Wednesday, April 24, 2013

Roadburn 2013

Am fost prima data la Roadburn in urma cu 5 ani, si pe vremea aia inca scriam pe MuziciSiFaze, asa ca puteti gasi aici cronica... sa-i zicem vintage. M-am intors de acolo ca Sf. Pavel dupa ce s-a crestinat si am incercat sa lamuresc pe toata lumea sa se duca, fara mare succes. Ce-i drept, in mod traditzional biletele sunt sold out in 2-3 ore de la anuntz (cu 6 luni inainte de festival) si creca e cel mai scump festival rock din Europa. Si unul din putzinele festivaluri (de fapt singurul la care am fost, in afara de Periamul de langa Arad) in care nu te verifica nimeni la geanta cand intri in sala de concert. De ce te-ar verifica? In cei 18 ani de traditzie a festivalului nu s-a intamplat nici macar un incident. Ma rog, ceva tot tre sa se fi intamplat, ca am vazut peste tot semnul asta de mai jos:


Am uitat sa precizez ca festivalul are loc intr-un loc numit Popodium (nothing gay about it), din oraselul Tilburg, Olanda, asta ca sa avetzi o idee despre ce s-ar putea gasi in gentzi daca cineva le-ar controla la intrare. Cum cazarile din oras se cam luasera cu luni inainte, am inchiriat un bungalow intr-o gradina zoologica de langa oras. N-am vazut nici un animal, doar cateva gaste, ca n-a fost timp. Gagica-mea a vrut sa faca economie la bani si a luat o combinatzie de bilete de avioane low cost combinate cu niste trenuri, incat am facut vreo 12 ore pe drum incolo si inca pe atata inapoi, asa ca n-am apucat sa mai vizitam nimic.

Vanzatoarea de la supermarketu de pita + bere si-a exprimat bucuria despre Roadburn, spunand ca toata lumea care vine sa cumpere pita si bere de la ea e cool si funny si niciodata n-au fost probleme in istoria festivalului, nu ca ăia de la festivalu techno care are loc mai la vara, care si aia-s ok in prima zi, dar de a doua incep sa vina cu ochii umflatzi sa-si ia hartie igienica, iar din a treia zi incep sa vina insangeratzi sa-si cumpere bandaje si spirt sanitar, si uneori mai vin in curu gol, ceea ce nu-i ok. Poate nu stitzi, dar gagicile in Olanda is destul de cumintzi si bine crescute, nu reactzioneaza bine la oameni in curu gol, de aia vin olandezii sa le ia pe ale noastre; eu, de exemplu, am pierdut doua gagici din cauza olandezilor in ultimii 10 ani si nici cu cea de acuma nu m-am simtzit prea confortabil printre ei.

Tot asa, in caz ca nu stitzi, Roadburn e capitala culturala europeana a tot ce inseamna psihedelic, de la drone, electro-trippy saptezecist, pana la stoner rock si doom mucilaginos. Daca nu stitzi ce e aia psihedelic, uitatzi-va in dictzionar, nu-i credetzi pe aia care vor sa va convinga ca psihedelic inseamna a-i imita pe Beatles si a adauga putzin mieunat la voce. Roadburn e locul care aduna sub acelasi acoperis nume ca Swans, Neurosis, Sunn O))), Current 93, Kyuss, Godflesh s.a.m.d.

Un efect negativ al profilului festivalului e ca in timpul concertelor cam toata lumea doarme sau delireaza. Concepte ca mosh pit si wall of death nu exista, iar daca impingi cu degetu vreun spectator, se rastoarna si pica pe jos, si poate se si sparge. Comparativ cu cluburile nemtzeshti in care toata lumea ia cocaina in loc de bere, se batzaie pe beat-uri monotone interminabile (n-ai sanse sa auzi muzica) si se uita la tine de parca o sa le sara ocii din cap in orice moment, senzatzia pe care tzi-o lasa Roadburn e ca Isus sta sa apara dintr-o clipa in alta, sa vorbeasca multzimii pe un ton calm, despre lucruri importante.

Fatza de data trecuta cand am fost, Roadburn s-a extins semnificativ, cu concerte in 4 sali plus un bar, plus diverse evenimente colaterale, asa ca tot timpu eram indecis unde sa intru, iar cand ma decideam, ma trezeam ca nu mai incapeam. Asa am ratat doua din trupele pe care tineam mult sa le vad dar au cantat cu usile inchise, Goat si Amenra. Macar mi-am luat un tricou beton cu Amenra, vezi mai jos:




Dar sa nu ma intind cu vorba, sa vedem ce-am vazut pe-acolo. Editzia de anul asta a reprezentat doua trenduri clare:
a) rockul retro ocult si cheesy relansat acu catziva ani in stil de revival hipsteresc de catre cei de la Ghost (ma rog, Danzig a tzinut mereu drapelul ridicat da pe el nu-l mai asculta nimeni), si
b) post rockul care continua sa fie popular, desi incepe sa-i cam apuna steaua inecata de clishee.

Legat de primul punct, curatorii acestei editzii, trupa Electric Wizard, au potentzat ideea si cu un minicinema cu filme horror erotice acompaniate muzical de Attila Csihar si altzi ocultisti de aceeasi teapa. De fapt numeroase concerte s-au aliniat la tema festivalului cu proiectzii video supercool. Au fost si alte evenimente auxiliare - o expozitzie de pictura a vocalului de la Baroness si proiectzia filmului de arta a lui Costin Chioreanu, artist grafic de-al nostru care a alcatuit un interesant experiment video la care si-au dat concursul pentru soundtrack nume ca Attila Csihar, David Tibet si tipul de la Sigh, o realizare pentru care Institutu Cultural Roman ar trebui sa sara ca ars, dar probabil nu va afla despre eveniment decat peste 10 ani. Performantza lui Chioreanu e una din realizarile cele mai vizibile si competente la nivel internatzional, din ce a produs cultura rock romaneasca in toata istoria ei.

