Sunday, January 06, 2013

Filmele vorbite pe la spate - ultimul trimestru pe 2012

Filme musai
Cloud Atlas



Filmul asta e musai de vazut, fie si doar pentru cameourile lui Hugh Grant (vezi poza de mai sus, unde apare in rolul unui razboinic canibal postapocaliptic). Nu cred ca am mai vazut vreodata un actor jucand atat de against his type.

Filmul ecranizeaza romanul SF (finalist Nebula) cu acelasi titlu al englezului David Mitchell, tradus si la noi dar fara eticheta SF, sa nu se sperie intelectualii. La urma urmei, e un film despre dragoste ca si combustibil de rezistentza impotriva abuzului. E o combinatzie intre Tree of Life, Magnolia si Fountain.
  • Ca si Tree of Life, are aceeasi ambitzie de a investiga un pattern pe care cica s-ar baza insasi "fabrica" universului - aici e vorba de un fel de teorie a stringurilor umaniste, impletite din dragoste si ura vazute ca legi ale fizicii, reveland faptul ca toate-s vechi si noua toate de la inceputurile lumii pana la sfarsit;
  • Ca si Magnolia, e un puzzle de personaje si situatzii care interactzioneaza intr-un joc de cauze si efecte, o varianta mai complexa de butterfly effect in care aripile fluturelui propaga o furtuna prin timp;
  • Ca si Fountain, e structurat in cateva povesti paralele desfasurate la momente diferite ale istoriei, aici in numar de 6: doua povesti istorice (jurnalul unui avocat bolnav de limbrici care se imprieteneste cu un sclav si povestea unui compozitor gay a carui munca e parazitata de sheful acestuia); doua povesti mai contemporane (un thriller de spionaj industrial si un sitcom cu un mosh care vrea sa evadeze dintr-un azil de batrani); si doua povesti SF (o distopie capitalista care-l amesteca pe Soljenitzan cu temele din Soylent Green si o poveste postapocaliptica in care un trib se roaga la statuia liderului revoltei comuniste din povestea precedenta).
In mod subtil, dintre cele 6 povesti viitorul si trecutul ne sunt prezentate drept vibrante si eroice in moduri spectaculoase, in timp ce prezentul e reprezentat de un sitcom penibil si un thriller ale carui arme sunt minciuna si ipocrizia. Toate povestile sunt legate intre ele de actziunile cate unui personaj care ajunge sa fie influentzat de o mema transmisa peste veacuri din povestea precedenta. Inlantzuirea este ranforsata si de ideea reincarnarii, exprimata prin faptul ca aceiasi actori joaca multiple personaje prin care vibreaza stringuri emotzionale ce conecteaza prin timp multiplele lor incarnari. Hugh Grant are un numar de cameo-uri atat de mare incat il ridica la statutul de personaj secundar, Susan Sarandon cam la fel, iar protagonistii sunt jucatzi de Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent si o coreeanca pe care o stiam din rolul unei papusi gonflabile in filmul Air Doll. Toata lumea e machiata in moduri cool ce ofera o interesanta ghicitoare spectatorilor. Filmul vine si cu un publicity stunt interesant - unul din fratzii Wachowski si-a schimbat sexul si totzi fanii Matrix se aduna pe la conventziile SF sa se holbeze la noul sau look.

Nu mai stiu cand ziceam ca SFul e paradigma fundamentala a cinematografiei. Ideea asta e menita sa tempereze avantul celor care se plang ca azi cinemaul e plin de efecte speciale menite sa ascunda superficialitatea emotzionala. Insa ma vad nevoit sa ma si explic, desi creca am mai facut-o:

Dupa cum ne arata si recentul Hugo al lui Scorsese, cinema-ul s-a inventat ca o forma de circ, de scamatorie. Cinema-ul de la inceputuri a fost un vehicul de prezentare a unor show-uri SF si horror, diluate apoi in pulp fiction mai de duzina, pentru a face economie la bugetul efectelor speciale. Cum eliminarea treptata a aspectelor scamatoricesti din cinema trebuia compensata cu ceva, in perioada interbelica a inceput un shift gradual spre filmul-teatru, in care dialogul si scenariul au capatat prioritate. Teatrul, care exista de mii de ani atat ca forma literara cat si forma de reprezentare, si-a gasit in cinema mediul perfect pentru a fi parazitat, iar ratziunea initziala a cinemaului - spectacolul SF si horror - a fost obligata sa faca niste pasi in spate. Timp de zeci de ani parazitismul teatrului asupra cinemaului a deformat pe termen lung perceptzia populara, inspre a considera ca filmul bun e cel care are un scenariu bun. Desi Hollywoodul s-a straduit dintotdeauna sa conserve atributele esentziale ale cinema-ului, a fost mereu acuzat de subminare a valorilor sale din ratziuni capitaliste. Realitatea insa este ca Hollywood-ul e in stare sa faca filme europene, europenii in schimb nu-s in stare sa faca filme ca la Hollywood.

