Saturday, December 24, 2011

Lesbian power



Batwoman:Elegy
de Greg Rucka
cu grafica de JH Williams 3


Batwoman e cel mai important supererou gay din universul DC Comics. A fost inventata acu 50 de ani - paradoxal pentru a elimina speculatiile ca Batman ar avea o relatzie homo cu Robin. La data respectiva o poveste cu Batman a iscat genu asta de acuzatii din partea fanilor si i-a obligat pe autori sa incropeasca repede si la deruta o serie de personaje secundare feminine care sa creeze impresia unei familii normale. Asa au aparut Batwoman (gagica lui Batman) si Batgirl (gagica lui Robin si fiica comisarului Gordon).

Paradoxal, fanii au fost si mai nemultzumiti de miscarea asta decat de banuiala de homosexualitate asa ca, desi Batgirl a mai aparut pe ici pe colo, Batwoman a cam disparut de pe firmament pana acu 5 ani cand a revenit ca personaj episodic si ca... prima supereroina lesbiana (de la DC Comics cel putin). Unde dai si unde crapa.

Ei bine, anul trecut a aparut si prima poveste ce o are ca personaj principal, scrisa de Greg Rucka (Whiteout) si desenata de superstarul JH Williams al III-lea care ofera in format hardcover o grafica absolut glorioasa, desi cam greu de urmarit datorita aglomerarii cu detalii si lipsei unui aranjament clasic al panourilor. E asa numita grafica panoramica, sub forma de tablouri ce se intind pe ambele pagini si in care se intampla diferite lucruri in diferite portiuni ale desenului.

Din pricina graficii cartea arata fabulos, desi povestea, nu ca lasa de dorit, dar e clar pusa in slujba graficii. Ca si continuitate, povestea e plasata undeva in perioada in care Batman murise (acu 3-4 ani, unul din evenimentele care au zguduit lumea benzilor desenate, si a adus o gramada de bani, coroborat si cu filmul Dark Knight).

Deci in lipsa lui Batman, orasul Gotham a incaput in sfarsit pe mana raufacatorilor si principalu raufacator e o albinoasa care se crede Alice in Tzara Minunilor si vorbeste numai in citate din Lewis Carroll. Batwoman tre sa ia problema in mana, in ciuda reticentzelor pe care le resimte din partea populatziei homofobe si a unor varcolaci satanisti care nu stiu de unde au iesit ca nu-s introdusi deloc in poveste. Are loc un pic de cafteala BD clasica dar partea mai interesanta sunt flashbackurile (desenate intentzionat in stilul lui Batman Year One a lui Frank Miller), in care ni se dezvaluie tineretzea lui Batwoman, perioada in care era o pitzipoanca si cum si-a descoperit ea sexualitatea.

Nu-s fan de supereroi din astia mainstream, deci nu-s nici fan Batman. Problema cea mai mare cu eroii astia longevivi e ca povestile lor tzin de zeci de ani si:
  1. e imposibil sa iti faci o colectie completa a istoriei lor, adica risti sa-ti petreci toata viatza facand asta. and then you die.
  2. si daca, teoretic, ai reusi sa o faci, ai realiza ca nu e mare lucru de capu ei, dupa principiul 90% of everything is crap
  3. personajele apartin editurilor si nu autorilor, iar autorii sunt obligatii sa respecte anumite linii directoare legate de directia in care editura doreste sa-si carmeasca seria; desigur, ramane relevanta diferenta intre autorii slabi si aia buni, sunt suisuri si coborasuri, de aia e important sa selectezi din astfel de serii doar portiunile scrise de cate un autor care aduce ceva proaspat.
Printre astia se numara si aceasta Batwoman. Dintre povestile Batman, celelalte pe care le-am bifat
pana acum pe acest blog sunt urmatoarele:
  • Year One, a lui Frank Miller, prima poveste Batman care a dat, cu vreo 20 de ani inainte, trendul urmat recent de filmele de succes ale lui Christopher Nolan, cu un Batman mai urban, mai antigotic si mai realist vezi doamne;
  • Year 101, a lui Paul Pope, un fel de tribut adus povestii lui Miller ceva mai recent, despre un Batman trecut de suta de ani care traieste intr-un viitor totalitarist;
  • Arkham Asylum, a lui Grant Morrison, o versiune psihedelica si lirica a lui Batman.
  • Pe langa astea mi-am mai luat si The Dark Knight Returns din anii 80, iarasi a lui Frank Miller, considerata piatra de temelie in istoria universului DC Comics (Batman+Superman).
- plusuri: grafica superba, ideea inovatoare de a introduce supereroi gay in mainstreamul BD
- minusuri: pana la urma e doar o poveste tipica Batman, doar cu Batwoman in locul lui Batman
- recomandare: ideala de facut cadou

Saturday, December 17, 2011

Bloody books




Baby Leg 
de Brian Evenson

Baby Leg e o nuvela de 100 de pagini aerisite, publicata intr-un volum hardcover deluxe al carui design nu suporta comparatzie cu nimic din ce am vazut pana acum. Dincolo de ilustratziile complet fukked up legate oarecum de contzinutul povestii, e vorba de manjiturile alea care se pot vedea intinse pe copertzile din imagine. Nu le-am facut eu cu dulceatza, sunt urmele degetelor patate cu sange ale autorului. Probabil cu ketchup, ma rog, important e efectul. Chiar si pe prima pagina, acolo unde se trece de obicei autograful autorului pe editziile limitate, apare amprenta rosie a degetului mare al lui Brian Evenson. Fiecare exemplar a fost manjit altfel, deci fiecare e unic. Am auzit deja de colectzionari care si-au propus sa le vaneze pe toate. Viatza mea e in pericol, caci am pus si eu mana pe un exemplar.

Baby Leg are cel mai unreliable narrator pe care l-am citit vreodata. Nu are identitate, nu are memorie, nu e capabil sa faca diferentza intre realitate si halucinatzie si in general nu intzelege nimic din ce i se intampla. Si nici nu il ajuta cu nimic pe cititor, adica are el probleme si prioritatzi mai mari decat sa incerce sa isi explice ce se intampla. Asta face cartea semi-incomprehensibila, dar exista suficiente tips'n'hints presarate in unele fraze incat, la o lectura FOARTE atenta (de obicei a doua), sa capetzi macar senzatzia ca ai intzeles ce se intampla. Pana la urma, pentru a-tzi simplifica experientza traumatizanta a lecturii, esti tentat sa te refugiezi in explicatziile consacrate ale realitatzilor virtuale, gen Inception, Matrix, opera lui Philip Dick.

Necazu e ca proza lui Evenson nu te prea lasa sa scapi cu solutzii atat de la indemana. Baby Leg e mai aproape de Mullholand Drive sau Spider decat de Ubik sau Inception. E un delir psihedelic prin excelentza, oniric in sensul cel mai puternic al cuvantului, dar nu unul bazat pe deschiderea portzilor perceptziei (in sensul lui Huxley) ci fix invers, un delirium tremens schizoid care prinde mintea eroului intr-un corset, un fel de "iron maiden" psihic in care fragmente de memorie torturata se amesteca cu fragmente de halucinatzie si cu fragmente de realitate imediata. Sunt foarte dificil de separat cele 3 paliere caci nici macar personajul nu e in stare sa o faca. A explica mai pe indelete ce inseamna asta ar insemna sa dau spoilere. Pe care probabil ar trebui sa le dau, caci avand in vedere tirajul volumului si anticelebritatea autorului, s-ar putea sa raman singurul cititor al lui Baby Leg din Romania. Sper totusi ca nu, tre sa o mai imprumut sa vad ce pricep altzii, ca sa nu vorbesc singur.

Asa, ca o tentativa de rezumat, e vorba de un pacient (nu e clar de ce sufera) cu o mana amputata (nu e clar de ce), care evadeaza de sub supravegherea unor medici (cu motivatzii neclare) si alearga prin paduri, bantuit fiind (sau insotzit, nu e clar) de o femeie care are un picior de copil (=atrofiat). Mai sunt unii care il alearga prin padure si il tot aduc inapoi la spital, de unde el evadeaza iar si iar, ca in Ziua Cartitzei, intr-o stradanie sisifica de a-si dobandi o libertate de care nu e foarte sigur ca are nevoie.

Pe Evenson l-am prezentat pe scurt in recenzia volumului sau de capatai, The Wavering Knife. Ca un scurt reminder, e un autor fost mormon si prof universitar, actualmente excomunicat, alungat de sotzie de-acasa si discreditat profesional de catre universitatea mormona la care a lucrat. Din fericire pt el toate astea s-au dovedit foarte benefice, ulterior a luat o gramada de premii literare (inclusiv mainstream), e colaborator la cateva din cele mai bine vazute jurnale literare academice din SUA si in prezent coordoneaza Catedra de Arte Literare de la Brown University.

Din pacate prima parte din opera si-a publicat-o in edituri academice (care in mod normal editeaza cursurile studentzilor) cu vizibilitate scazuta si marketing de 2 lei. Asa se face ca in ciuda unei cariere de 15 ani n-a auzit mai nimeni de el, iar cele mai vandute cartzi ale sale sunt novelizari si spinoffuri dupa jocuri pe calculator (Alien, Halo si Dead Space). Probabil ca exista prejudecata privind un autor care isi pierde vremea scriind novelizari la jocuri video, ca nu poate fi mare lucru de capul lui. Nu vreau sa zic ca Evenson e exceptzia de la regula, ci ca pur si simplu regula nu sta in picioare. Exista FOARTE multzi autori de prim rang care si-au pierdut vremea cu prosteli din astea, fie pt bani, fie ca exercitzii narative. Deci e irelevant detaliul.

Brian Evenson e unul din autorii americani de avangarda ai ultimei decade si se va vorbi de el tot mai mult in anii ce vin. Probabil va fi incadrat alaturi Chabon, Palahniuk, Oates, Easton Ellis, in randul celor care calca in picioare limitele dintre genuri desi daca ar fi sa-l condamn la o catalogare, l-as baga la horror. Dar nu soiul generic de horror, ci o varietate (de fapt doua) relativ acceptate in mainstream (dovada stau si premiile mainstream ale autorului):
  • horrorul psihedelic, care se trage dinspre Kafka, Burroughs, Philip Dick.
  • naturalismul absurd, care e in acelasi timp realist si ireal, gen Chuck Palahniuk sau JG Ballard.
Uneori cele doua soiuri se amesteca si atunci ies chestii precum nuvela aici discutata, Baby Leg.

Anul trecut a fost deosebit de fructuos pt Evenson. Alaturi de nuvela deluxe aici prezentata, a mai produs romanul Last Days (finalist Shirley Jackson) si culegerea de povestiri Fugue State (finalista World Fantasy+Shirley Jackson) si i s-a reeditat volumul Contagion and Other Stories, ramas out of print de multzi ani. Sper ca Baby Leg sa fie intr-o buna zi culeasa si intr-un volum mai accesibil, caci e pacat sa ramana la statutul exclusivist al editziei prezente.

- plusuri: poveste bizara dar bine croita, ceva intre David Lynch si proza post-LSD a lui Dick; designul editziei foarte sinistru, cu urmele alea de sange manjite pe copertzi 
- minusuri: e posibil sa nu fi intzeles nimic din ea 
- recomandare: fanilor Lynch, Dick, Burroughs, Ballard, in general celor pt care psihedelic are conotatzii mai largi decat cele date de Pink Floyd

Saturday, December 10, 2011

Cotidian

Ia sa facem un rezumat la contributiile pe care mi le-am mai adus la propasirea culturala romaneasca anu asta.

1. Ma gasiti in antologia Primul meu porno, de la Editura Art, din colectia aia cu Primul meu fum, Prima mea iubire etc. In CanCan scrie ca Andreea Raicu a primit cartea de ziua ei, cu alte cuvinte cine nu o citeste, nu exista. Volumul e coordonat de Marius Chivu si e foarte funny. Colegii mei de volum sunt de toate felurile, si mari, si mici, si fete, si baietzii iar prozele sunt in general autobiografice dar nu obligatoriu. Pe a mea in special va implor sa o luatzi drept autofictziune, altfel pot sa-mi iau gandul de la gagici in viatza asta. Dintre colegii mei de volum mai vedete ii pomenesc pe Antoaneta Ralian, Stoian G. Bogdan, Adrian Cioroianu, Alex Tocilescu, Matei Plesu, Lubriq si, ca sa ma exprim in tonul volumului, cateva supergagici. Sper ca v-am facut pofta.

2. Antologia Steampunk de asta primavara a facut destul de multe valuri pt o carte non-mainstream. Cateva recenzii ale unor oameni sobri si seriosi care au scos povestea mea in evidentza gasitzi aici:

3. Prin presa ma mai gasiti cu (vezi linkurile):
  • primul meu articol politic (vorba vine, ca e mai mult despre black metal si Orwell) din Dilema Veche; se intampla sa fie articolu cu care am adunat mai multe likeuri decat in tot restu vietzii mele si e inspirat de vreo 2 discutii la bere cu niste amici buni, tre sa le platesc copyright pt unele idei din articol;
  • un articol despre zombie in revista Esquire, care e pe vine, creca inca n-a iesit din tiparnitza;
  • un dosar despre benzi desenate versus film pe care l-am facut alaturi de Dodo Nitza intr-o Dilemateca de asta vara,
  • un preview despre concertele de metal suedez din toamna asta (Dilema)
  • plus recenziile regulate de albume pe care nu stiu daca mi le mai citeste cineva, dar asta e, mai intelectual de atata nu pot sa fiu si mai vulgar nu-mi permit, deci mi-s blocate cele doua cai esentziale de a-mi creste audientza; orshicum, pana cand voi face topurile muzicale de final de an, va recomand albumele lui David Lynch (am scris de el aici), al lui Metallica, pardon, Lou Reed (am scris de el aici), al lui Richard Cheese (vezi aici) si neaparat albumul lui Norzeatic, despre care imi pare rau ca am scris recenzia pripit, ca a ajuns sa-mi placa enorm in lunile ce au urmat lansarii desi n-am stiut cum sa-l iau de la bun inceput. Saptamana viitoare urmeaza o recenzie scandaloasa la Pink Floyd - Dark Side of the Moon
Lumea ma preseaza sa-mi fac cont de facebook pe care sa pun articolele pe masura ce se publica, ca sa fie mai usor de urmarit, dar nu-s pregatit inca sa-mi vand sufletul Satanei.
 
Alte stiri pe care le gasesc relevante pentru mersul actual al lumii:
  • Acu cateva luni Justin Bieber a anuntzat ca e curios despre ce inseamna sa fii tata, iar 2 luni mai tarziu o tipa l-a acuzat ca a lasat-o gravida in backstage; acu avocatzii lui Bieber o dau in judecata ca ea avea 20 de ani si el saracu nu facuse 18, deci fata intra la coruptzie de minori.
  • In timpul unui delir mistic pe care l-am avut saptamana trecuta citind din Exegeza lui Philip Dick (cartea anului, in caz ca nu stiati de ea), am realizat ca nu exista Dumnezeu, dar ca asta nu ne scuteste de a crede in El; si ca nu exista nici o diferentza intre credinciosi si atei, toti gandesc la fel, difera doar terminologia si sfintzii pe care ii invoca in argumentele lor;
  • Am auzit cel mai tare slogan fotbalistic ever: "Cea mai iubita echipa din Vaslui, e FC Vaslui!"
  • Am fost la concertu Gorgoroth, prima trupa de black metal care a avut un membru gay (ma rog, sunt mai multe, dar asta e singurul care a iesit din dulap deocamdata). Concertul a fost organizat de Hatework, una din putzinele biznisuri profesioniste din metalul romanesc. Pacat ca bugetul a fost cam redus si trupa n-a adus cu ea capre taiates si galetzi de sange
  • Am mai fost saptamana asta la concertul Orphaned Land in Cluj, a fost un super concert, multzumim organizatorului Sandor666 despre care umbla vorba ca va fi crucificat in ajun de Craciun. Sanyi szivem, megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért!
  • Nu stiu daca urmaritzi cel mai fain site de stiri ever, The Onion. Mult mai tare chiar si decat OTV.

    Saturday, December 03, 2011

    Filmele vorbite pe la spate - noiembrie 2011

    Filme musai


    Brazil



    Unul din cele mai importante filme ale vietzii mele, situat in top 10-ul all time al filmelor pe care le-am vazut de cand umblu pe acest Pamant. Cum e filmul pe care-l vazusem cu toate gagicile mele in afara de ultima, am decis sa corectez acest neajuns, mai ales ca a aparut recent o varianta BluRay.

    Asta e unul din filmele despre care n-ar trebui sa aiba rost sa vorbesc, pomenirea titlului sau ar trebui sa fie suficienta. Insa cum recent am aflat de la un coleg de serviciu ca n-a auzit in viatza lui de Orwell, cine stie, or mai fi si oameni care n-au vazut Brazil, ori care nu stiu cine e Terry Gilliam.

    Membru al echipei Monty Python care a revolutzionat comedia britanica in anii 70, Gilliam e unul din cei mai vizionari regizori ever. In Brazil reuseste sa faca o contradictzie in termeni, o distopie comica inspirata de Orwell (pe partea de distopie), Kafka (pe partea de absurd) si evident de traditzia Monty Python a hazului de necaz.

    Intr-un viitor totalitarist, un individ e executat de autoritatzi din cauza unei erori birocratice (un functionar a tastat un nume gresit pe mandatul de arestare). In plus, familia celui executat mai trebuie sa si suporte costurile executiei, conform unei legi noi care spune ca securitatea natzionala e o cheltuiala pe care trebuie sa o impartaseasca totzi cetatzenii.

    Eroul filmului lucreaza la Ministerul Informatiei, care se ocupa evident cu ascultarea telefoanelor cetatzenilor in numele sigurantzei natzionale. El isi da seama de eroarea birocratica insa, cum nu mai poate sa-l aduca pe cel mort (=procesat) inapoi, isi propune macar sa returneze taxa de executzie la familia mortului, un mic gest de bunavointza care sa redea increderea in sistem. Sefii sai insa au alta parere, ca gestul n-ar reda deloc increderea, ci ar putea afecta credibilitatea sistemului, iar familia mortului ar trebui redusa la tacere. In conflict se mai amesteca si Robert DeNiro, in rolul celui care ar fi trebuit executat de fapt, un instalator vanat de autoritatzi pentru ca repara tzevi la negru.

    Designul filmului imprumuta ceva de la filme ca Metropolis si o vreme pare o parodiere a lui Kafka, insa, ca mai toate filmele lui Gilliam, are un substrat de un tragism aparte, cum rareori s-a mai facut in cinematografia SF.


    Red State



    Pe Kevin Smith il stiam drept autor de comedii tampite (si actor, daca consideram actorie rolul lui Silent Bob din filme ca Dogma, Jay and Silent Bob Strike Back). De la o vreme fiecare nou film al sau a fost mai tampit ca precedentul, chiar si Zack and Miri Make a Porno, in care si-a unit puterile cu echipa lui Apatow.

    De aia am fost socat sa gasesc cel mai recent film al sau drept laureat al marelui premiu de la Sitges (cel mai important festival horror european). Am fost si mai socat dupa ce am vazut filmul - desi mai pastreaza elemente de comedie obscena, e un thriller destept, violent si plin de comentariu politic foarte relevant, in spiritul prozei lui Joe Lansdale.

    Filmul incepe ca o comedie tampita clasica din repertoriul lui Smith: 3 liceeni planuiesc un gangbang cu o tipa batrana agatzata pe Facebook, jucata de recent oscarizata Melissa Leo (The Fighter). Cand ajung la domiciliul tipei insa, aceasta ii imbata, ii leaga fedelesh in celofan si ii duce la o biserica in care au loc in mod ritualic executzii de homosexuali, sub egida "Anal penetration, eternal damnation". Liderul congregatziei e superbul Michael Parks, pe care-l stitzi din roluri memorabile ca Jean Renault din Twin Peaks, seriful din Kill Bill 1 si proxenetul mexican din Kill Bill 2. Parks are un monolog fantastic de vreo 10 minute despre sfarsitul lumii, de care se foloseste pentru a transforma filmul din comedie in full blown horror. In timpul asta, autoritatzile dirijate de nimeni altu decat John Goodman (care pare bolnav, a slabit foarte tare) asediaza biserica sub banuiala ca e o celula terorista care trebuie extirpata de pe fatza Pamantului. Se isca o mica batalie intre doua feluri de nebunii - delirul religios si delirul autoritatzii politice.

    Dialogurile sunt superbe, regia la fel, cei 2 lideri jucati de Parks si Goodman fac roluri de Oscar, deci un film de top pe anul asta.


    Confessions



    Revenge thriller japonez facut oarecum in stilul lui Oldboy, film care a dat o noua directie pt filmele de razbunare (asiatice), adica o demonstratzie de teroare psihologica cu momente melodramatice si simfonice.

    Filmu a fost pe listele scurte ale Oscarurilor de anul trecut pt cel mai bun film strain si are un mare beneficiu din coloana sonora facuta de cea mai cool trupa metal japoneza, Boris. Nu e numai metal, trupa contribuie cu bucatzele din cam toate genurile pe care le-a practicat pana acum, acustic, doom, electro etc., rezultatul fiind un soundtrack impresionant, care te face sa suporti mai usor scenele excesiv de melodramatice.

    Filmul e o colectie de monologuri ale unor personaje care isi recunosc unele fapte reprobabile, da reprobabile rau. De exemplu o invatzatoare le spune elevilor sai ca a injectat sange infectat cu SIDA in cornu si lapticu primit de dimineatza. Doi dintre elevi innebunesc subit, unu o ia razna cu totul, al doilea are insa sange in instalatzie si planifica o razbunare mizantropa, cu multe victime. Incet-incet, toata lumea incepe sa se razbune pe toata lumea si evenimentele spiraleaza in directii destul de horror. Cum ziceam, cam tot filmul e spus in monologuri puse peste o succesiune de flashbackuri ce converg ca un bolero dramatic pe muzica excelenta a celor de la Boris (si un pic de Radiohead).

    Nici un amator de Boris si nici un amator de revenge movie asiatic n-ar trebui sa rateze filmul asta.


     Filme contra plictiselii

    A Dangerous Method



    De cativa ani David Cronenberg si Viggo Mortensen nu se mai dau dezlegatzi, sprijinindu-se unul pe altul in sperantza ca vor sari suficient de sus incat sa prinda Oscaru. Au dat tarcoale premiilor cu History of Violence si cu Eastern Promises, iar acu mai au o tentativa cu aceasta ecranizare a unui episod biografic (si piesa de teatru) legat de rivalitatea dintre Jung si Freud, de pe vremea cand primul incerca sa-l convinga pe al doilea ca e telepat, al doilea il convingea pe primu ca e doar obsedat sexual, iar intre ei facea istericale Sabina Spielrein, la inceput in calitate de pacienta nebuna de legat, apoi in calitate de mama psihanalizei sovietice.

    Filmul are un loc foarte bine fixat in cariera lui Cronenberg, care toata viatza lui a facut filme despre mendrele mintzii umane. Pe vremuri insa filmele sale erau horror, dar acu se pare ca urmeaza indeaproape modelul lui David Fincher de a se consacra drept autor de filme serioase. Sper sa traiesc ziua in care isi vor baga amandoi picioarele si se vor intoarce in elementul lor. Asta nu inseamna ca filmele lor serioase sunt de lepadat, dar imi lasa uneori impresia ca se cam fortzeaza sa fie serioase.

    A Dangerous Method e mai mult teatru decat film, ocazie pt cei 3 actori (plus Vincent Cassel in rolul unui psihiatru nimfoman) sa se dea in spectacol cu nerusinare. Probabil din nou o sa avem o nominalizare Oscar, insa nu-s decis daca pentru Mortensen sau pentru Fassbender (Inglourious Basterds, 300, X-men etc.). Primul joaca un Freud cam cacanar si meta-obsedat sexual, altfel familist convins. Al doilea il joaca pe Jung, ale carui principii sanatoase de viatza sunt date peste cap de dezmierdarile sado-maso ale pacientei sale dilii, jucata de Keira Knightley.

    Dupa o prietenie destul de lunga, Jung incepe sa se simta lezat ca Freud e mai interesat in a-si pastra autoritatea in domeniu decat sa exploreze directii noi precum telepatia si ocultismul, in tip ce Freud e ros de invidie pentru buna starea financiara a amicului sau si de complexul de a fi evreu in zorii nazismului.

    In principiu filmul e despre sex si moarte, insa ambele sunt tratate extrem de la rece si hiperintelectual, asa ca pana la urma filmu nu e nici horrific si nici sexy (nici macar in scenele de sex pe care Keira Knightley le ruineaza - e drept ca i se vede doar un san, dar ma indoiesc ca al doilea ar fi putut salva situatzia). In tot filmul se discuta dileme fascinante, care insa prea putzin se reflecta in poveste si evenimente, majoritatea ramanand doar la statutul de replici de talk show. E drept ca si piesa de teatru care a inspirat acest film se numeste The Talking Cure, asa ca it makes sense.



    Insidious




    Australienii James Wan (ca regizor) si Leigh Wannel (ca scenarist) incearca din rasputeri sa devina nume cult ale horrorului modern. Desi nu-s lipsiti de talente si idei bune, ma tem ca mai au de invatzat, macar in plan stilistic.

    Cei doi sunt responsabili pentru primul film Saw, care a nascut una din cele mai de succes francize horror din ultimii 20 de ani. Insa chiar dupa primul film au vandut franciza altora, lasandu-i sa faca ce vor cu ea. O decizie intzeleapta, cred, nu e ok ca inca de la debut sa te plafonezi in maniera asta (in plus au facut bani frumosi si din pasarea francizei).

    Dupa separarea de Saw, s-au apucat sa faca filme destul de diverse. Mai intai Death Sentence - un fel de remake la un film de-al lui Charles Bronson, cu Kevin Bacon cand isi razbuna cu un shotgun copilu omorat de niste golani. Apoi Dead Silence, cu fantoma unei papusharitze care manca limbile copiilor neascultatori. Iar acu Insidious, o buna reprezentare a genului haunted house, destul de ignorat in ultimii ani.

    Filmu e despre o familie al carei copil a intrat in coma, iar camera sa e bantuita de tot felu de aratari. Familia se muta dintr-o casa in alta, dar bantuiala ii urmeaza peste tot. Pana la urma apeleaza la serviciile unor ghostbusters care scot la iveala planul diabolic al unui diavol de a poseda trupul copilului aflat in coma.

    Spre deosebire de precedentele filme ale cuplului Wan/Wannel, nu e sangeros si pe alocuri e usor comic. Are cateva sperieturi de calitate daca-l dai destul de tare si e infinit mai bun decat franciza Paranormal Activity, fara sa-si propuna sa fie original cu orice pretz. E un horror foarte clasic, exact opusul ultramodernismului brutal propus cu Saw. De aici trag eu concluzia ca autorii incearca sa acopere o plaja cat mai larga a horrorului, sa isi asocieze numele cu genul intr-o maniera cat mai cuprinzatoare. Pe termen lung e o strategie buna - peste 20 de ani cele 4 filme facute pana acum vor aparea drept un bun inceput de cariera. Insa, cum ziceam, mai e de invatzat, inca n-au depasit statutul de imitatori - in Insidious, cel imitat e Sam Raimi.

    Thursday, November 24, 2011

    Horror homosexual fara perdele




    Unspeakable Horror from the Shadows of the Closet
    antologie editata de Vince Liaguno si Chad Helder

    Pedigree: - Premiul Bram Stoker (pt. antologie)

    De Liaguno si Helder n-am auzit in viatza mea. Dupa ce m-am informat un pic am aflat ca sunt patronii Dark Scribe Magazine (cu editura aferenta) si patroni ai premiilor Black Quill Awards (un fel de Bram Stoker mai gay). Nici de un sfert din autorii cuprinsi in antologia asta n-am auzit. Iar de aia de care am auzit nu citisem nimic inainte. Majoritatea sunt gay (asta fiind si tematica volumului). Din pacate autorii gay se cam publica ei intre ei si pentru ei, se ascund prin dulapuri, asa se explica numarul mic de nume mari din volumul asta.

    Sa lamurim si problema asta cu gay: n-am nimic cu ei, adica cu natura lucrurilor care definesc acest statut. Sunt de parere ca fiecare om e indreptatzit sa se scarpine unde ii place. Problema care ma enerveaza cel mai mult e standardizarea gay, tentativa de a stereotipiza homosexualitatea ca o nisha culturala separata. Si cel mai nasol e ca vine dinauntrul nisei, nu din afara ei (probabil o ramashitza a strategiilor de rezistentza prin afiliere de alta data).

    De exemplu, in 3 sferturi din volumului asta, personajele (gay) sunt artisti. La un momendat am citit ca undeva in rect exista un organ ascuns (mai dezvoltat la gay sau complet absent la hetero), care depoziteaza hormonul sensibilitatzii artistice. Si ca organul ala daca e stimulat cum trebuie poate duce la crearea de arta adevarata. Asa se face ca 3 sferturi din personajele acestui volum sunt designeri, pictori, sculptori, balerini si creatori de moda. Totzi, dar ABSOLUT totzi asculta muzica simfonica si muzica pop zvapaiata (gen George Michael) si nimic nu exista intre cele doua extreme. Problema e ca treaba asta reflecta suparator de bine realitatea, in special pe cea din Romania. Astept si eu sa traiesc ziua in care sa cunosc un homosexual care asculta black metal. Ori macar Iron Maiden. Unul care citeste si altceva decat proza erotica experimentala si poezii care zguduie temeliile conformismului (sexual, mainly). Unul care joaca fotbal - goddammit, pana si femeile joaca fotbal! E ca si cum preferintza mea culinara pentru branzeturi si zacusca m-ar face sa ma uit toata viatza la filme despre branza si zacusca.

    Eu ce ma fac daca decid intr-o zi ca sunt gay? N-am cu cine merge la un concert, la o bere, la un film, voi fi absorbit de comunitate si obligat sa ascult Debussy pana la moarte? Mai nasol e ca exceptii de la regula mai exista dar, cel putzin prin partzile noastre, le e rusine sa o recunoasca fatza de colegii de "comunitate", care parca sunt nevestele din Stepford Wives: standardizatzi, cu discurs de membru de secta. De la gesturi (invatzate in oglinda) la tonul vocii, haine si, ce e mai grav, gusturi care daca nu-s conforme cu STANDARDUL, sarmanul gay sfarseste prins intre doua lumi, una mai intoleranta decat ailanta.

    *Bine, caracterul asta sectant nu e intalnit doar la gay, l-am intalnit la metalistii pur-sange, la SFistii hardcore samd, dar pe alte coordonate. In semn de parodie fatza de genul asta de atitudine m-am inscris si eu intr-o secta zombie. Apropo de asta, sa va luati urmatorul numar din Esquire, am acolo un articol cu zombie.

    Revenind, volumul de fatza nu e nici grozav (prea multzi debutantzi), nici inovator (vine dupa ciclurile de antologii deschizatoare de drumuri Queer Horror si Bending the Landscape), dar e interesant pentru ca, pe de o parte se scalda in stereotipizarea de care vorbeam, pe de alta lupta tocmai impotriva acelei stereotipizari. Sunt convins ca pana si autorii ce au participat la acest volum s-au enervat cumplit citindu-si unii altora prozele, trecerile de la proslavirea homosexualitatii (ca unica miscare culturala interesata de estetica adevarata) la ironizarea acestei proslaviri fiind destul de bruste si neasteptate.

    Cuprinsul e cam asa:

    Povestile tari (4-5 stele)


    A Letter from Phoenix - de Kealan Patrick Burke: O distopie (sau utopie, in functie de care parte a baricadei esti) in care heterosexualii au plecat pe alta planeta si au abandonat Pamantul cam distrus si poluat in mainile homosexualilor. O comunitate gay sateasca descopera ca unul din sateni (mascul) tot primeste scrisori de la Phoenix, care poate fi un oras, dar ar putea fi si o femeie. In urma investigatiilor incepe sa se raspandeasca banuiala ca in comunitate se ascunde un heterosexual ce trebuie linshat numaidecat. E aici material de roman, implicatiile fiind foarte complexe. Burke e un irlandez simpatic, mai cunoscut ca antologator al uneia din cele mai tari antologii zombie, Tavern of the Dead, dar si ca autor are cateva volume bine cotate, in special de proza scurta;

    The Agathas - de Sarah Langan: Alta poveste postapocaliptica, de data asta mai horror, despre un sat post-nuclear din Croatia in care copiii se nasc cu diformitati si disperarea oamenilor ii impinge spre misticism si o atmosfera medievala. The Agathas sunt 2 fete care se nasc cu fetzele acoperita de o placenta care nu poate fi data jos, un voal de carne stravezie care ii face pe sateni sa creada ca sunt vrajitoare si sa le manjeasca geamurile casei cu kkt. Cand cresc mari, cele doua Agathe devin lesbiene, ceea ce intarata si mai abitir tensiunea mistica din sat, alimentata de preotu local si de capriciile meteo ale iernii nucleare. Sarah Langan pare o autoare foarte promitzatoare, in ultimii 5 ani a primit aproape anual o nominalizare la un premiu important;

    The Shaping - de Scott Nicholson: Tot distopie, despre un viitor in care artistii sunt gay si sunt chemati o data la cativa ani sa faca o demonstratie de arta convingatoare in fatza unui comitet de recenzori care vor hotari daca acestia mai merita sa traiasca pentru arta sau ar trebui sa se apuce si ei de o scoala serioasa, o Politehnica sau un ASE. Un tanar sculptor gay e solicitat in fata comitetului si e tinut flamand o saptamana sa se gandeasca la arta si la rostu de a fi gay, dimpreuna cu iubitul sau balerin si altii ca ei (dar si cu niste politehnisti straight, care aveau si ei de dat propriul lor test). Pan la urma sculptoru gaseste o solutzie horror de a impresiona comitetul, destul de misto;


    The Portico Angel - de Kevin Reardon: O poveste foarte bine scrisa din perspectiva unui pederast octogenar bantuit de fantoma iubitului sau decedat. Moshul invita un june acasa la el si are niste discutzii misto, pana la momentul crucial al avansurilor sexuale cand batranul renuntza din pricina ca tanarul are gusturi naspa la muzica;

    Epistle of the Sleeping Beauty - de Jan Vander Laenen: La povestea asta m-a bufnit rasul. Pare scrisa la misto, dar nu imi dau seama daca umorul e voluntar, n-am auzit niciodata de autor (e belgian). E cu un pederast incognito aflat in vacantza in Italia. Cum se plimba el printr-o padure vede intr-un luminish un tanar dezbracat si cracanat, cu o cutie de medicamente intr-o mana si o scrisorica sinucigasha la adresa lumii homofobe in cealalta (n-am intzeles de ce a trebuit sa se sinucida in fundul gol). Eroul povestii se apropie, are o erectzie si si-o dezlantzuie asupra victimei, care era in coma si mai si moare in timpul actului. Dupa catziva ani, eroul se intoarce in Italia si afla ca in zona cu pricina s-a construit un mausoleu al homosexualului anonim, devenit intre timp un monument de pelerinaj pentru homosexualii italieni;

    Vourdalak - de Michael Hacker: Singurul dintre debuturile acestui volum care mi-a placut. Un vampir care se hraneste cu sperma se indragosteste de un cantaretz de opera cu puteri supranaturale dar combinatzia le e stricata de o strigoaica posesiva. E misto ca e scrisa la persoana intai din perspectiva vampirului, care nu e tocmai stereotipul familiar, ci e un gagiu cam incoerent si trippy, in special cand da de mirosul de sperma;


    Povestile de 3 stele

    The Boys at Bald Cave
    - de C. Michael Cook: O poveste simpla dar de efect despre 2 copii care isi petrec zilele jucandu-se intr-o pestera unde isi arata unul altuia putzele si se initziaza reciproc in sexualitate, pana cand sunt atacatzi de un monstru cu o erectzie imensa, un individ dezumanizat care a trait toata viatza in pestera dupa ce a fost abandonat de familie;

    The Bloomsbury Nudes
    - de Jameson Currier: Un balerin si iubitul sau pictor se muta intr-o casa unde cica a locuit candva Aleister Crowley. Relatzia le este distrusa de abuzul de droguri sub influentza demonica a casei. Ideea e cam slaba dar povestea e bine scrisa si prezinta excelent dinamica relatziilor gay (mult mai "flexibile" decat cele hetero si, implicit, mai riscante);

    The Engine of Desire
    - de Livia Llewellyn: Intr-un sat uitat de lume, in beciul unei case parasite, intr-un dulap ruginit, traieste o entitate supranaturala care absoarbe tinere lesbiene pe care le atrage cu ajutorul unei momeli (ce ia chipul unei tinere focoase in pantaloni scurtzi care suge lolipop toata ziua);

    Double Walker
    - de Lisa Morton: Unul din cei 2 autori de care mai citisem ceva inainte (chiar in antologia The Living Dead). Un avocat gay de succes se lanseaza intr-o relatzie de inalta tensiune sexuala cu o dublura/clona a sa, care incepe sa i se infiltreze in viatza si sa ia decizii in locul sau;

    Prayers of the Living
    - de Erin McKay: O tanara lesbiana se intoarce in satul natal de rednecksi sa se impace cu mama ei obeza si suferinda de delir religios, care o alungase de-acasa din pricina orientarii sexuale. Prin satul ala mai bantuie si fantoma unui tanar gay care fusese omorat de propriul tata din motive similare. O poveste tragica despre dimensiunile grotesti ale homofobiei;

    I Am Your Violence
    - de Lee Thomas: Inca unul din putzinii autori cu pedigree din volum, cu o poveste profi dar nespectaculoasa. Un detectiv gay investigheaza cazul unei victime care a fost mancata si scuipata in bucatzele mici de un presupus partener sexual. Detectivul sapa in genunile afacerilor cu trafic de copii molestatzi si se confrunta cu prejudecatile homofobe ale colegilor polizisti.



    Cask - de Jude Wright: Debut. Continuare speculativa a unei povesti de E.A.Poe, in care un boier italian isi lasa un amic sa moara. In aceasta continuare, amicul mort se intoarce zombificat sa-i ceara socoteala agresorului si se dovedeste ca cei doi erau gay (povestea lui Poe nu detaliaza motivele conflictului);

    Memento Mori
    - de Elissa Malcohn: Poveste liric-morbida despre o lesbiana vizitata de partenera ei decedata, ale carei falange putrezite si rigide sunt folosite pe post de jucarie sexuala;

    I Am the Shadow that Walks There
    - de Michelle Scalise: Un tanar soldat gay se intoarce dupa razboi pe front sa mai sarute o data cadavrul nerecuperat al iubitului sau caprar (care era poet si recita mereu din Rimbaud printre bombardamente);

    Povestile slabe


    Memory Box - de Reesa Brown. Debut. O doctoranda cerceteaza viatza si jurnalele unei artistocrate deprimate si disparute afland din jurnalul intim ca aceasta avea vedenii cu o lesbiana care ii tot aparea prin poze. E cam stangaci scrisa si focalizata pe frustrari de nevasta parvenita si apoi deprimata de pe urma parvenirii;

    Bluff - de L.A.Fields: Debut. Doi amici gay se saruta pe o stanca inainte sa se arunce in hau. Banala;


    The Next Big Thing - de Christopher Fox: Debut. O poveste din care n-am inteles mai nimic, un exces de zel in a fi criptic si metaforic, specific debutantzilor care isi inchipuie ca cititorii le datoreaza ceva. Din cate am priceput, povestea e despre un pictor ambitzios si un actor ratat  care se duc sa faca sex intr-un WC public unde gasesc un portal prin care sunt atrasi intr-o alta dimensiune populata cu monstri care fac sex toata ziua buna ziua. Povestea e un pic prea trippy si descriptiva, pierzand pe drum atat aspectul horror cat si cel erotic.

    Opening the Box
    - de Chad Helder: Coantologatorul volumului participa cu o poezie horror. Nu ma pricep dar mi se pare oricum nelalocul ei;


    In Her Mirrors, Dimly - de Maria Alexander: O lesbiana ambitzioasa aude tot mai des despre oameni muribunzi care incep sa aiba vedenii cu un oras antic. De autoare am tot dat in mai multe antologii horror dar nu mi-a placut niciodata, e prea descriptiva;

    Emmeline - de C.J.Lines: Un fel de monolog al unui poofter sadic care si-a dezmembrat iubitul cu satâru;


    Sublet - de Rick Reed: Un tanar gay se muta in chirie intr-un apartament dezafectat unde da peste fantoma victimei unor filme snuff;

    Black Annis - de Joy Marchand: Doi copii gay (exista asa ceva?) fac pact cu o zână care uraste copiii, dar ii protejeaza pe cei gay din cauza ca atunci cand vor creste nu vor face la randul lor copii;

    The Shallows - de Gary McMahon: Un pusti se duce la scaldat si are un episod homoerotic cu fantoma unui copil ce se inecase pe-acolo.


    Cam putzini autori de renume: am recunoscut doar numele lui Kealan Patrick Burke, Lisa Morton, Lee Thomas, Gary McMahon si Sarah Langan si dintre astia abia citisem cate ceva din primii doi. Numarul debuturilor e egal cu cel al consacratilor (tot 5), in timp ce marea masa (inca 14) sunt tot felu de obscuri exclusivisti ai mediilor gay.

    La calitate, 9 povesti slabiste (aproape toate debuturile), 9 rezonabile si 6 cu adevarat tari, deci un volum cam de 2 stele ca sa fiu cinstit, dar merita 3 pt tematica exotica si indrazneala. Cel mai nasol e ca povestile tari sunt cam ingramadite la sfarsitul volumului si tre sa te chinui destul de mult pana ajungi la ele. Oricum, un proiect interesant, care pare sa continue la editura Dark Scribe, sub patronajul celor 2 antologatori, cu un nou volum anuntzat pentru toamna 2011.


    - plusuri: tema exotica, relativ experimentala, erotismul destrabalat, cateva povesti tari
    - minusuri: prea putini autori consacrati, prea multi debutanti, si mai multi autori gay obscuri, cam  multa umplutura
    - recomandare: curiosilor, celor care vor sa priceapa mai bine cum sta treaba cu homo si celor care stiu prea bine cu sta treaba


     

    Thursday, November 17, 2011

    Fright Fest 3

    Asta e episodul 3 din selectiile festivalului de film horror Fright Fest de la Londra. Primele doua le gasiti aici si aici. Se intampla ca asta de azi sa fie cel mai bun calup de filme de la festivalul cu pricina, dar le-am vazut unul dupa altul din pura intamplare.

    Monsters


    Asta e unul din debuturile alea-revelatzie (gen Moon, District 9), despre care nu-tzi potzi inkipui cum de a putut fi facut de un singur om si cum de nu s-a gandit altcineva sa-l faca pana acum. Aici pe om il cheama Garret Edwards si el s-a ocupat de regie, scenariu, efecte speciale, montaj, cam aproape tot in afara de a juca in film, unde a bagat 2 amici plus o gramada de figurantzi de pe strada.