Concertele beton

Concertele cele mai cool au fost neindoios, Uncle Acid and the Deadbeats, High on Fire si Midnight Ghost Train.

Uncle Acid sunt una din revelatziile recente din lumea rock, cea mai reusita combinatzie de Beatles si Black Sabbath de la Type O Negative incoace, cu riffuri dansante si o anonimitate totala legata de identitatea membrilor, ce nu par tocmai incepatori. Trupa vine pe valul ocultismului hippie de care aminteam, dar nu se imbraca in mascarici si nici nu se bazeaza pe voci feminine. Proiectziile video cu Sharon Tate si Charles Manson au fost de efect maxim in combinatzie cu vibratzia shaptezecista a vocii, un fel de John Lennon meets Ozzy. In plus au scos si un album abia cu o saptamana inainte, pe care vi-l recomand cu caldura (Mind Control). Iata aici si o mostra dintre hiturile lor, care ilustreaza de minune si conceptul retro-ocult de care aminteam, dar si abordarea superdansanta a trupei:



High on Fire au cantat chiar fapt doua concerte. In primul au cantat albumul de debut cap coada (un nou trend in rock, dar cam enervant cand trupa canta numai demouri si piese imature de la inceputul carierei). In al doilea concert insa si-au cantat hiturile. Vocalul Matt Pike nu mai are dintzi si s-a ingrasat ca un porc de anul trecut cand l-am vazut la aniversarea trupei sale originale (Sleep) si suspectez ca are ciroza. N-am participat la ambele concerte, doar la al doilea, insa m-au convins ca Slayer se pot desfiintza linistitzi, n-o sa le simta nimeni lipsa.


Midnight Ghost Train din Kansas canta de parca ar fi negri (inclusiv niste cantece de plantatzie si cateva imnuri gospel) desi nu-s. Canta un blues rock superenergic care-tzi taie suflarea in concert, desi albumele li-s cam monotone, adica exploateaza excesiv retzeta care ii face foarte catchy si ramai cu impresia ca piesele cam seamana. Insa cand se dezlantzuie in concert, OMFG.


Psychic TV au fost unul din evenimentele marcante ale festivalului. Trupa are statut de legenda, fiind una din ramificatziile desprinse din pionierii electro britanici ai anilor 70, Throbbing Gristle (celelalte ramificatzii fiind Coil si Current 93). Muzica lor e foarte linistita si hipnotica, incarcata de mesaje hippie. Am auzit ca mai nou genul practicat de ei se numeste acid house, in realitate e un fel de trip hop mai folkist si mai putzin ritmat. Asta live, datorita spectacolului video psihedelic si a soundului mai electro si mai bogat decat pe CD, unde seamana mai mult cu Current 93 si pe alocuri a darkwave optzecist. Vocalul si ocultistul Genesis P. Orridge e primul rocker care si-a facut schimbare de sex. Din pacate nu prea i-a iesit, la cum arata lasa impresia ca e un batranel simpatic caruia ii fileaza o lampa. Oricum cantecele lui au fost foarte dragutze, dar te cam obliga sa fii atent la versuri, altfel poate parea o trupa simplutza. Din pacate trupa a avut nenorocul de a canta cu sala aproape goala (toata lumea era la Amenra) asa ca spectacolul a fost putzin cam underwhelming. Eu is bucuros ca am mai bifat inca una din trupele-legenda si lista mi se cam apropie de sfarsit.


Alt concert dragutz a fost Ihsahn cu Leprous. Leprous sunt, in ciuda numelui, o trupa prog rock norvegiana tanara, ce calca pe urmele celor de la Pain of Salvation, dar se imbraca in hipsteri (papioane si vestoane). Chiar nu pricep de ce si-au luat numele asta. Ihsahn e o legenda a black metalului norvegian, pe care l-a pionierat cu trupa sa originala, Emperor. Acum e cam batran si ramolit - a venit cu ochelari cu rame groase si niste haine oribile. Se pare ca baietzii de la Leprous sunt un fel de protejatzi de-ai lui. Au cantat mai intai singuri, apoi l-au invitat pe scena si i-au acompaniat piesele lui Ihsahn, care si el a apucat-o in directzia mai prog rock, pastrand doar elementele vocale din trecutul sau furtunos. O sa pun doar o mostra cu Leprous, sa vedetzi ce le poate capu:



O chestie nasoala e ca batranetzea ma impinge sa merg doar la concertele trupelor care ma intereseaza si mi-am cam pierit simtzul curiozitatzii. De fapt nu mi-a pierit, dar eram atat de extenuat la capatul zilei in care nici n-am mai riscat sa imi bag nasu la concerte cu trupe pe care nu le stiam, preferam sa stau sa ma hidratez. Din pricina asta, in ciuda faptului ca festivalul a avut de oferit vreo 15 trupe de care n-auzisem niciodata, am experimentat doar doua dintre ele. Pe Midnight Ghost Train de care am scris mai sus si pe Lord Mantis, un proiect extrem de crancen si bulversant al blackerilor de la Nachtmystium, dar mai spurcat, mai lent si namolos, mai aproape de Crowbar decat de black metal. Ia aici o mostra de pe excelentul album cu excelentul titlu Pervertor:




Cam astea au fost varfurile mele personale. Despre restul concertelor (nici alea de lepadat, dar nu atat de impresionante ca astea), in postarea viitoare.




No comments: