Saturday, September 03, 2011

Luna muzicala 14 - Brutal Assault part 2

De ziua mea am primit un tort cu mine si gagica-mea ieshind dintr-un mormant de ciocolata si cea mai cool lista de concerte pe care am vazut-o adunata in aceeasi zi, vreodata, ever.

Desi as fi vrut sa-i vad pe vikingii Einherjer, a trebuit sa-mi inchei ziua dupa aproape 10 ceasuri de concerte pe la 1 noaptea, pe ultimele acorduri de la Mayhem. Ma rog, nu stiu daca e cinstit sa le spun acorduri, ca tot concertu a fost o rafala infernala de tobe si un ragait sinistru de hoashca zombificata. N-am stat pana la capat ca oricum ii mai vazusem si acu 3 ani.

Fatza de acu 3 ani au fost cateva schimbari majore. Atunci au cantat aproape numai din repertoriul lor experimental, care mie-mi place, dar a atras hula fanilor, acum au cantat cam numai din repertoriul fekete metal pur sange, inclusiv bucatzi de la originile genului, trupa asta fiind dealtfel mama si tata fekete metalului norvegian. Alta diferentza e ca atunci vocalu, unguru Attila, arata si canta ca un zombie, acum a avut o postura hamletiana, cu un craniu in mana caruia ii tot baga microfonu in gura, si o costumatzie de episcop obez caruia ii curgea sange din nas. Si vocea a fost diferita de acu 3 ani, atunci a mers pe grohaituri groase, acum pe un gafait tuberculos.

Poate nu stitzi, dar Attila asta e un tip care de ani buni experimenteaza cu diverse tehnici vocale, are si un proiect solo, Void ov Voices, in care sta pe intuneric si scoate tot felu de chiraituri intr-un microfon, pe care si le automixeaza live la o instalatzie de DJ pusa pe un altar lovecraftian de pe care curge ceara de lumanare neagra. Are un designer egiptean care ii face mastile si altarele si hainele, mie cel mai mult imi place cand se imbraca in copac sau in statuia libertatzii si e fashion idolul meu.


Inainte de ei i-am revazut pe doom-erii Cathedral, la capat de cariera dupa cum au insistat sa anuntze de mai multe ori. Desi vocalul lor, englezoiul Lee Dorian, e parintele genului extrem grindcore (a facut vocea pe primele 2 albume Napalm Death), destul de repede tipul s-a reorientat spre un  fel de hippie metal cu versuri psihedelice. In mod surprinzator am observat patternu asta la cam totzi pionierii grindcore - concentatzenii Carcass au apucat si ei pe o cariera hippie la scurt timp dupa ce au defecat pe aceasta planeta susnumitul gen. Sunt tentat sa cred ca au facut-o la misto de la bun inceput si acu se distreaza vazand moda care s-a nascut din albumele alea (pe de alta parte, grindcoristii moderni, spre deosebire de blackeri, sunt si ei oameni cu simtzu umorului).


Satyricon sunt alta trupa de black metal norvegian cu traditzie, doar ca de o cu totul alta factura decat Mayhem. Daca Mayhem sunt niste interlopi patologici care au facut istorie cu manifeste culturale din cele mai extreme, Satyricon e o chestie ceva mai elevata, dar si mai artificiala. De fapt e un singur tip ce-si zice Satyr si care e un fel de gentleman al black metalului, un tip foarte fandosit si metrosexual, dar si foarte smecher. Desi nu l-a prea inzestrat natura cu voce (nici macar la standardele nu tocmai pretentzioase ale metalului extrem), a stiut mereu cum sa promoveze un gen care parea candva de nepromovat. Desi cam toata muzica e facuta de el singur, pe scena au fost vreo 6 inshi. Desi vreo 3 dintre ei erau in plus (raportat la necesitatzile compozitiilor), spectacolul, luminile si prezentza scenica au contat foarte mult in a face din concertul Satyricon un spectacol ocult de prima clasa.

Din cate am intzeles fanii de la noi nu-s prea incantatzi de dandy-ismul lui Satyricon, de fapt nu-s incantatzi nici macar de experimentele psihopatologice ale lui Mayhem si in general de nici una din trupele carora li se datoreaza nasterea si evolutzia black metalului norvegian. Paradoxal, imitatorii palizi si fara idei ai acestor trupe au tot mai multa cautare in detrimentul "originalilor", de cand fanii au inghitzit galusca etica si pseudofilozofica a unui gen care, de la bun inceput, a fost doar un produs al culturii horror (si punk).


Un pic inainte de Satyricon am vazut o forma cu totul diferita de metal extrem, americanii The Dillinger Escape Plan. Faza cu metalul extrem e ca, de prin anii 70 incoace, a tot aparut o data la catziva ani cate o trupa care sa impinga pragul extremismului cu o linie mai incolo, inventand mereu noi moduri de a deforma vocea. Treaba asta a inceput cu racnetele din punk (la britanici) si thrash (la americani),  ramanand totusi in zona inteligibila. Prin anii 80 vocile au fost impinse in zona neinteligibila inventandu-se diverse feluri de a oracai, specifice fiecarui subgen in parte: punkul a degenerat in hardcore si fekete metal, thrashul in death metal si grindcore. Anii 90 au adus si ei o contributzie in acest sens - stilul screamo, un fel de chirait subtzire, cu ajutorul acestor The Dillinger Escape Plan. Instrumental, e o muzica ceva mai virtuoasa decat celelalte genuri extreme pomenite, dar uneori prea virtuoasa, cazand in pacatul jazzului de a epata tehnica muzicantului in detrimentul muzicii efective.


Dillinger Escape Plan au avut de departe cel mai agresiv concert din festivalul asta si un show destul de proaspat, total diferit de tot ce mai vazusem acolo. Totzi membrii trupei sar ca niste greieri pe scena, iar vocalu e un acrobat care se tot suia pe schelele ce sustzineau acoperisul scenei si sarea in capu publicului. La un momendat s-a bagat intr-o boxa de aia mare si n-a mai vrut sa iasa din ea. Alta data s-a suit pe schele si a anuntzat ca vrea sa sara pe bratzul de macara care tzinea camera de filmat de deasupra publicului. Cameramanul i-a facut semne disperate sa nu sara si cand a vazut ca ala vorbea serios, a dat repede la manivela sa indeparteze bratzul de macara de scena. Pana la urma vocalu a zis ca "You're a pussy, cameramanule" si a sarit peste public unde cred ca a rupt cateva grumazuri. Le-a strigat si la aia cu grumazurile rupte ca-s niste pussies si si-a vazut de treaba mai departe. Oricum a fost un concert foarte fresh si antrenant si mult mai agresiv decat ce se aude pe album, unde unele piese mai au si momente usor digerabile (suficient de digerabile incat ajunsesera si pe la MTV cu cateva piese mai hip la un momendat).

Asa, ca sa avetzi o idee despre ce putetzi patzi la un concert Dillinger:




Katatonia a fost celalalt mare concert asteptat de gagici (dupa Anathema), din acela cu muzica melancolica si versuri despre sentimente, dar sentimente ceva mai nasoale decat la Anathema. De mine a fost mai putzin asteptat, ca toata lumea care-i mai vazuse a zis ca suna nasol in concert, si aveam si un DVD care sa-mi confirme asta. Insa Katatonia au depasit cu totul asteptarile, au avut un sunet excelent si un playlist best of, chiar si piesele de pe ultimul lor album (mai searbad) au sunat bine. Mi-a facut pofta de recapitulat discografia lor si daca mai exista gagici care citesc aceste randuri si n-au auzit de trupa asta, sa-si completeze rapid lipsa, e una din cele mai cool din metalul melancolic scandinav.



The Exploited e o legenda a punkului adevarat, adica ala britanic (mai exact scotzian), ca cel mai popular, american, e doar o imitatzie a primului. Americanii n-au intzeles ca, pentru a fi punker adevarat, tre sa itzi placa fotbalu (european), sa mananci bataie la concerte (si la meciuri), sa injuri guvernu (indiferent de orientare) si sa ai un caine acasa. The Exploited au fost la inceput 3 fratzi huligani care au fugit din armata, acu mai sunt doar 2 dintre ei, s-au buhait destul de rau (au vreo 50 de ani), si totusi in concert au sunat excelent. Un rol important il au si fanii lor, care au organizat o rupere de oase in fatza scenei si au inceput sa arunce cu oameni in aia de la securitate care pazeau scena. Titlurile pieselor lor vorbesc de la sine: Fuck the System, The System Is Fucked, Fucking Liar, Fuck the USA, You're a Fucking Bastard. Prin anii 90 au scos si o piesa despre revolutzia noastra de la Timisoara dar cum nu erau prea bine informatzi au amestecat-o un pic cu razboiul iugoslav. Oricum, daca vrei sa-tzi spargi capu si sa te simtzi bine facand asta, tre sa mergi la un concert The Exploited si sa te bagi in fatza cand incepe piesa Beat the Bastards.



Kypck (=Kursk) sunt o trupa finalndeza care canta doom comunist in limba rusa, proiect al chitaristului defunctzilor Sentenced. Cu ocazia concertului lor am vazut in sfarsit o trupa doom cinstita, care avea la bass o singura coarda (oricum in doom nu se folosesc mai multe) si o chitara in forma de Kalashnikov. Vocalu ne-a zis sa nu ne miram daca-i auzim cantand in ruseste, ca nici nemtzii nu se mira de trupele lor care canta in engleza. Au cantat toate hiturile trupei - Tovarischem, Bordel, Stalingrad, Alleya Stalina. Era cam pe la amiaza, ora la care doom metalu suna cam nasol, dar concertu a iesit bine oricum, mai ales ca alaturi am avut o gashca de rusnaci cu berete si insigne care stiau versurile pe de rost si au animat lumea din fatza scenei. Nu stiu suficienta istorie sa-mi dau seama care-s relatziile fino-rusesti si de pe ce pozitzii canta baietzii astia dar mi se pare o combinatzie foarte originala.



Primul concert al zilei a fost Scar Symmetry, o trupa de la care mi-a placut un album acu vreo 7 ani, ca erau melodiosi si aveau un vocal cu contraste spectaculoase, care sarea de la grohait la melodie duioasa foarte lejer. Acuma au avut in concert doi vocali care amandoi nu faceau cat ala vechi si se cam incurcau unu pe altu, iar concertu a fost pe la amiaza cand n-avea nimeni chef de genu ala de muzica asa ca m-am dus sa mananc niste Hermelina care, in caz ca nu shtitzi, e un fel de branza puturoasa murata in usturoi murat si el.

---------------------------------------------

Si uite asa ajung (mergand invers) si la prima zi a festivalului care a fost o zi cam scurta, am vazut doar doua concerte cap coada, de la restu ori am plecat, ori am ajuns tarziu.

Ultimii de la care am plecat au fost grecii Septic Flesh, alta trupa care si-a uitat claparul acasa in ciuda faptului ca muzica lor se bazeaza pe clape. Era si tarziu tare si cam dormeam pe mine.

Inainte de ei am stat la Morbid Angel, o legenda a genului death metal in SUA si probabil cea mai celebra/scumpa trupa de gen (ca tarif de concert, ca vanzari de albume, ca vechime si reputatzie in istoria genului, ca expunere la MTV pe vremuri). Muzica lor e destul de dubioasa raportat la ceea ce se numeste azi death metal, destul de haotica si cu explozii de virtuozitate tehnica care nu se prea leaga cu contextul pieselor, ceea ce m-a facut mereu sa cred ca indivizii nu prea discuta intre ei cand compun piesele si ca erau doar un vehicul pentru propulsarea chitaristului Trey Azagthoth in diverse topuri all-time de chitaristi. Asta face ca si in concert lucrurile sa sune destul de mlashtinos, fara rapaiala ritmica care sa imbie la headbanging si agitatzie corporala.

Morbid Angel au revenit anu asta dupa o foarte lunga absentza cu modificari majore, dar neaprobate de fani. Vocalul din perioada lor de aur, David Vincent, s-a intors in trupa dupa o absentza lunga, cu niste idei dubioase aduse din trupa industrial rock a nevesti-sii, Genitorturers (de care am vorbit putzin in articolul trecut, caci si ei au fost prezentzi la festival). Gurile rele zic ca noul album nu mai suna a Morbid Angel, ci a Rob Zombie, iar presa heavy metal pare sa aiba un consens negativ asupra albumului. A pus paie pe foc si faptul ca e prima trupa death metal care si-a remixat o piesa de pe album in varianta disco (mixul fiind facut de cei de la Combichrist, vezi mai jos). Desi am abandonat si eu albumul dupa vreo 2 ascultari, recent am inceput sa-l redescopar si sa mi se para foarte interesant. Sperasem sa aud cat mai multe piese de pe el, dar trupa a cam ocolit albumu, insa atata cat au cantat de pe el mi s-a parut mult mai potrivit pentru concert decat repertoriul clasic al trupei care necesita multa aprofundare si familiarizare cu opera lui Lovecraft din care sunt inspirate cam toate versurile lor (inclusiv numele chitaristului Azagthoth).


