Tuesday, July 31, 2012

Luna muzicala 18 - inca 10 albume notabile pe 2012

Si ca de obicei, inca 10 albume notabile pe langa topul primului semestru, din articolul precedent:

Ministry:
Relapse

Al Jourgensen primeste de la mine Medalia "Silviu Brucan" pentru albumul cel mai profetic cu privire la Romania si la politica romaneasca. Sa observam ca acu catziva ani Jourgensen a anuntzat destramarea definitiva a grupului Ministry, dupa ce ramasese fara sursa de inspiratzie datorita incheierii mandatului lui Bush, principalul target al amenintzarilor muzicale ale trupei. Sa mai observam ca, dupa destramarea respectiva, Jourgensen a avut un episod de moarte clinica sau OD sau asa-ceva si s-a intors de pe lumea cealalta cu decizia radicala ca trebe numaidecat sa mai scoata un album, acest Relapse. Si sa mai observam ca acest album are piese facute parca special pentru referendumu de ieri - Kleptocracy si Git Up Get Out and Vote (vezi mai jos). Sunt prea multe coincidentze la mijloc, singura explicatzie e ca Jourgensen s-a intalnit cu Brucan in timpul episodului sau near-death.

Am mai scris pe blogu asta despre senzatzia cumplita pe care o simt de o vreme, ca sunt un figurant participand la o dramatizare de Oscar a Fermei Animalelor. De la o vreme tot felu de lume excitata politic imi explica beneficiile celor doua pozitzii radical-tembele in care s-a scindat Romania, tabara porcusorilor adunatzi sub Napoleon cinstitul si tabara grajdarului alcoolic decis sa tzina biciul pe animale pana in ultima clipa. In ciuda faptului ca toate tzarile civilizate au aflat ca capitalism fara comunism nu se poate, si comunism fara capitalism nici atat, romanii inca pot fi dusi de nas cu un joc de-a alba neagra.

Ma tem ca mai avem o singura solutzie: Al Jourgensen presedinte.

Va las cu imnul referendumului: Git Up, Get Out and Vote:



Leonard Cohen:
Old Ideas

Sunt vreo 10 ani de cand sunt convins ca fiecare nou album al lui Cohen va fi ultimul, mai ales dupa ce am auzit ca i-a fugit gagica cu tot fondu de pensie adunat in cei 100 de ani de viatza. Nici nu vreau sa ma gandesc catzi ani are patriarhul. Pe albumul precedent nu s-a mai chinuit sa cante, abia si-a recitat versurile. Surprinzator, anul asta parca e mai sprinten, a inceput iar sa fredoneze, cred ca a dat de capatul vietzii si acum o ia inapoi ca Benjamin Button. In vreo 90 de ani va ajunge iar la varsta lui Justin Bieber. Apropo, mi-ar place sa vad un duet Justin Bieber - Leonard Cohen, ca tot sunt amandoi canadieni.

Cohen e mai vechi decat Dilema veche si albumul sau e plin de idei vechi, dupa cum onest indica titlul albumului. Nu vetzi gasi nimic surprinzator aici, titlul garanteaza asta, dar vetzi gasi din nou melodii catchy, treaba care a cam lipsit de pe precedentul disc. Si vetzi mai gasi o voce venita parca dincolo de mormant, cam ca pe albumele post-mortem ale lui Johnny Cash. Doar ca albumu asta cica nu e post-mortem, conform informatziilor oficiale.



Adrenaline Mob:
Omerta

Doi titani ai rockului progresiv batranesc - Mike "barba albastra" Portnoy (proaspat expulzat din Dream Theater) si Russel "pretins Sir" Allen (Symphony X)  s-au gandit sa-si faca o trupa de rock tineresc, probabil sa le arate tinerilor de azi cum se face treaba. In scopu asta l-au cooptat si pe unu din Disturbed caruia cei doi i-ar putea fi tata. Oficial trupa a anuntzat ca se va apuca de un nu-metal in stilul Disturbed, dar personalitatzile celor 2 protagonisti au impins totusi unele piese in zona rockului melodic clasic asa ca avem un mix cu de toate pt totzi.

Ideea mi se pare in general buna, atata timp cat nu dureaza prea mult. Adunatura improvizata a celor 3 a scos acest album de rock simplu si catchy, ce include un excelent cover Duran Duran (Come Undone). I-am vazut si in concert (scurt, ca n-au destule piese pt un concert full) si a fost misto, totzi incearca sa pretinda ca sunt mai tineri decat sunt si probabil au copii acasa care rad de faptu ca au dat in mintea copiilor.


OSI:
Fire Make Thunder

Asta e a doua trupa formata din reziduuri de la Dream Theater, insa una care pare sa fie consolidata ca proiect cu intentzii pe termen lung (are 4 albume). Chiar sus-pomenitul Mike Portnoy e printre cei care au pus bazele grupului (unul din primele sale semne ca se saturase de Dream Theater). Insa capul proiectului e celalalt coleg expatriat al sau, Kevin Moore, claparul caruia i se datoreaza popularitatea castigata de Dream Theater in anii 90.

Dupa expulzarea sa, Moore n-a mai vrut sa aiba de-a face cu rockul, preferand muzica ambientala cu proiectul personal Chroma Key, apoi amicii sai (adunatzi de la trupe prog rock de renume - Fates Warning, Cynic, Porcupine Tree) i-au dat o mana de ajutor sa infiintzeze acest grup OSI si sa se intoarca la rock.

Noul album insa da semne ca Kevin Moore si-a pierdut din nou cheful de rock. Dintre albumele OSI e cel mai apropiat de ce facea cu Chroma Key - voce, clape si sampleuri psihedelice peste care mai trage cate o bucata de chitara doar pt ca are chitarist in trupa, nu ca piesele ar avea nevoie. E mai slabutz decat precedentele materiale OSI dar e totusi unul din albumele interesante ale acestui an.
 


St. Vitus:
Lillie: F-65

I-am vazut recent in concert, mosii astia arata ingrozitor, cu barbile si pletele complet albe, unul are ciroza cred, altu o tiroida supradimensionata. Albumul asta e un eveniment, fiind primul dupa o pauza de 18 ani a legendarului grup doom, contemporan cu originile genului (= Black Sabbath). Am ramas cu impresia ca cel putzin 2 membri ai trupei stau sa moara si de asta au decis sa se reformeze, sa mai scoata un album inainte de sa dea coltzul definitiv. Liderul grupului, Wino, a avut activitatzi intense in astia 18 ani de pauza, fiind un actor important si muncitor in aria stoner rock si doom: cele mai cunoscute trupe ale sale sunt The Obssessed, Hidden Hand, Spirit Caravan iar recent a scos si doua excelente albume folk sub numele Wino.

Albumul St. Vitus nu e o minunatzie dar are soundul potrivit pentru o trupa-legenda, incat sa te umple de nostalgia vremurilor in care doom metalul era un gen simplu, fara pretentzii, lent si apasat, cu imprecatzii pe post de versuri, echivalentul heavy metal al cantecului de jale. Chitari care scartzaie, tobe obosite, voce roasa de alcool, tot ce trebuie unui metalist trecut de prima tineretze, si de a doua, si de a treia (ma rog, prin Romania din ultima categorie nu prea sunt). Excelent videoclipul, daca ii prinzi poanta:


Corrosion of Conformity:
Corrosion of Conformity 

In anii 80 cantau punk, in anii 90 au facut rost de un vocal charismatic, Pepper Keenan a carui amicitzie cu cei de la Metallica i-a propulsat pe Corrosion of Conformity pana la MTV si au facut muzica mai prietenoasa pentru marile mase, adaugandu-i niste balade si elemente stoner rock melodioase. Trupa n-a reusit insa, sau n-au vrut, sa profite de oportunitatea comerciala. Pepper Keenan si-a facut o alta trupa de rock alcoolic, Down, cu amicii de la Pantera si Crowbar si a devenit tot mai ocupat cu proiectul respectiv, ignorandu-si colegii.

Membrii originali Corrosion of Conformity s-au saturat sa-l mai astepte si au scos acest album back to the roots in care reincorporeaza elementele punk de la inceputul carierei. Ceea ce face albumul mai putzin catchy decat cele cu care trupa reusea sa se infiltreze la MTV, mai dur, mai raspicat, dar destul de bun, bine inchegat si cu un sound excelent.



Kaizers Orchestra:
Violeta Violeta part II

Asta e trupa aia de hipsteri de care hipsterii nostri n-au auzit inca pt ca nu-s britanici (mai rau, canta in norvegiana) si nu au un nume care sa inceapa cu The. Albumul asta e partea a doua a excelentei trilogii Violeta Violeta (prima parte am pomenit-o in topurile de anul trecut, a treia apare la finele anului asta). Trilogia pare sa incununeze cariera grupului si sa sintetizeze toate calitatzile sale, acoperind atat aspectele rock, usor punk, de la inceputurile carierei cat si cele hipsteresti dobandite in ultimii ani, cu scopul de a face un ban cinstit pe seama isteriei indie ce a cuprins tineretul.

Albumu asta a ocazionat si un eveniment sinistru pe care va rog sa il urmaritzi in videoclipul de mai jos ca sa intzelegetzi cat de nasoala e treaba prin Austria: asta de la Kaizers Orchestra merge intr-un cafe vienez sa cante, si mushterii continua sa-si completeze rebusurile si sa-si manance shnitzelele lu peste si nu da nimeni doi bani pe el.



Vallenfyre:
A Fragile King

In plina campanie de recuperare a fanilor pierdutzi in cei 10 ani de experimente stilistice alternative (fructuoase pt mine dar profund injurate de metalisti), Paradise Lost nu se mai pot opri din demonstratzii de fortza si manifeste ostentative de revenire in gratziile metalistilor adevaratzi. Au scos si un album anul asta, Tragic Idol, care nu e rau dar e cam reciclat din precedentele doua, asa ca am renuntzat sa-l mai pun in top in momentul in care am dat de trupa Vallenfyre, care e o varianta mult mai interesanta venita cam din aceeasi directzie:

Vallenfyre e un supergrup britanic format din membri Paradise Lost, My Dying Bride si Cradle of Filth, condus de Greg Mackintosh (chitaristul de la Paradise Lost care aici e pe post de vocal). Trupa practica un death metal de moda veche si foarte veche care mi-a adus aminte de vremurile cand Edge of Sanity era o trupa pe bune si nu un proiect solo. Nostalgicii generatziei Unleashed vor fi in extaz. 



Borknagar:
Urd

Black metalul satanic si spurcat inventat de norvegieni la finele anilor 80 din retzete punk si death metal a dat in timp doua ramificatzii diametral opuse: A. cei mai epicurieni si pleziristi, ca fostul ministru Vladescu, au asimilat simboluri erotice sado-maso puse peste o estetica gotica, retzeta inspirata de Hellraiserul lui Clive Barker - aici intra azi Dimmu Borgir si Cradle of Filth). B. cei mai intelectuali si tocilari s-au indreptat spre filosofie, mitologie si literatura fantasy gen Game of Thrones, producand o forma particulara de rock progresiv etichetat cu tandretze drept viking metal (datorita temelor, ca vikingii n-au cantat niciodata metal, sper ca am lamurit treaba asta). Aici cei mai de seama reprezentantzi sunt Arcturus si acesti Borknagar.

Nenorocirea face ca, datorita asocierii cu black metalul, Borknagar sa fie o trupa evitata de restul lumii. E drept ca membrii celor doua categorii de trupe au baut candva in aceleasi baruri, e drept ca s-au dat candva la aceleasi gagici (si, ca sa fiu complet onest, au cantat uneori impreuna) dar, desi unii se mai incapatzaneaza a califica trupe ca Borknagar drept latura intelectuala a black metalului, cei un pic mai atentzi vad o forma particulara de rock progresiv de o cu totul alta factura decat ce stim de la britanici (Arena, Marillion) sau de la americani (Dream Theater et co.), vehicul pentru elucubratzii filosofice inspirate din mitologie, puternic ancorate in literatura high fantasy si jocurile video aferente.

E primul album pe care pot fi auzitzi ambii vocali celebri ce s-au perindat prin trupa: ICS Vortex (trecut prin Dimmu Borgir si Arcturus, a avut si un album solo de care am povestit in topurile 2011) si Vintersorg (de care n-am prea scris pe blog pt ca mi s-a parut mereu un tip enervant care canta pe nas). Pe albumu asta cei doi fac un cuplu perfect pentru acest gen de muzica.




Gata, aici se cam termina topul pe prima juma de an, pana de Craciun nu mai discutam despre subiectu asta. Sunt o gramada de albume pe care nu le-am trecut in revista datorita deciziei de a ma limita la 40 de recomandari muzicale pe an.

Am observat un fenomen nasol, e primul an de cand am inceput blogu asta in care topul muzical contzine doar albume ale unor trupe pe care le stiam demult si nici o descoperire. Inca un semn ca m-am ramolit si ma multzumesc cu a ma refugia in lucrurile familiare.

Ba am descoperit totusi o trupa noua, dar e mai mult haioasa decat buna si e departe de a fi una de top:

Thursday, July 19, 2012

Luna muzicala 17 - Top semestrul 1 2012

Am fost la doctor si mi-am desfundat urechile. Cu ocazia asta am realizat ca de vreo 10 ani eu nu prea mai auzeam. Deci cam de cand m-am apucat sa scriu recenzii la muzica. Mi-e si groaza sa ma uit in Dilema sa vad ce am scris despre toate trupele alea de jazz, cand eu eram de fapt surd. Nu mai demult de acu cateva luni acuzam concertele vazute pe aici, ca au volumul sunetului prea slab.

Oricum, ma felicit pt ideea de a consulta doctorul si mi-a revenit pofta de ascultat muzica, in plus se face juma de an 2012 si e timpul pt top 10-ul de jumatate de an.

Om:
Advaitic Songs

Daca Eliade si Nicu Steinhardt ar fi fost metalisti, cu sigurantza trupa asta ar fi fost favorita lor. Grupul, candva cunoscut drept inventatorii metalului yoghin, se indreapta cu acest nou album (de fapt incepand de la precedentu) in directzii noi, incorporand influentze Dead Can Dance, idei proto-crestine, imnuri bizantine. Si totusi titlul ramane o referintza mai degraba hindu, ce contrasteaza cu impresia ortodoxa a copertzii si cu versurile jihadiste ale unora din piese. Ma tem ca trupa asta e cel mai mare ghiveci spiritual de la Ron Hubbard incoace.

Dar sa punem albumu in context: anul 2012 e anul trupei Sleep, legenda genului stoner rock si autorii lucrarii de referintza Dopesmoker. Grupul a fost recent reinfiintzat pentru cateva turnee aniversare, ocazie cu care am avut noroc sa-i prind si eu pe aci, prin Europa imperiala, din pacate acu cateva luni cand eram inca surd (oricum, un concert obligatoriu de vazut, cu proiectzii video cu planete si ghetzari, foarte trippy). In timpul destramarii de 10 ani, membrii Sleep au continuat pe drumuri separate sub chipul a doua trupe care si-au facut renume propriu in scurt timp: chitaristul a infiintzat High on Fire - o trupa ceva mai dura, din aluatul Slayer; bassistul i-a infiintzat pe acesti Om - cu care a inventat acest nou gen muzical, cantat doar cu tobe si cu cel mai koios bass inregistrat vreodata, si piese inspirate de imnuri tibetane si bizantine.

In 2012, in paralel cu turneul Sleep, ambele grupuri au gasit timp sa scoata albume bune. Daca al lui High on Fire e metal traditzional si n-am gasit de cuviintza sa-l pun in top, albumul Om cu sigurantza va avea un loc in topul de la finele anului.



Creature with the Atom Brain:
The Birds Fly Low

Nu stiu daca v-am zis povestea asta, cand eram eu tanar rockerii se vindeau drept rebeli pana au ajuns sa in fruntea topurilor MTV cu glam rockul ala de sorginte manelistica. Dupa aia au aparut alta generatzie de rockeri sa zica ca ei sunt alternative, nu ca ailalatzi, ca ofera o alternativa. Pana cand si ei au ajuns de fapt mainstream si nu mai erau alternativa la nimic, ca glamul optzecist disparuse. Apoi au aparut astia cu indie, sa zica ca ei is independentzi, nu ca alternativii aia care sunt datzi toata ziua la MTV. Acuma nu mai ai loc de astia indie si am auzit ca deja se vorbeste de art rock, adica unii care fac rock de arta, chestii fine, nu ca tzaranii astia indie. Daca ne luam dupa mersul istoriei, consideratzi ca Creature with the Atom Brain fac rock de arta intr-o lume indie. In scena indie rock a momentului, sufocata de clishee si trupe ale caror nume incep cu The (cica exista chiar o trupa cu numele The The), belgienii de la Creature with the Atom Brain sunt o adiere de vant proaspat, cu radacini in genuri mai obscure si mai progresive decat rock'n'rollul modernizat al industriei care se pretinde indie. 


Desi i-am urmarit eu inca de la debut, precedentele discuri au fost timide pe langa asta care pare sa tzinteasca foarte sus: e un mix excelent de influentze Queens of the Stone Age (inainte sa devina hipsteri) si Rocky Erickson (de la care trupa si-a luat de altfel numele). Cireasa de pe tort e Mark Lanegan care face vocea pe mai multe piese ale albumului, uneori singur, uneori in duet cu vocalul de baza al grupului.




Ulver:
Childhood's End

In curand se implinesc 10 ani de cand scriu recenzii muzicale oficiale si cam tot atatzia de cand a aparut prima recenzie Ulver in presa romaneasca, scrisa de subsemnatu intr-un Internet Cafe, pe vremea aia pentru MuziciSiFaze. Intre timp trupa a crescut, eu m-am ramolit si m-am apucat de jazz, trupa a mai schimbat stilul de vreo 3 ori, eu am schimbat jobul, tzara si gagica si parca parca a inceput sa mai asculte lumea Ulver, cred ca am si vazut un tricou cu ei prin Cluj la un momendat.

Probabil cel mai important eveniment al carierei Ulver din astia zece ani e ca s-au apucat in sfarsit de cantat live, profitand si ei de afilierea la art rockul mai sus pomenit. I-am prins intr-un concert la Budapesta acu vreo 3 ani, iar recent au scos si primul lor DVD de pe care va dau o mostra ceva mai jos. Albumele lor au devenit ceva mai accesibile, mai melodioase, de cand in randurile lor a intrat un hipster englez adus de la trupa Guapo.

Albumul asta e cel mai accesibil dintre toate, dar si cel mai surprinzator: e un album de coveruri dupa piese obscure de la originile rockului psihedelic, din perioada cand steaua lui Elvis apunea iar a lui Pink Floyd abia rasarea, deci perioada aia cea mai a dracului pe care nu o mai asculta nimeni, cand nici nu se inventase CDul. De fapt, ca si in cazul Creature with the Atom Brain, e un album bantuit de fantoma lui Rocky Erickson, tataia muzicii psihedelice. Daca incercatzi sa ma lamuritzi ca muzica psihedelica inseamna Pink Floyd tre sa vedetzi biografia omului asta (mai exact, un documentar), care a fost un fel de Philip Dick al muzicii rock. Prin coverurile excelente de pe acest album, Ulver incearca sa ne acopere gaura din cultura, cu piese preluate de la Byrds, Electric Prunes, Jefferson Airplane, trupa lui Erickson (13th Floor Elevator) si inca o gramada de care n-am auzit niciodata. E cel mai bun album de coveruri pe care l-am ascultat de la Graveyard Classics incoace.

Piesa mea favorita



Si o mostra de pe DVD:




Die Antwoord:
Tension

Cel mai bun export cultural sud-african de la Nelson Mandela incoace, maestrii absolutzi ai hip-hopului psihedelic s-au intors cu coada intre picioare de la negocierile esuate in SUA, unde industria MTV a incercat sa-i inhatze si sa le castreze inspiratzia. Pana la urma Die Antwoord si-au bagat picioarele si s-au intors acasa, scotzand noul album pe bani proprii.

Daca primul album a fost apreciat mai mult pentru umor si videoclipuri, avem de data asta un album destul de beton de la rapperii afrikaans, care au cam devenit eroi natzionali prin tzari ca Olanda si coloniile aferente. Nu mai e un secret ca sunt indragostit de Yolande, nevastuica muzicii rap, cu alura ei de tzigancusha oxigenata si maritata cu fortza la 14 ani, scumpa de ea, si ca il urasc pe manelistu de barbat-su, desi cred ca el e creieru din spatele biznisului. Masinaria de marketing din spatele trupei, conceputa chiar de cei doi protagonisti, e excelenta, jos palaria si iar hiturile lor sunt mai virale decat hepatita.

Albumul continua sa aiba versurile geniale cu care s-a consacrat cuplul si are mult mai multa consistentza muzicala decat primul. Un rol important il are noul colaborator al cuplului, un anume DJ HiTek care face o DJ-ala excelenta pe partea "instrumentala" a albumului, punand sangele in miscare cu o serie de trucuri furate muzica techno. In plus, individul a iscat si o controversa pe teme homofobe datorita citatelor din Mike Tyson pe care le recita la finalul piesei de mai jos.





HankWilliams al III-lea:
 Ghost to a Ghost + 
Gutter Town + 
Attention Deficit Domination + 
Hillbilly Joker + 
3 Bar Ranch Cattle Callin


Cred ca Hank III a incercat sa castige ceva pariu in 2011, cand a scos 5 albume. Se zice ca le-a tzinut in el ani la rand pana a reusit sa scape de casa de discuri, apoi le-a dat drumul deodata.

Pt cine nu-l stie, Hank III e fiul lui Hank Williams al II-lea si nepotul mitologicului Hank Williams intaiul. Are in comun cu inaintasii sai pasiunea pentru alcool, pentru muzica country si probabil faptul ca va muri tanar. Difera de inaintasi prin pasiunea pentru heroina si muzica punk. In ratacirile sale mai rock s-a imprietenit cu un alt creier fript al muzicii rock, Phil Anselmo de la Pantera/Down alaturi de care a pus pe picioare proiectele anarhiste Superjoint Ritual si Arson Anthem acu ceva ani.

In anii mai recentzi Hank pare ca se intoarce incet incet la radacinile sale country. Suita de 5 albume pe care a scos-o in 2011 are insa de toate pentru totzi:

Cel mai merituos dintre ele e de departe Ghost to a Ghost, un country murdar si depresiv cu invitatzi de marca, dintre care mi-i amintesc acuma doar pe Tom Waits si Les Claypool (Primus) - vezi piesa de mai jos. De fapt prezentza lui Hank in top se datoreaza strict acestui album, caci restul sunt cam umplutura. De exemplu 3 Bar Ranch Cattle Callin e o inregistrare cu strigaturile si mugetele de la targurile de vite din Texas, prezentate drept muzica ambientala. Destul de simpatic e si Hillbilly Joker, care mai contzine cate ceva din mixul country-punk cu care s-a consacrat marele alcoolic.



 Sigh:
In Somniphobia

Nu stiu unde am citit cand eram mic ca japonezii sunt venitzi de pe alta planeta, descendentzi a unor extraterestri care au populat o parte de Pamant. Uneori cand ma uit la ei am impresia ca sunt niste extraterestri care si-au tras fetze de oameni peste cap si se chinuie sa treaca drept oameni maimutzarind comportamente pe care le observa. Dupa ce au facut cariera maimutzarind benzile desenate (pana la debarcarea soldatzilor americani in Japonia nu a exista manga), filmele si literatura lumii occidentale, s-au apucat si de rock. Uneori maimutzareala asta e atat de aberanta incat devine artsy si cateodata extrem de interesanta.

Sigh sunt una dintre cele mai originale trupe iesite din Japonia si una din cele mai vechi trupe de metal extrem din tzara aia de autisti otaku. Grupul e adunat in jurul saxofonistei perverse ce se semneaza Dr. Mikannibal si a unui alt dezaxat muzical, moogerul Mirai. Noul album mai are parte si de contributzii de coloratura de la un alt bolnav al genului, Metatron de la Meads of Asphodel, plus ceva clarinetisti si practicantzi ai unor instrumente dubioase care nu stiu daca exista sau sunt creditate doar la mishto (acu ceva ani grupul pretindea ca ar fi inregistrat pe o piesa un instrument de tortura sonica care era folosit in al doilea razboi mondial pt spalare pe creier).

Sigh nu sunt pentru prima oara in topurile mele insa n-am ce face, par incapabili sa scoata un album plictisitor, in ciuda faptului ca genul black metal (de care, teoretic, se zice ca apartzin) e foarte predispus la asa ceva. Dupa aventura usor gotica datorita colaborarii cu Current 93 pe precedentul album, pe discul asta trupa revine la idei mai progresive, cu chitara si clape zglobii, care fac albumul ingurgitabil si regurgitabil chiar si de catre cei care nu inghit sub nicio forma black metalul.


Orange Goblin:
Eulogy for the Damned

Nu intzeleg cum lumea poate sa mai asculte alde Metallica si Megadeth cand in heavy metal exista albume ca asta.

Probabil va fi albumul stoner rock al anului, desi nu m-am omorat niciodata dupa trupa asta. Am preferat mereu trupele mai rafinate ale genului (Monster Magnet, Clutch, Spiritual Beggars), sau clasicii desert rock ceva mai seci (Kyuss si familia), sau psihedelicii extremisti (Sunn O))), Ufomammut, Sleep etc.). Cei de la Orange Goblin mi s-au parut mereu prea din topor, prea duri, prea punk, incapabili sa emane candoarea si candidoza specifice genului. Aici insa au dus la perfectziune tocmai aceste caracteristici si le-au imbinat pentru prima data intr-un album metal energic si plin de invatzaminte sanatoase.

Albumul are cele mai bune riffuri metal de anul asta, versuri excelente si un metal spirit cat se poate de autentic. Reuseste sa fie perfect si pt rockoteca, si in acelasi timp sa serveasca temele stoner rock clasice: I'm filled with nothing but love man, my only crime is growing my hair long, smoking a little grass, looking at stars at night. And what do you do, you bust down my doors, you dumbass cop, and you bust down my head?




Landmarq:
Entertaining Angels

Cand mai eram la Cluj si ne imbatam cu Muri obisnuiam sa zicem ca doar noi doi am auzit de trupa asta si de albumul ei de acu 15 ani The Vision Pit. Pe atunci grupul il avea la voce pe Damian Wilson, pe care apoi l-am tot urmarit prin celelalte trupe ale sale de prog rock englezesc - Threshold, Star One, mai nou Headspace.

Insa urmarindu-l pe Wilson am uitat cu totul de Landmarq. Nici ei nu s-au omorat sa imi atraga atentzia, au avut si vreo 10 ani de pauza, au scos albume tot mai rar, unele inregistrate direct live - un obicei cel putzin dubios in industria muzicala moderna. Recapituland acum perioada in care nu le-am dat atentzie observ ca au avut si inca au la voce o gagica si m-am bucurat sa gasesc ca in 2012 au un album nou, un dublu disc de prog rock superbatranesc, in stilul britanic de prog-shlagar melodios, consacrat de nume ca Marillion si Arena, dar cu particularitatea de a avea o voce feminina gen Mihaela Runceanu. Poate va suna batranesc si decrepit dar ma bucur sa aud in rock in sfarsit o voce feminina care nu se chinuie sa o imite pe aia de la Nightwish. Iar imaginea obosita a trupei asteia venita parca din alta epoca m-a emotzionat umpic.





The Black Keys:
El Camino

Albumele de hipsteri le ascult mereu cu intarziere, din cauza ca majoritatea sunt din categoria aia indie pe care o injuram mai sus. Faza nasoala cu trupele astea indie e ca majoritatea au cate o piesa misto care rupe gura targului, dar albume destul de oribile in ansamblu. In plus daca ascult un album cap-coada de la ei simt cum imi scade testosteronul. E absolut necesar sa las timpu sa treaca, ca sa se cearna mizeria generalizata a genului si sa culeg doar albumele mai coapte, cu oarece consistentza. Care-s cam unu-doua pe an.

Anul trecut i-am avut in top Admiral Freebee, desi aparuse in 2010, anul asta bag tot cu intarziere albumul din 2011 celor de la The Black Keys. Dupa ce treci peste iritarea pe care o produce in mod specific genul si cliseele sale de sound, gasesti ca ofera cateva din cele mai catchy piese (inclusiv balade) pe care le-a produs hipsterismul in istoria sa. E fain ca piesele merg si la dansat, pe alocuri chiar si la dat din cap.




Moonspell:
White Omega + Alpha Noir


Acuma de cand vampirii si varcolacii au devenit foarte trendy, trupa asta ar trebui sa cucereasca topurile de pretutindeni, dar ma tem ca casa de discuri care i-a preluat nu ii poate propulsa, asa cum nici romanii n-au fost in stare sa profite comercial de mitul Dracula. E destul de kkt cand vezi pe altzii cum fac bani cu chestii inventate de tine. Nu cunosc nicio trupa care sa reprezinte atat de bine temele gotice (poate doar Cradle of Filth care sufera insa de crunta monotonie in plan muzical).
Ca mai toate trupele de euro-metal gotic lansate la mijlocul anilor 90, Moonspell se zbat de multzi ani in indecizia de a canta metal serios pentru baietzi ranchiunosi sau rock romantic pentru fetele cu suflet intunecat. Anul asta trupa incearca sa multzumeasca pe toata lumea scotzand doua albume deodata: Alpha Noir e pentru baietzi, deci cu varcolaci, Omega White e pentru fete, deci cu vampiri. Probabil putzina lume va asculta ambele albume. Pe vremuri, cand le amestecau, fanii erau obligatzi sa asculte ambele fatzete ale trupei, acum ca treaba e mult mai discriminata: albumul melodic e profund tributara lui Type O Negative (trupa pe care Moonspell au tot incercat sa o imite in momentele lor mai tandre); albumul mai spurcat are ceva din suflul brut al debutului din 95, Wolfheart, albumul de referintza al metalului varcolacesc.


Thursday, July 05, 2012

TIFF 2012 - part 2

Deci cum ziceam, am fost la TIFF, dar n-am stat mult asa ca unele din filmele festivalului a trebuit sa le caut pe DVDuri si sa ma rog de caprikorn, mama ranitzilor, sa ne uitam la ele pe televizorul ei gigantic, printre meciurile unui recent campionat european de blaturi.

Apropo, cu ocazia asta am realizat ca nu exista fotbalisti gay. Auzisem de unul prin anii 90, care s-a si sinucis intre timp din pricina presiunii psihologice de la vestiare, de la cornere, de la intrarile prin alunecare. De fapt asta e subiectul uneia din nuvelele mele horror aflata in pregatire, "Balada pentru fundash si orchestra". Dar despre alta discutam alta data, ca la cum merge treaba in Romania creca o sa ma doboare agentzii Stazi inainte sa apuc sa public asa ceva.

Revenind la TIFF, desi am stat doar 4 zile, tot am apucat sa-mi completez lista de vizionari la dimensiunile normale de 15-20 filme, cate apucam sa vad la fiecare editzie. Despre Iron Sky (de vazut), Killing Time al lui Piersic si Masks (ambele contra plictiselii) am vorbit data trecuta.

Alte filme din festival pe care le-am vazt (unele la festival, altele in ultimele doua saptamani) ar fi cam asea:

Filmele musai



Michael

Preferatul meu de la acest TIFF, e povestea de dragoste neimplinita dintre un pedofil austriac (tzara de dezaxatzi sexual, va jur) si victima sa, un pushti pe care il tzine inchis intr-un beci frumos mobilat si cu tot ce trebe (mai frumos decat unde traiesc eu). Relatzia dintre cei doi e ok dar umpic tensionata. Uneori copilu se imbolnaveste si pedofilu il trateaza cu leacuri babesti, alta data copilu vrea afara si pedofilu il scoate la plimbare desi se vede ca e nitzel crispat de idee, alta data copilu se simte singur si pedofilu da tarcoale pe la gradinitze sa-i faca rost de prieteni.

Cine a vazut genialul Dogtooth de acu catziva ani, o sa se bucure nespus de acest film care e la fel de subtil si monstruos si are cam acelasi stil taciturn in care se spun multe cu cuvinte putzine. Tensiunea filmului e maxima, in ciuda aparentzei de normalitate prin care eroul incearca sa-l spele pe creier pe copil convingandu-l ca asa merg lucrurile in viata asta, ca orice om trece prin chestia asta ca sa creasca mare si ca de vina-s parintzii.

Deci e un film care incearca pana la urma sa demonstreze ca relatziile pedofile sunt adesea consensuale, o teorie mai veche de-a mea pt care am fost catalogat drept monstru. Eram acuzat ca nu tzin cont de faptul ca copiii n-ar avea discernamant sau nu sunt suficient de dezvoltatzi la cap ca sa intzeleaga ce li se intampla. Parerea mea e ca potzi face astfel de afirmatzii doar dupa ce ai garantzia ca, prin contrast, adultzii au discernamant si sunt suficient de dezvoltatzi la cap sa intzeleaga ce li se intampla. Ori, datzi-mi voie sa ma indoiesc de asta, istoria recenta a Romaniei mi-o demonstreaza, atata viol consensual cat la noi n-am mai vazut nicaieri pe lume.




Tyrannosaur

Un film de dragoste intre doi scotzieni proletari ajunsi la buza disperarii: el e un vaduv alcoolic al carui nevasta obeza (poreclita Tyrannosaur) daduse coltzu recent, ea e o iehovista maltratata sexual de sotzul care o obliga sa-si bage sticle in ea (altfel om normal, cu frica de Dumnezeu). Filmul are o anumita retzeta in sensul ca la inceput ei doi nu se prea suporta, el pt ca ea cam exagereaza cu rugaciunile si invocarea Domnului, ea pt ca isi da seama ca nu e mare lucru e de capul lui, mai ales dupa ce vede cu ce fel de oameni iese la bere (in special cu un tampit care vrea sa deschida o gradina zoologica cu pantere roz, personajul meu favorit). Dar vrand nevrand singuratatea ii impinge unu in bratzele altuia, mai ales dupa o serie de evenimente mai nasoale din vietzile lor, adica nu doar nasoale, ci horror de-a dreptu, dar nu vreau sa dau spoilere caci e unul din filmele musai de vazut pe anul asta.


Cred ca e cel mai urat film de dragoste pe care l-am vazut in viatza mea, uratzenie la care contribuie toate lumea, in special actorii scotzieni excelentzi (si uratzi), in plus ma perpelesc dupa personaje britanice rurale cu accent thick si un pic duse cu pluta. Filmul e debutul regizoral al actorului Paddy Considine si toata lumea il lauda, pe buna dreptate.


Animal Kingdom

Thriller australian foarte bine tensionat, despre o familie de traficantzi de droguri care, dupa ce si-au facut mendrele ani la rand, incep un razboi personal cu politzia, razboi cam dezechilibrat caci sunt macelaritzi unu cate unu, militzienii bugetari fiind si ei cam la capatul rabdarii dupa niste taieri recente de salarii. Noroc ca e mare familia protagonistilor si au de unde muri. Insa nu e chiar atat de mare si ar fi bine ca situatzia sa se opreasca.

La un momendat mezinul familiei se imprieteneste cu politzistu jucat de Guy Pearce si cocheteaza cu ideea de a-si turna unchesii si a dezamorsa conflictul, insa bunica-sa, o baba ingrozitoare care-si pupa mereu fiii pe gura, se enerveaza si ii pune gand rau si de aici incepe un conflict psihologic excelent, bine punctat de muzica, regie si actori. Din nou avem personaje suburbane slinoase cu accent thick (de data asta australian), actori subtili si un scenariu cu dialoguri excelente. Am realizat pe aceasta cale ca se fac filme excelente in Australia dar ajung cam greu in atentzia noastra.

Filmele contra plictiselii

Beast

Danezul Christoffer Boe si-a adus cam toate filmele la TIFF de-a lungul anilor, iar de la succesul Reconstruction (probabil cel mai bun film de dragoste pe care l-am vazut), l-am urmarit in fiecare editzie. Dupa o serie de thrillere, anul asta Boe s-a intors la temele amoroase din Reconstruction, adicatelea gelozia si inselaciunea, cu un mic twist supranatural care metaforizeaza unele aspecte ale relatziilor de cuplu si casniciilor in special.

Nevasta unui gagiu il inseala (cu eroul din Reconstrucion), iar gagiul incornorat incepe sa aiba tot felu de simptome nasoale, ramanand gravid cu propria gelozie ce ia forma concreta a unui copil ce creste in pantecele sau. Nevasta inselacioasa are si ea niste simptome dubioase, cu cerneala curgandu-i din putza dupa ce are cate o aventura cu amantul. Filmul nu e la fel de aratos cum ma obisnuisem de la Boe, pare ca s-a lasat influentzat de stilul ametzit al lui Von Trier si nu mai are cromatica si muzica aia cool de alta data.




Yellow Sea

E al doilea film al unui regizor coreean al carui debut, Chaser, tot la TIFF l-am vazut si mi-a placut foarte mult. Acest film insa nu se ridica la inaltzimea debutului, desi ii are pe aceiasi doi actori principali in roluri misto. Cineva insa l-a laudat prea mult pe regizor pentru filmarile sale cu urmariri si cafteli superviolente asa ca in Yellow Sea individu cam abuzeaza de aceste aspecte, pana in halul in care plotul filmului se consuma destul de repede si mai ramane cam o ora jumate in care asistam doar la cafteli, topoare in crestetu capului, degete zdrobite, horcaituri si urmariri bine regizate, dar extrem de ostenitoare si care nu adauga nimic la tensiunea povestii, ba chiar o dilueaza intr-un mod nasol. Daca va amintitzi alt mare succes coreean de la TIFF, I saw the devil, asta e cam in acelasi ton dar parca mai lipsit de suspans ca de la un momendat totzi actorii seamana intre ei si nu mai stii cine pe cine a omorat.