    Daca mai tzinetzi minte filmele alea cu Before Sunset/Before Sunrise in care doi indragostitzi se plimbau prin Paris si vorbeau tot filmu fara sa faca nimic, cam asa e si Monsters, doar ca indragostitzii se plimba printr-o zona infestata de viatza extraterestra. Tot timpu ai impresia ca filmu se va transforma intr-o fugareala cu monstri, insa tonul e mai apropiat de cel din Signs (al lui Shyamalan), de tensiune perpetua care nu se lasa detensionata. Adica nu prea vezi extraterestri, cel mult ii auzi si vezi oameni discutand despre ei.

    Povestea e cu 2 jurnalisti americani care s-au ratacit printr-un Mexic infestat de alieni. Ei se chinuie sa ajunga in America dar nu va inkipuitzi ca se kinuie prea tare. Cum ziceam, in majoritatea filmului se plimba prin peisaje frumoase si flirteaza, in timp ce extreterestrii sunt mai mult cu rol de context, undeva in fundalul filmului. Atmosfera si stil excelente, si chiar un subtil omagiu adus lui Lovecraft. Recomandat.

    Tucker and Dale versus Evil


    Comedie un pic silly, dar foarte funny pentru cunoscatorii genului horror. Filmu foloseste o idee de-a mea mai veche despre portretizarea incorecta a canibalilor rednecksi texani din filmele de tip backwoods horror. Adica in toate filmele alea povestea e spusa din perspectiva unui grup de tineri orasheni care merg cu Scooby-vanul la tzara si acolo se baga unde nu le fierbe oala si pana la urma sunt mancatzi sau omoratzi in moduri nasoale de localnici, care adesea nu fac decat sa-si apere teritoriul. Nu stiu zau cui i-ar conveni sa ii intre un hipster in casa nepoftit, sa se uite in frigider si sa strige "E cineva acasa?", dupa care sa mai si comenteze ca uite de cand n-a mai sters nimeni prafu pe-aici.

    Ei bine, in filmu asta se spune in sfarsit si partea ailanta a lucrurilor: doi rednecksi stau linistiti la o cabana, pescuiesc si beau bere toata ziua, mai taie o cracana cu drujba cand se plictisesc, mai joaca o tabla. Intr-o buna zi insa, armonia le este distrusa de un grup de studentzi oraseni venitzi si ei la iarba verde, care incep sa-i terorizeze pe cei 2 rednecksi, crezandu-i canibali. Noroc cu o studenta la psihologie care incearca sa rezolve conflictul apeland la comunicare onesta intre cele doua lumi, urbana si rurala, fara prea mult succes insa.

    Filmu are multe gaguri horror misto, cu trimiteri haioase la filme clasice ale genului, in special Friday 13 si Texas Chainsaw Massacre. Faza mea preferata e cand unu din rednecksi o roaga pe studenta la psihologie sa-l ajute sa sape o groapa de buda in gradina si amicii ei isi inchipuie ca o obliga sa-si sape singura mormantul.

    The Dead



    Un film zombie atat de old-school ca mi-au dat lacrimile de nostalgie. In ultimii ani, filmele cu zombie au fost folosite in tot felu de scopuri experimentale - ba comedii, ba filme filosofico-existentzialiste, ba filme hyperspeed cu zombie alergand, ba povesti la persoana intai din perspectiva unui zombie, ba filme porno cu zombie.

    The Dead reflecta insa fidel spiritul original al genului. Poate nu chiar pe cel original - desi are destul de mult din stilul de tineretze al lui George Romero, asemanarea cea mai puternica e cu filmele italiene ale lui Lucio Fulci - setting exotic, dialoguri spaghetti western (adica foaaaarte putzine) si, lucru tot mai rar in zilele noastre, zombie extrem de lentzi, care te mananca doar daca te prind dormind sau facandu-tzi nevoile. Faza nasoala e ca-s prea multzi si-s peste tot. Si inca o chestie misto: toti sunt zombie negri.

    Asta e de fapt cel mai important ingredient al filmului - povestea indelung americanizata a zombilor e adusa inapoi in settingu ei original, in Africa, prin stepa, savana si desert. Totul e filmat pe-acolo, in Ghana, Burkina Faso si prin Sahara, toti actorii in afara de protagonist sunt localnici, unu e chiar ceva printz al unui trib de pe-acolo care a tinut cu orice pret sa primeasca un rol mai important in film (probabil in schimbul drepturilor de a filma pe mejdea lui tat-su).

    Actiune nu prea are filmu: la inceput Ghana e evacuata din pricina invaziei zombi, dar un mecanic american e uitat in urma. Asa ca omu haladuieste toata ziua fara sa vorbeasca nimic si impusca zombie cand ii ies in cale. Frecventa dialogurilor e cam o replica la 10 minute, un pic mai indesate pe la mijloc cand eroul se imprieteneste cu un soldat localnic (jucat de printzul sus-pomenit) si o vreme calatoresc impreuna.

    Ar fi fost un film genial daca mai taiau din el cam o jumatate de ora. Oricum nu se intampla mare lucru in film, dar de la o vreme totul treneaza fara directie - eroul se plimba, ii iese in cale un zombie, il impusca, apoi se plimba mai departe si tot asa. De la o vreme monotonia extrema devine iritanta, regizorii (fratii Ford, n-am auzit de ei, dar cica au lucrat 20 de ani la filmu asta) alocand cam mult timp prezentarii peisajului african si cam putin scenariului. Recomandat fanilor zombie, altfel rezonabil.

    Fright Night 3D


    O surpriza majora, in sfarsit un film cu vampiri afurisitzi, ca de luceferii romantici m-am saturat.

    Filmu asta e remake la o comedie horror din anii 80, debut, pe atunci, al unui clasic al genului, Tom Holland (care a initziat si franciza Chuckie, a facut cateva ecranizari dupa Stephen King si a avut parte si de un episod Masters of Horror). Scenariul lui Holland e destul de fidel pastrat in acest remake, dar tonul e modificat semnificativ. Adica partea de comedie cu liceeni suburbani apare doar pe la inceput (eroul si amicii lui suspecteaza ca vecinul jucat de Colin Farrell e vampir), mijlocul vireaza spre Rear Windowul lui Hitchcock (eroul si amicii il fileaza pe Farrell si incearca sa obtzina dovezi ca e un vampir sangeros, dar nu-i crede nimeni), iar ultimul segment e full blown horror destul de violent, cu o surpriza majora oferita de aparitzia lui David Tennant (Dr.Who) in rolul unui vampire killer farsor si alcoolic.

    Se simte ca plotu filmului e de pe vremea in care scenaristii de horror se straduiau sa scrie ploturi lungi si convulsive, cu multiple twisturi care sa expuna cat mai bine personajele si sa gradeze suspansul si threat-feelingul, incat nici nu-tzi dai seama cand, ceea ce incepe ca un episod Beverly Hills (sau Twilight?), se transforma intr-un film horror cat se poate de cinstit, chiar daca nitzel old-school (ceea ce e poate chiar preferabil daca ne raportam la horrorul care domina contemporaneitatea - torture movies si vampirii romantici).

    Colin Farrell e misto, David Tennant si mai misto, tinerii din film sunt si ei simpatici (inclusiv okelaristu ala din Superbad si KickAss), machiajele vampiresti destul de grotesti si efectele 3D bine gandite. Pe de alta parte, aproape tot filmu se petrece noaptea sau in penumbra, asa ca okelarii 3D il fac mai greu de urmarit. Recomandat

    Stake Land


    Filmu asta sigur a fost facut de oameni de treaba si plini de bune intentzii, si chiar talentatzi, insa nu foarte desteptzi.

    Prima senzatzie e ca regizoru s-a saturat de atatea filme cu vampiri romantici si a vrut sa faca unu in care sa-i portretizeze in feluri cat mai scarboase, incat de la o vreme pare un film cu zombie. Teoretic e cu vampiri, ca ard la lumina soarelui si mor doar daca le tragi o tzeapa. Practic e vorba de niste canibali sangerosi infectatzi si lipsitzi de creer. Eroii principali par inspiratzi de filmu The Road, un cuplu format de un tinerel si unu mai batran care are grija de primu si il mai duce la gagici. Tonu filmului cam tot de acolo e, cu multa tristetze, peisaje dezolante. Partea estetica e de altfel atu-ul filmului, filmat cu ochi fin de designer postapocaliptic.

    Povestea din pacate e bare basics si actorii banali: astia doi colinda America postapocaliptica populata de vampiri-zombie a la I am Legend, in sperantza ca vor ajunge in Canada unde cica e raiu pe Pamant (filmu e canadian!) Pe drum ei se ciondanesc cu niste triburi canibale si psihopatzi religiosi, se fugaresc cu vampiri zombificatzi si spre sfarsit se bat un pic cu unu mai a dracului. M-a lasat cam dezumflat, caci prima jumatate a filmului mi-a creat impresia ca va fi un film excelent, dar oricum e un regizor  pe care tre sa stau cu ochii. Rezonabil.