Capul de afish al primei seri au fost Motorhead, probabil cei mai batrani rockeri in viatza - Lemmy e cu 5 ani mai batran decat Ozzy si a depasit varsta pensionarii, precum si sperantza de viatza in Romania. Dupa cum zicea Puff Daddy, rockerii britanici sunt nemuritori, nu li se taie aeru la 30 de ani ca alora americani. Moshii astia au avut cel mai lung concert al festivalului, si un sunet de exceptzie, au cantat o gramada de clasice, au bucurat pe toata lumea, si fetitze, si baietzi, au fost catchy. N-am mai ascultat de 10 ani un album al trupei, pe vremea aia mi se parea ca le-a trecut vremea si aveam chef de explorari si experimente, dar pe masura ce imbatranesc incep sa am impresia ca tot astia o sa ramana pe papirusuri pt civilizatziile postapocaliptice.


Inainte de ei i-am vazut pe funkerii Suicidal Tendencies dar n-am stat mult la ei ca au avut cel mai nasol sound din tot festivalu. Si astia-s batrani si legendari, dar cu minte de copil, imbracatzi in pantaloni scurtzi si vorbesc despre skateboarduri intre piese. De la ei a plecat bassistu Robert Trujillo la Metallica, poate atzi observat si ala cum se sparge in figuri. La tobe insa era un negru de vreo 200 de kile care, la cum le pleznea, ar fi trebuit sa stea mult mai bine cu colesterolul. Vocalu e un skater cu paru alb dar plin de energie care tot sarea de colo colo, Cyco Miko. La sfarsit am surprins cu coada ochiului un moment misto, trupa a lasat pe toata lumea care avea chef sa se suie pe scena spre disperarea bodyguarzilor si au cantat vreo 2 piese acolo in mijlocu poporului, cu toata lumea sarind, de am crezut ca se darama instalatzia.


Inainte de ei si mai pe lumina am prins o bucata din Kreator care mi s-a parut ca sufla cam greu si n-au chef de cantat, asa ca i-am lasat in pace si m-am mutat la scena ailalta ocupandu-mi loc strategic pt Suicidal Tendencies. In a doua jumatate a concertului parca le-am mai venit chefu dar mi-a fost lene sa ma mut inapoi asa ca m-am uitat asa mai de la distantza. Oricum nu-s mare fan al thrashului nemtzesc, mi se pare o palida imitatzie a celui american, ca dealtfel aproape tot ce au facut nemtzii in metal (heavy metal, gotic, punk, death, black).

Dintre concertele de amiaza, alea cu lume putzina, durata scurta si soarele batandu-mi in cap i-am prins doar pe hipsterii canadieni Unexpect pe care candva i-am descoperit ca trupa experimentala dar acuma mi se par ca bat apa in piua si nu-s in stare sa faca o piesa cu cap si coada. In concert au fost totusi mai simpatici decat pe album, au si o tipa cool la voce.

Inainte de ei au fost altzi hipsteri, Horse the Band, dar de la astia am prins doar 2 piese ca petrecusem prea mult timp la vălăul de gulyash. As fi vrut sa-i vad, ca-s vestitzi pt nazdravania de a canta nintendo-metal, cu partea de clape cantata pe calculatoare de alea vechi, HC sau Commodore, incat suna cam ca jocurile cu Mario Brothers. Iar treaba asta e amestecata cu un screamo metal d-asta american, de ziceam mai sus, gen Dillinger Escape Plan si cu un look optzecist, cu mustatzi ca Charles Bronson si haine ca Janet Jackson.


Ok, asta e raportu de la Brutal Assault. Un aspect pozitiv mai e si ca Brutal Assault e un festival hipster-free. Am numarat doar vreo 3, din publicu de vreo 15000 inshi catzi eram pe-acolo. Ce-i drept, unu dintre ei a fost gagica-mea.

1 comment:

Anonymous said...

1. Si al doilea hipser era ala din din dimensiunea a doua, care si-a luat tricou cu Burzum sa se camufleze
2. Cred ca ar trebui mentzionat ca autorul tortului a fost Satana si gajica-sa. Sa se stie!