De catziva ani incoace, SF-ul si horrorul recupereaza terenul pierdut, datorita progresului tehnologic care face ca efectele speciale si de sunet, ingrediente necesare in scamatoria filmica, sa recupereze terenul pierdut. Vreme de mai bine de 50 de ani, filmele SF finaliste la Oscaruri, Cannes si celelalte premii mainstream au fost extrem de rare, majoritatea fiind nominalizate la premiile tehnice (machiaj, efecte speciale etc.). In ultimii ani insa, la fiecare editzie de Oscar prezentza genului a fost tot mai puternica, inclusiv in categoriile principale (cel mai bun film/regizor/scenariu). Lord of the Rings cred ca a fost cel care a spart gheatza. Estimez ca in cam 10 ani, filmul "nerealist" va fi dominant macar pe listele de Oscaruri. Francezii, cu Cannes-ul lor, probabil se vor mai tzine o vreme cu dintzii de drame si comedii atentand la diverse tabu-uri - estimez ca o poveste de dragoste zoofila va face furori candva in urmatorii 20 de ani.

Dupa Avatar, Cloud Atlas e probabil urmatorul pas important in directzia pe care o prefigurez aici. In primul rand, pentru ca e un film indie european, lucru care pare absurd daca-i vezi pe afish pe Tom Hanks, Halle Berry si pe regizorii Wachowski. Bugetul de peste 100 milioane e insa adunat integral din fonduri independente, majoritatea venind din Germania, unul din motivele pentru care filmul are si un al treilea regizor, pe neamtzul Tom Tykwer (Parfumul, Run Lola Run). Conform statisticilor e cel mai scump film indie si european facut vreodata.

Cabin in the Woods


Joss Whedon e un candidat serios la titlul de zeu al culturii populare moderne. A reinventat industria vampirilor de unu singur, cu serialul Buffy (originea tuturor relelor din industria vampireasca a momentului, dar si a catorva inovatzii), a facut niste seriale TV excelente - vezi Firefly si Dollhouse  (anulate din pricina ca erau prea bune pentru creierul involuat al consumatorilor de TV), a fost nominalizat la Oscar pentru Toy Story, a scris scenariul pentru dubiosul Alien 4, a regizat cea mai buna ecranizare Marvel (The Avengers) si azi e un respectat autor de comics (taram pe care si-a continuat serialul Buffy, dupa sistarea acestuia la TV). Alaturi de un alt geek god, Drew Goddard (producator si scenarist la serialul Lost), a creat Cabin in the Woods, care e un fel de examen de bacalaureat in domeniul culturii populare, avand o densitate de referintze mai mare decat cea de dialoguri.

Filmul incepe ca un horror clasic, cu un grup de adolescentzi gen Scooby Doo care se cazeaza intr-o cabana din padure (identica cu cea din Evil Dead). Tinerii incep sa fie casapitzi unu cate unu insa nu din spirit de violentza gratuita, ci pt ca toata tarashenia e un experiment al guvernului american, care organizeaza un fel de Big Brother show pe teme ale filmelor horror din anii 80. Showul este la concurentza cu o productzie japoneza similara, in care diversi oameni sunt omoratzi de fantome iesite din casete video, telefoane mobile etc. Lucrurile se agraveaza cand gagica virgina scapa din cabana si gaseste un tunel secret cu care ajunge chiar in studiourile din care se orchestreaza intregul show. Cand tzi se pare insa ca ai prins poanta filmului, se mai twistuie o data intr-o directzie si mai misto despre care n-o sa dau spoilere.

Calitatea de metafilm, din aceeasi categorie cu seria Scream, ii asigura instantaneu statutul de film cult. Lista de filme parodiate sau remixate e prea lunga ca sa o enumar aici (cele evidente sunt Truman Show, The Cube, Evil Dead, Hellraiser) iar finalul pur lovecraftian e genial.

As luck would have it (aka La Chispa de la Vida)

You can't go wrong cu un film al lui Alex de la Iglesia. Si e intotdeauna o placere sa te uitzi la Salma Hayek. Asta e cel mai recent film al lui Iglesia, trecut cam neobservat de presa, in mod paradoxal, desi nu-i lipseste nimic din ingredientele care au facut din Iglesia un regizor cult. Nu e la fel de la flamboyant ca Balada Triste de Trompeta sau El Dia de la Bestia, dar e destept, hazliu si tragic.