Povestea incepe bine, cu un chinez disperat, care pentru un ban in plus se angajeaza sa mearga ilegal in Coreea de Sud sa omoare pe unu. Ajuns acolo, incepe sa monitorizeze activitatea zilnica a viitoarei victime, sa puna la punct un plan, insa planul se duce dracului cand eroul nimereste in mijlocul unui gangster war chinezo-coreean care acapareaza ultima ora si jumatate a filmului si il deviaza complet de pe drumul bun pe care incepuse. Ma folosesc de ocazie pt a recomanda inca o data debutul regizorului, Chaser.



Blind

Alt film coreean, care e de fapt o reclama de 2 ore la IPhone. Tot filmul auzi ringtonuri de Iphone iar o scena importanta se bazeaza exclusiv pe aplicatzia FaceTime, prin care un amic ii explica eroinei oarbe pe unde sa fuga sa nu o prinda un psihopat. Asadar eroina e o tanara oarba care e hartzuita de un serial killer dar se descurca ea cumva, caci e inconjurata de tot felu de gadgeturi care o ajuta sa-si depaseasca conditzia, in plus de cand si-a pierdut vederea i s-a dezvoltat mirosu si auzu, si mai are si un catzel gata mereu sa sara la gatu netrebnicilor. Si mai are Iphoneu de care pomeneam, care cam duce in spate tot filmu.

Ma bucur ca mi-am luat si eu Iphone, daca orbesc naibii pe-aici sper sa ma descurc la fel de bine ca eroina filmului. Din pacate sunt tot mai convins ca cinemaul coreean e doar un alt fel de Hollywood. Pe la inceputurile TIFFului lumea mergea la filmele coreene ca la filme de arta. O fosta gagica mi-a explicat ca ele ofera violentza asiatica de un nivel estetic aparte, care nu se compara cu mizeriile americane cu zombie la care ma uit eu. Yea right.


Klip 

E un film despre drama pitzipoancelor maneliste din Serbia si al doilea film sponsorizat de Apple de la aceasta editzie a TIFFului. In acest film Iphoneul e folosit de un cocalar sa-si filmeze gagica facandu-i sex oral, nu stiu daca Steve Jobs s-a gandit vreodata sa faca din asta un selling point.

Daca pe vremea cand va uitatzi pe pitzipoanca.org va intrebatzi ce-o fi in capu astora? iata ca s-a facut in sfarsit un film care analizeaza meandrele cerebrale ale acestor personaje tragice care, ca si zimbrii, dominau candva meleagurile romanesti, dar mai nou le potzi gasi mai mult prin rezervatzii. Cea mai mare parte din film e filmat chiar cu Iphoneul de o pitzipoanca care, pentru a mai uita de grijile de acasa si de cancerul tatalui sau, baga cu sete ecstasy si sex oral la chefurile cu manelistii liceului pe care il frecventeaza, chefuri care, dupa cateva beri, se mai si lasa cu cafteli nasoale si scrumiere sparte in cap. Filmul are meritul de a prezenta cat se poate de fidel realitatea liceeana a momentului prezent, pentru cei care isi mai inchipuie inca ca treaba sta cam ca in Beverly Hills. Regizoarea filmului e o sarboaica care a afirmat ca si-a propus sa reabiliteze ideea de sex oral, desi nu imi dau seama in ochii cui trebe reabilitata. Parca Patapievici avea ceva nemultzumiri legat de asta?




Shapito show (aka Chapiteau show).

Asta e un film rusesc de 3 ore jumate extrem de enervant pe ansamblu dar foarte funny in detalii. Face parte din retzeta filmelor puzzle (Magnolia, Crash, Amores Perros) in care piesele se aduna incet incet laolalta si dau noi interpretari unor scene care se repeta recurent. Spre deosebire de pomenitele titluri insa ii lipseste complet drama si buildupul, pare facut cam la bashcalie, din bucatzi aruncate una peste alta. Are cateva momente excelente, cam departate intre ele din pacate.

Primul segment e despre un blogger care are un blind-date ratat cu o bloggeritza cu sani mai mici decat el, al doilea e cu un grup de surzi care merg impreuna la plaja si unul dintre ei incearca sa se integreze in lumea normala, al treilea am uitat cu ce e ca am adormit, iar ultimul segment e cu ceva chitarist plagiator care vrea sa demitizeze notziunea de originalitate. Vizionari rusii astia, ce sa zic. Astia se aduna totzi la un bar care ia foc si filmul e in principiu despre cum ajung ei la baru ala, cum li se intersecteaza drumurile. Oboseala cumplita din ultima zi m-a impiedicat sa ma bucur cum se cuvine de el, dar nici filmul nu e tocmai bine inchegat asa ca, desi a primit premiul juriului de la TIFF, il recomand cu retzinere.




Snowtown 

Film australian brutal bazat pe fapte reale. Un grup de rednecksi homofobi se razbuna pe un pedofil localnic dar cu ocazia asta deprind si gustul violentzei impotriva homosexualilor si incep o campanie de macelarire a tot ce inseamna sau are legatura cu poofterii din zona. La un moment dat filmul aluneca in torture movie ceea ce, coroborat cu faptele reale ce stau la baza filmului, il face deosebit de anti-entertaining. In plus e si excesiv de lung si cu prea multe personaje pe care nu le mai distingi una de alta de la o vreme.

Muzica si regia sunt faine, filmul are stil, dar nu il recomand cu caldura, ci cu raceala. Uitandu-ma pe IMDB am realizat ca doar 2 personaje din filmul asta sunt jucate de actori, restul sunt oameni de pe strada, fara dintzi, uratzi, vai de capu lor, ceea ce contribuie la senzatzia de film mizerabilist, care arata ca un reportaj din gara Burdujeni-Suceava, de la stirile de la ora 5.