    Thursday, November 10, 2011

    Funny book britanic



    Al's Baby (Complete Edition)
    de John Wagner

    Despre cartea asta se spune ca "brings back the funny in the funny books and the comic in comics". Banda desenata de prin anii 80 incoace s-a dat peste cap sa isi largeasca spectrul, sa castige audientza adulta, sa se desprinda de standardele Marvel din anii 60-70, orientate strict spre tineret-sperantze. Unul din efectele secundare ale acestor revolutzii BD care tot au loc de vreo 30 de ani incoace, cu fel de fel de experimente nastrushnice, postmoderne si meta, e ca s-a cam pierdut spiritul funny book de alta data. Cuvantul comics vine de la faptul ca, candva demult, lumea cumpara BD ca sa rada. Le gaseai ori prin ziare (funny pages/strips) ori sub forma de revistutze si tzi le luai pe buda sau in tramvai ca alternativa la paginile cu bancuri.

    Al's Baby e o marturie a acelor vremuri (desi e mai recenta, de acu 20 de ani) si pe parcursul lecturii m-am hlizit permanent, de la prima la ultima pagina. Nu e vorba doar de ideea de pe coperta - ca un hitman mafiot, Al the Beast, ramane gravid - ci lucrarea in ansamblul ei are un umor perpetuu si old-school atat in dialoguri cat si in grafica.

    Motivul pt care eroul ramane gravid e ca Don-ul local are nevoie de un mostenitor iar fiica lui refuza sa isi ruineze cariera de cantareatza cu graviditatea. Gastile din zona ii pun eroului gand rau, considerand ca graviditatea il face vulnerabil, insa Al the Beast reuseste sa iasa cu succes din toate capcanele care i se intind, iar dupa ce da nastere copilului, are parte si de ajutorul acestuia care se dovedeste a fi un bebelush mizantrop.

    Ca sa lamuresc de la bun inceput, John Wagner e un autor esentzial pe care abia acu il citesc prima data. El e creatorul si principalul autor al celei mai longevive serii BD britanice (Judge Dredd, cam 35 de ani de istorie), precum si autorul BDului (ecranizat de Cronenberg) A History of Violence. Mi se pare insa ca lucrarea de fatza e o carte de vizita mult mai potrivita pentru un prim contact - e suficient de scurta (fatza de Dredd care s-a reeditat in peste 20 de volume si mai urmeaza inca pe-atatea) si suficient de obscura (comparativ cu oscarizatul si over-seriosul History of Violence), deci efectul de surpriza e garantat.

    Am constatat cu surprindere ca am ocolit de-a lungul vremii fara voie banda desenata britanica pur sange. Sigur, am tot vorbit de new waveul britanic (Gaiman, Moore, Morrison, Ennis, Ellis) dar pana la urma, in zilele noastre astia lucreaza pt publisheri americani, legaturile lor cu Anglia fiind, cel putin in plan editorial, rupte de mai bine de 20 de ani, de pe vremea pionieratulului pe care si l-au facut in paginile revistei 2000 AD (probabil cea mai longeviva publicatie BD englezeasca si gazda lui Judge Dredd). Tot holbandu-ma prin biblioteca am realizat ca, daca vine vorba de BD englezesc (=de la publisheri englezi), stau destul de prost. Creca singura lucrare din categoria asta de care am vorbit pe blog este Slaine.

    Am realizat destul de repede si cauza - lucrarile britanice nu se gasesc aproape deloc pe amazon.com, de unde-mi iau eu grosul materialului, ci doar pe amazon.co.uk sau pe bookdepository. Iar de vreo 2 ani, publisherul Rebellion a luat drepturile de reeditare in volum a tot ce s-a publicat sub egida 2000 AD, de la lucrari de tineretze ale lui Alan Moore la integrala Judge Dredd si pana la lucrari mai recente si relativ obscure, precum asta de care e vorba aici - Al's Baby.

    Spre deosebire de ceilaltzi autori enumeratzi, Wagner a facut drumul invers - s-a nascut in SUA si s-a mutat in Scotia unde, in calitate de autor principal al seriei Judge Dredd, a fost principalul umar pe care s-a bazat longevitatea revistei 2000 AD. Pe langa Dredd, revista a mai continut si alte serii, unele mai scurte, altele mai lungi, multe scrise tot de Wagner, printre care si asta cu Al, adunata laolalta intr-un volum paperback frumos si lucios (cum sunt dealtfel toate noile editzii culese din paginile 2000 AD).

    Nu citisem nimic de Wagner inainte, despre Judge Dredd imi aminteam doar chestii nasoale (din film), asa ca am fost destul de surprins de calitatea si hazul acestei benzi desenate. Grafica e cam in stil "creioane colorate", insa scriitura e plina de haz. Pe masura ce am tot citit recenzii am aflat ca de fapt Wagner e apreciat mai degraba ca umorist si ca inclusiv Judge Dredd, in ciuda a ce stim din film, e mai mult satira distopica decat poveste cu supereroi si cafteala.

    Ceea ce mi-a infiltrat ideea de a incepe sa colectionez integrala Judge Dredd.

    - plusuri: umor de calitate, atat in scriitura cat si in grafica
    - minusuri: umorul nu e foarte sofisticat, meta si referential, e simplu si old-school (dar isi atinge tzinta); e un pic fragmentata in 3 episoade fara mare legatura intre ele, dar asta era stilul revistei 2000AD, in care autorii nu erau lasati sa se intinda prea mult cu povestile ca nu se stia niciodata cand erau anulate
    - recomandare: de relaxare



    Thursday, November 03, 2011

    Filmele vorbite pe la spate - Octombrie 2011

    Filme musai

    Melancholia


    Warning serios: nu mergetzi la filmu asta la cinema sau, daca mergetzi, statzi in ultimele 2 randuri. Imaginea se scutura in asa hal (e filmat cu camera de mana) incat, pozitionat cam la jumatatea salii, am capatat o durere de cap ingrozitoare iar gagica-mea a iesit afara sa vomite (si nu e gravida).

    Pe bune, vorbesc foarte serios, Lars von Trier isi bate joc de spectatori. A mai facut el din astea, dar aici sare calu intr-un fel foarte nasol. Credeam ca filmu trebuia sa instige la melancolie, nu la greatza.

    A nu se intelege din asta ca von Trier ar fi revenit la filmu tip Dogma95, inventzia aia sinistra la care au pus botul cercurile artsy fartsy iar acu e batjocorita de insisi creatorii ei. Faza cu camera de mana e singuru element dogma (de fapt a fost cam tot timpu in cariera sa), in rest e un film SF american cu actori de Hollywood, efecte speciale, tot ce trebe, adica fix opusu doctrinei Dogma95. Daca Roland Emmerich s-a apucat de facut filme de arta, mi se pare normal ca Von Trier sa se apuce de disaster movies. De altfel la un momendat Von Trier si-a exprimat intentzia de a-si mai relaxa fanii constipatzi oferindu-le o comedie ieftina (The Boss of It All), un horror (The Antichrist), un SF (Melancholia) si un film porno (urmatorul).

    Al doilea warning: Femeile care intentioneaza sa se marite vreodata ar face bine sa evite acest film. Ma rog, nu-s sigur daca ele sau barbatzii care intentzioneaza sa se insoare cu ele. Sa ne intzelegem - asta e un film despre nunta si casnicie, facut de un tip divortzat. E ca si cum un nazist ar face o drama despre holocaust.

    E clar ca Von Trier continua cu campania sa de promovare a ideii ca femeile sunt nebune. Kristen Dunst (Spiderman) e pe cale sa se marite cu vampiru Eric din True Blood, iar nunta le-a fost organizata la un castel cu teren de golf unde sa se distreze cu musafirii (printre care se numara, in roluri excelente toti, John Hurt, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling si actorul favorit al lui Von Trier, tatal vampirului Eric). Insa Kristen nu prea are chef sa se marite - in loc sa taie tortu se duce pe-afara sa faca pishu intr-o gaura de golf, ma-sa ii spune mereu ca nu crede in institutzia maritishului, iar casnicia de succes a sora-sii ii repugna.

    Si de parca lucrurile nu stateau destul de nasol, o planeta albastra vine vertiginos prin sistemu solar sa se ciocaneasca de Pamant pe muzica lui Wagner. Cu alte cuvinte, filmu ecranizeaza proverbu tzara arde, babele se piaptana si nu cred ca exista o ilustrare mai buna a sa.

    Filmu are o imagine de-a dreptu simfonica, nu doar datorita sincronizarii cu muzica, ci si pt ca il are drept director de imagine pe tipu care s-a ocupat de filmele lui Christoffer Boe. Cine le-a vazut pe alea stie despre ce fel de culori, cetzuri, ceruri, pashuni vorbesc. Daca nu era camera de mana a lui Von Trier sa-mi strice chefu ar fi fost un film sublim.