Un marketer ramas fara slujba din cauza crizei financiare se plimba brambura si, cum se plimba el, are un accident nasol, mai exact ii intra in cap o tzeava fara sa-l omoare. Doctorii nu pot sa-l duca la spital ca tzeava nu poate fi scoasa din zidul de care apartzinea, tzeava nu poate fi taiata caci vibratziile i-ar putea fi fatale, asa ca tot Madridul se aduna sa se minuneze in jurul muribundului, printre care si Salma Hayek (nevasta-sa), fiul sau satanist plus 100 de reporteri venitzi de la toate televiziunile din lume. Muribundul incepe sa puna la punct o strategie de marketing, promitzand ca va da un interviu televiziunii care ofera cei mai multzi bani si de aici incepe un thriller capitalist cu scene demne de Dan Diaconescu si un foarte amar comentariu social la adresa halului in care a ajuns mass-media.

In unele privintze, filmul e genial si ne amaraste pe noi, romanii, prin faptul ca astia fac misto de lucruri pe care noi le traim in mod tragic.

Red, White and Blue


Desi in general dezaprob genul torture movie, o data la catziva ani genul produce cate un film ok. Nu tzin minte care a fost precedentul (Human Centipede a fost mai mult o parodie a genului), dar filmul lui Simon Rumley e excelent. A fost si la TIFF, atat filmu, cat si regizoru (a scris si niste articole funny despre Cluj), dar l-am ratat atunci si am tzinut neaparat sa-l vaz.

Evident, e bun pt ca partea de torturi si brutalitatzi e redusa (la cam un sfert de ora spre finalul filmului), caci in rest e un film de dragoste nihilist in vana lui Requiem for a Dream, filmat oarecum experimental, cu scene fragmentate si dialoguri minimale. E impartit in 3 sectiuni, The Red, The White, The Blue, fiecare referind o culoare de pe drapelul SUA si un pic de simbolistica cromatica.
  • Sectiunea Red e despre o pitzipoanca care face sex cu cine apuca prin baruri luminate cu becuri roshii,
  • sectiunea White e despre un rocker care ia SIDA de la tipa de mai sus si tot umbla prin spitale antiseptice varuite cu alb,
  • iar sectiunea Blue e despre un tortzionar pensionat din Razboiul din Irak, imbracat cu o geaca de blugi, care vrea sa-i faca felu rockerului din partea a doua din pricina unei chestii pe care acesta i-o facuse tipei de la care luase SIDA in partea intaia.
Filmul e extrem de intens, cu personaje care se degradeaza gradual, de la oameni normali la animale disperate. O vreme am avut impresia ca seamana cu Drive, dar are personaje mai mizerabiliste, iar spre final se transforma din film social intr-un revenge movie brutal. Regia si scenariul sunt excelente, reusind sa descrie tacut devierea emotzionala catastrofala a personajelor care aluneca pe panta disperarii.

Killer Joe 



Batranul William Friedkin (Exorcistu, Filiera franceza) revine cu a doua ecranizare a unei piese de teatru cu oameni tampitzi, scrisa de un anume Traci Letts. Prima a fost Bug, acu ceva ani, cu tipu ala care isi tapetase casa cu staniol sa nu ii intercepteze guvernu conversatziile.

Killer Joe e cu doi rednecksi cretini (tata si fiu) din Texas care, dupa ce termina de-si baut banii, planifica sa insceneze un accident sotziei/mamei ca sa-i incaseze asigurarea de viatza. Pentru a atinge acest deziderat ei il angajeaza pe Killer Joe (Mathew McConaughey), un personaj dubios care pare facut dupa modelul lui Bobby Peru din Wild at Heart. Killer Joe o cere pe fiica/sora mai mica drept garantzie ca va fi platit dupa incasarea asigurarii, ceea ce genereaza o scena similar cu aia care l-a facut celebru pe Bobby Peru (cine stie, intzelege ce vreau sa spun). Lucrurile se duc incet dracului dupa un model ce are cate ceva si din Fargo, deci ar fi o comedie delicioasa daca nu ar fi un film brutal cu oameni tampitzi. Oricum, un film foarte entertaining cu actori excelentzi si, cum avertizam la inceput, cu un puternic spirit de piesa de teatru (cea mai mare parte din film se petrece intr-o rulota in care oameni tampitzi discuta tampenii tragi-comice).


The Help

Film american important pentru americani, mai putzin pentru noi care n-am asuprit si discriminat pe nimeni, ne-am discriminat doar noi intre noi, sa n-avem vorbe cu istoria.