Mr. Lazhar

Un fel de Dead Poet's Society francofon si foarte sec, mixat cu iranianul A Separation de anul trecut. A fost nominalizat si la Oscar pt film strain. Lazhar e un algerian fugit in Canada de abuzurile guvernului, cam cum am facut si eu si in curand voi totzi. Ajuns in tzarile civilizate, tot ca si mine, se angajeaza invatzator in locul unei invatzatoare care se spanzurase in clasa cu o zi inainte. Pe motivul asta e mare agitatzie prin scoala si copiii sunt tratatzi cu manusi, sa nu ramana marcatzi de eveniment.

Lazhar incearca si el sa isi aduca contributzia sa motivatzionala insa sistemul nu prea aproba metodele sale oneste si neortodoxe. Contribuie si faptul ca la el in tzara era obisnuit sa mai dea si cate o scatoalca peste ceafa pustilor mai galagiosi, in timp ce in Canada daca il atingi pe unu cu degetu esti automat suspectat de pedofilie. Filmul are in comun cu A Separation povestea tacita, nespusa, din spatele evenimentelor, faptul ca lumea din care vine eroul nu e chiar la fel cu cea in care vrea sa se integreze, desi si algerienii si canadienii vorbesc franceza. Insa nu chiar aceeasi franceza, Lazhar o prefera pe cea a lui Balzac, considerata de elevii sai arhaica. Din pacate, spre deosebire de A Separation, in filmu asta nu se intampla mai nimic, e doar talk show, cu proful asta incercand sa devina simpatic elevilor sai, un subiect care ma intereseaza tot mai putzin. Domle, bataia e rupta din rai, asa am invatzat eu la scoala, pe vremea cand inca nu se inventase pedofilia.



Oslo 31 August

Marele premiant de la TIFF a fost un film norvegian al unui norvegian pe nume Joachim Trier (nici o legatura cu Lars) care a mai avut succes la TIFFurile trecute, desi eu nu i-am remarcat filmele. Nici pe asta nu l-am prea remarcat, adica e frumos nimic de zis, dar are un personaj antipatic care se vaicareste toata ziua ca inainte sa inceapa filmu era dependent de heroina iar acu, desi s-a curatzat la vene, nu prea mai vede sens la viatza si nici de gagici nu prea mai ii arde. Are el cateva contacte omenesti cu diversi oameni care se uita la el kiorâsh, inclusiv o tentativa de interviu la un job unde e intrebat de ce nu si-a trecut dependentza de droguri in CV.

Filmul e tras in jos de eroul antipatic pe care ai impresia ca regizorul incearca sa-l propuna de erou pe bune, comparandu-l cu saracia vietzii personajelor din jurul sau care mai au copii, mai au o treaba de facut, mai un rost, nu-s pusi chiar degeaba pe Pamantu asta. Nu imi prea plac chemarile astea la anarhie, adica imi plac dar sa fie nihiliste si punk, nu din astea hipsteresti cu suflete neintzelese care driftuie printre oameni ai muncii ca mine si ca tine. Insa filmul e profi, placut la vaz si la auz.

The Hunter

Inca un film din sectiunea dedicata cinema-ului australian, sectiunea pe care am urmarit-o cel mai fidel la TIFFu asta, distrandu-ma de faptul ca lumea inca le mai confunda cu filmele americane, doar pt ca-s vorbite tot in engleza.

In The Hunter, Willem Dafoe e angajat sa vaneze ultimul exemplar de tigru tasmanian, banuit a bantui padurile Tasmaniei, in ciuda faptului ca specia e declarata oficial starpita inca de acu 80 de ani. Datorita faptului ca starpirea a fost de data destul de recenta, exista poze si filmari cu ultimele exemplare si chiar exemplare impaiate de la care s-a luat ADN pentru o tentativa de clonare. De fapt chiar in slujba acestui proiect lucreaza si Willem Dafoe in acest film, ecranizat dupa un roman al australiencei Julia Leigh.

Filmul arata foarte bine, cu peisaje salbatice parca de pe alta planeta, ceea ce mai compenseaza din lentoarea si simplitatea povestii, in care Willem Dafoe incepe sa fie hartzuit de localnicii care il cred ecoterorist si de corporatzia care il banuie a avea sentimente mai deosebite fatza de animalul pe care ar trebui sa-l vaneze. Deci e un thriller cam lipsit de thrilluri, dar care te face sa te gandesti cu oarecare nacaz in suflet la ideea de extinctzie totala. Iar cand te uitzi la filmuletzele alea cu ultimele exemplare flamanzind intr-o gradina zoologica ca evreii la Auschwitz tzi se rupe sufletu si te face sa te gandesti la ziua cand oamenii vor suferi o soarta similara. Dupa ce balaurienii or peshtilienii lui Lorin Fortuna vor pune stapanire pe planeta, ca pe Romania au pus deja.

Deci cam asta e raportul TIFFului de anu asta.

Pe ansamblu n-am prins la fel de multe filme bune ca in altzi ani, pt ca m-am uitat la ce am apucat/gasit si nu la ce am vrut. Dar nici filme proaste n-am prins, aproape tot ce am insirat in aceasta dare de seama, sunt filme cam de 3 stele. Iron Sky a iesit in evidentza prin statutul sau de eveniment, Shame, Hugo si Headhunters sunt excelente dar le vazusem, iar Michael, Tyrannosaur si Animal Kingdom sunt faine dar nici unul nu e filmul de fortza care a marcat aproape fiecare editzie a TIFFului de pana acum (Ten Canoes, Bothersome Man, Taxidermia, Antichrist, Balada Triste de Trompetta, Kontroll, Save the Green Planet etc.). Am ratat cateva filme pe care as fi vrut sa le vad, Tabu, Gut si Without, sa-mi zicetzi careva daca le-ati vazut.

Dupa prostul obicei pe care mi l-am facut, am evitat documentarele si la editia asta, desi se pare ca au fost mult mai bune decat filmele normale. De fapt am observat deja de cativa ani ca documentarele de la TIFF sunt aproape intotdeauna nominalizate pe la Oscaruri sau alte mari premii in anul care vine. Dar nu stiu cum se face ca nu reusesc sa ma mobilizez sa ma duc la ele, e de vina ideea ca nu-mi prea plac filmele bazate pe fapte adevarate. Am reusit insa sa trec peste un alt hop psihologic, cel cu scurt metrajele care, cum pomeneam si data trecuta, sunt in general musai de vazut la orice editzie a TIFFului.