Tzin minte ca am tot ocolit filmu asta crezand ca e o comedie din aia cu Eddie Murphy jucand simultan 3 roluri de servitoare negrese. De fapt si dupa ce a inceput filmul am mai avut impresia asta de cateva ori, dar am verificat pe imdb si nu e Eddie Murphy. Mai mult, doua dintre servitoarele respective au fost si nominalizate la Oscar, iar una a si luat. Pe langa ele, o a treia nominalizare pt actritza a fost data lui Jessica Chastain, probabil sa scape de ea ca de o vreme incoace se baga in toate filmele americane serioase (The Tree of Life, Take shelter, Lawless). O a patra nominalizare a fost chiar pt cel mai bun film, deci americanilor le-a placut, cum ziceam.

Sa va explic despre ce e. In anii 60, intr-un orasel din Mississippi, o congregatzie de neveste pe modelul Stepford Wives/Lana Rey (freze si rochii excelente in filmu asta) depun o petitzie ca toata lumea sa construiasca WCuri separate pentru servitorii negri, ca sa nu se ia ceva boli de la ei (desi aceiasi servitori aveau grija de copii, spalau vasele, faceau mancarea etc.). Intr-o buna seara cand afara ploua nasol, o servitoare refuza sa iasa in ploaie sa faca pishu si face in WCul stapanei sale, care pe acest motiv o da afara. Ca sa se razbune, servitoarea vine a doua zi cu un tort de impacare, dar in mod subtil umplut cu cacutza indulcita sa para ca e ciocolata amaruie. De aici se isca un circ rasial imens, din mijlocul caruia se ridica o tanara jurnalista hotarata sa faca auzita vocea servitoarelor negrese din Mississippi, oferindu-le sansa sa contribuie la o carte despre conditzia de servitoare discriminata.

Toata afacerea se petrece in preajma asasinarii lui Luther King, si o gramada de detalii ofera un comentariu social bogat la adresa semi-sclavagismului si segregatzionismului pe care americanii il practicau nu chiar asa demult, daca te uitzi pe calendar. Ma rog, in timpu asta noi eram mai discretzi ne distram cu experimentul Pitesti si altele asemenea, subiect ce nu prea are shanse la Oscaruri. Are insa shanse sa intregeasca trilogia Human Centipede.


Filme contra plictiselii

Seven Psychopaths


Irlandezul care ne-a dat acu ceva ani genialul In Bruges a fost capturat de Hollywood si incearca sa faca aici un metafilm in genul lui Charlie Kaufman (ma gandesc la Adaptation). Ii iese, pana la un punct, insa cei care nu-s constientzi de aceasta intentzie vor fi tentatzi sa considere filmul absurd si cam aiurea, salvat pe ici pe colo de mireasma de comedie pe care o emana.

Indiciul principal e ca personajul principal e un irlandez pe nume Marty (pe regizor il cheama Martin McDonagh si e tot irlandez), chemat la Hollywood sa scrie scenariul unui film cu psihopatzi. Marty (jucat de Colin Farrell, prezent si in In Bruges) se amesteca fara voia lui intr-o afacere murdara cu catzei rapitzi pentru recompensa de Christopher Walken. Acesta are ghinionul de a rapi cainele mafiotului Woody Harrelson si de aici se isca o intreaga tevatura in care nu e clar cat din poveste e imaginatzia alcoolizata a lui Marty, chinuindu-se sa lege un scenariu cu cap si coada, si cat sunt evenimente reale pe care acesta le traieste. Momente suprarealiste precum aparitzia lui Tom Waits cu un iepure in bratze, ori discutzii despre scenariul la care lucreaza Marty si care seamana dubios de tare cu filmul la care ne uitam inclina balantza spre prima idee.

Oricum, e clar ca McDonagh incearca prin acest film sa faca o gluma, ma tem insa ca una prea subtila. Probabil asa s-au gandit si producatorii, de aia l-au pus sa bage o gramada de poante hazlii prin dialoguri.

Lawless


In Lawless am vazut cel mai mishto sfetăr ever, purtat de Tom Hardy, si cea mai lata carare pe mijloc, in freza lui Guy Pearce (vezi poza).

Filmul e noua isprava a lui Nick Cave (muzică si scenariu) si a celui care s-a ocupat de majoritatea videoclipurilor sale, australianul John Hillcoat. Pt. cine nu stie, precedentele lor colaborari au fost The Road (ecranizarea dupa McCarthy) si Proposition. Dintre astea, Lawless seamana suparator de tare cu Proposition, doar ca, in loc de fratzi banditzi irlandezi terorizatzi de un om al legii, avem fratzi banditzi americani terorizatzi de un om al legii. Fratzii sunt Tom Hardy (Bronson, Dark Knight Rises) indragostit de barmanitza Jessica Chastain (Tree of Life), Shia LaBoeuf indragostit de fata popii din sat, plus inca unu pe care l-am uitat.

Obiectul activitatzii lor ilegale e tzuica in vremuri de prohibitzie. Ca si Horea, Closca si Crisan mult inaintea lor, nu sunt lasatzi sa faca un ban cinstit dintr-un biznis cinstit, caci Guy Pearce vrea control absolut asupra retzelei de cazanagii. Ca si Proposition, tot filmu e un schimb de brutalitatzi intre cele doua partzi. Ca si in Proposition, brutalitatzile sunt destul de brutale - grumazuri taiate, picioare in gura, oameni trashi in smoala, impuscaturi mai sangeroase decat ar fi normal cu sculele de pe vremea aia. Muzica, peisaje misto ce rezonează cu temele preferate ale lui Nick Cave, insa ramai la final cu sentimentul ca filmul e o reciclare grosolana a lui Proposition.

Bridesmaids


Dupa ce a fost acuzat de-a lungu vremii ca face numai comedii vulgare cu barbatzi nesimtzitzi si misogini, Judd Appatow si-a pus banii la bataie sa produca si o comedie vulgara cu femei nesimtzite (si misogine?). Smecheria i-a iesit, caci filmul s-a ales cu o nominalizare Oscar pt. scenariu si pt. una din actritze.

Desi scos din context filmu e destul de enervant (gagici isterice pregatindu-se pt nunta uneia dintre ele), la o analiza atenta realizezi ca scenariul e intr-adevar destul de destept, amestecand chickflickul clasic gen Sex and the City cu comedia barbateasca de bere, rezultatul fiind un fel de The Hangover/Superbad cu burlacitze bete in loc de burlaci/liceeni.

Desigur, burlacitzele bete se distreaza de o alta maniera decat burlacii in situatzii similare, dar nu foarte diferit totusi. Avem gaguri, momente de vulgaritate care sa contrasteze cu gingashia generala a protagonistelor, multe bancuri bune, la fel de multe proaste, unele ironii la adresa a ceea ce femeile considera probleme serioase (iar din afara se vad ca niste aberatzii) etc.. Actritza principala, Karen Wiig (a tot aparut prin filmele lui Appatow) e excelenta, ea fiind de vina si pt scenariul finalist la Oscar. Iar daca va era dor de grasu ala cretz care aparea in toate filmele lui Appatow (Seth Rogen), sa shtitzi ca ceva s-a intamplat cu el, caci aici joaca un tip care arata, vorbeste si se poarta fix ca el, doar ca nu e el.



Eddie the Sleepwalking Cannibal


Asta e un film care imi scapase la festivalul de la Biertan. Nu e mare lucru de capul lui, dar e pe alocuri amuzant. Un hipster danez se muta in Canada si ia un job de profesor de arte plastice la un liceu satesc. Acolo cunoaste un orfan oligofren care e talentat la desen insa e canibal. Il ia pe orfan acasa la el si foloseste accesele de violentza ale acestuia ca inspiratzie pentru o serie de tablouri de mare succes. Politzia locala insa se sesizeaza la faptul ca tot mai multzi cetatzeni dispar fara urma, iar hipsterul trebuie sa decida daca violentza de dragul artei e o virtute sau o oribilitate.

1 comment:

John Constantine said...

Cloud Atlas nu a avut priza la public (si nici la o parte din critica). Ca sa vezi. Am ncercat sa citesc cartea anu trecut dar fara moodu necesar am lasat-o deoparte. Dar cum pun mana pe film ma uit. Totusi astept moodu :)) ca nu e film lejer si vreau sa ma bucur cum tb de el.

Aprop, dar Ben Whishaw (Q din Skyfall mai nou, desi eu il stiu de pe vremea lui Perfume, a lui Twyker, desi l-am vazut si mai devreme in Layer Cake la TIFF, in care joaca cu Craig, cu Hardy si mai apare si Marcel Iures pe acolo vorbind romaneste desi e sarb in film) si Jim Sturgess nementionati? :P

Al treilea frate din Lawless, cel pe care nu-l stii, e un actor autralian. Vei mai auzi de el de acum incolo crede-ma.

Iar Seth, ei bine Seth a slabit. Dar rasul ragusit si de stoner a ramas. Fie binecuvantat ptr asta :))