    Evident, in faza cu planeta mai este si o gramada de simbolism (tot despre femei si relatzia lor cu lumea) dar pe asta il las la latitudinea dezbaterilor fanilor.

    P.S. Pe cand cautam o poza din film sa atasez la articolul asta, am realizat ca exista un ziar dedicat publicarii de articole despre vedete cu sfarcurile la vedere: http://www.ziarelive.ro/stiri/foto-kirsten-dunst-cu-sfarcurile-la-vedere-in-melancholia.html (uitati-va la "stirile similare" din partea de jos). Nu-mi vine sa cred ca exista joburi dedicate de nipple hunters in jurnalismu romanesc.


    Tree of Life


    Frate, filmu asta si ala de mai sus pot sa-tzi strice buna dispozitie pe o luna intreaga daca le vezi in aceeasi saptamana cum am facut eu. In multe feluri sunt similare - umflate cu muzica simfonica, artsy fartsy pana la Dumnezeu, dar nu neaparat intr-un sens rau caci si Von Trier, si Terrence Mallick (care e vinovat de acest film) experimenteaza cu mult tact si stil. Mallick chiar cu mai mult tact caci, desi si la el camera se cam fatzaie, reuseste sa o faca intr-un mod estetic si nu in modul purgativ al danezului.

    Daca Melancholia era despre sfarsitu lumii, asta e despre inceputu ei, insa zau nu stiu care varianta e mai nasoala ca nu m-a inveselit cu nimic viziunea lui Mallick. Personal incep sa cred ca vin vremuri extrem de nasoale. Sunt aproape sigur ca Mallick si Von Trier nu s-au intersectat niciodata, m-as mira sa-si fi vazut unu altuia filmele, ori sa fi auzit unu de altu. Amandoi sunt prea egocentrici pentru asta. Si totusi, astea doua filme parca-s frate si sora, ca evangheliile dictate de Dumnezeu lui Luca si Matei. Numai ca acuma se pare ca Dumnezeu nu mai discuta in scris, ci in filme.

    Ca sa va faceti o idee, la inceputu lui Tree of Life lu Brad Pitt ii moare copilu. Parintzii mortului il suduie pe Dumnezeu, dupa care imaginea se muta in perspectiva lu Dumnezeu care recapituleaza cateva chestii importante din cariera Lui: cum a dat cu big bangu, cum a facut dinozaurii, cum le-a dat cu tifla dinozaurilor cand s-a saturat de ei, chestii de astea. O buna parte din film e cam la fel de trippy ca Odiseea Spatiala si as indrazni sa spun chiar mai trippy decat oricare din filmele lui Von Trier. De fapt nu-mi amintesc un alt film in afara de Odiseea Spatiala si Doctor Who care sa incerce sa comunice o viziune atat de absoluta asupra universului.

    Dupa o vreme povestea se intoarce de la Dumnezeu la copilaria copilului mort a lui Brad Pitt. Aici filmu devine un Catcher in the Rye plin de efect, cu filmari de la firu ierbii in care totzi adultzii par foarte mari si lumea pare sa apartzina copiilor. Pe alocuri am avut impresia ca rolul lui Brad Pitt e echivalat cu al lui Dumnezeu, aceleasi toane, aceeasi dorintza de a-si educa odraslele facandu-le viatza grea si acelasi sentiment ca de fapt nu stie ce vrea si are si el problemele lui. Monoloage foarte concise si incarcate de semnificatzii exprima sentimentele copiilor la contactul cu lumea in care au fost nascutzi fara sa-i intrebe nimeni. Nu exista tragedii majore, pedofili, probleme la scoala si alte abureli din astea, totu e pastrat la un nivel foarte subtil si tensionat psihologic (si psihanalitic). Iar din cand in cand Dumnezeu pare sa joace si El in film de-adevaratelea.

    Terrence Mallick e un regizor batran care a facut vreo 5 filme in toata cariera. Cel mai cunoscut ar fi The Thin Red Line, ramas in umbra din pricina ca a aparut in acelasi an cu Saving Private Ryan. Sentimentu meu e ca omului i se apropie sfarsitu, caci pe urmatorii 2 ani si-a mai planificat sa faca 2 filme despre nasterea si distrugerea universului sau asa ceva.

    Recomand 3-4 beri inaintea filmului, pentru a profita din plin de momentele trippy. 

     
    Midnight in Paris

    Un delir cultural SF oferit de Woody Allen la senectute, despre un turist la Paris care calatoreste in trecut si, tot haladuind prin baruri, ii cunoaste pe marii boemi ai Parisului de altadata - de la Hemingway si Picasso, la Bunuel si Dali. Printre altele, se indragosteste de amanta lui Picasso (Marion Cotillard) cu care sta si discuta despre natura si rostul nostalgiei.

    Dialogurile sunt geniale si pline de mistouri la adresa artistilor cu pricina, fiecare personaj fiind construit in jurul imaginii pe care a lasat-o posteritatii. Preferatii mei sunt Bunuel si Dali (Adrien Brody) desi rolurile lor sunt destul de scurte. Alter egoul lui Woody Allen e jucat in mod surprinzator de Owen Wilson, pe care-l stiam doar din filme pt cocalari, dar aici il imita pe Allen in cele mai mici detalii.

    P.S. Prin film apare si Carla Bruni, stiti voi care, intr-un rol minor ce-i drept, dar care contribuie la senzatia de oda adusa Parisului de catre Woody Allen, care nu rateaza nici un simbol si nici o stereotipie pariziana (incluzand refuzu trecatorilor de a-ti raspunde cand ii intrebi Do you speak english?). Logic ar fi ca urmatorul sau film sa fie despre Micul Paris, cu Elena Udrea calatorind in timp pe vremea Regelui Mihai.


    Filme contra plictiselii

     
    Unknown

    Liam Neeson viziteaza Berlinu si cand se dadea cu taxiu are un accident nasol, din care iese cu memoria cam tulbure. Se duce el pe ici colo sa-si recupereze nevasta, actele, pretenii dar nimeni nu-l mai cunoaste, nimeni nu mai da 2 bani pe el. O vreme se gandeste ca poate chiar e nebun de legat si ar trebui sa-si vada de treaba intr-un coltz, insa un fost securist est-german il ajuta sa inceapa o investigatzie serioasa care sa scoata adevaru negru la iveala.

    Cel mai cool lucru din film e Berlinu, mai tot filmu e filmat prin centru, inclusiv urmaririle cu masini si caftelile, m-am bucurat sa recunosc locuri prin care am umblat si chiar hotelu la care am dormit ultima data. Diane Kruger apare in rolu shoferitzei de taxi care a provocat accidentu si neamtzu Bruno Ganz (Hitler din Untergang) in rolu securistului care duce doru comunismului, cand era ordine si disciplina, nu ca acuma. Regizor e spaniolu Jaume Collet Serra, membru al tinerei generatii de regizori spanioli de horror (House of Wax, Orphan) care au fost recrutatzi de Hollywood. Filmu arata bine, are suspans de calitate, dar pe la sfarsit o da in explozii si batai care il lungesc in mod inutil. Ca idei si calitate e undeva la nivelul lui Salt, ala cu Angelina Jolie, deci daca v-a placut ala, uitati-va si la asta.


    Attack the Block


    Comedie horror englezeasca in buna traditzie recenta a genului (Shaun of the Dead, Doghouse etc.). Niste copii hiphoperi gasesc un pui de extraterestru si arunca cu petarde in el pana moare, dupa aia vand cadavrul unui junkie. Numai ca Londra incepe sa fie napadita de altzi extraterestri, un fel de gorile cu dintzi fosforescentzi venitzi sa-l razbune pe ala mort si sa-i omoare pe hiphoperi si pe junkies. Dar astia fac rost de niste petarde si mai mari si isi unesc fortzele sa scape omenirea de invazia extraterestra, cu ajutorul unei asistente medicale pe care isi propusesera sa o jefuiasca pe la inceputu filmului.

    E film de debut, dar se vede excelent, efectele speciale sunt cam ridicole dar intr-un mod simpatic.In general e un film care da buna dispozitie si se incadreaza destul de sus in topul comediilor horror englezesti, m-as risca sa spun ca nu e cu nimic mai slab decat Shaun of the Dead.

    In mod deosebit copiii din rolurile de baietzi de cartier is foarte simpatici si au un slang de cartier cool.


    Super


    O tentativa nu foarte reusita de a calca pe urmele succesului filmului Kick Ass de anul trecut, adica o noua deconstructzie realista a filmelor cu supereroi, doar ca asta e realista 100%, nu exista nici un dubiu legat de asta, nici urma de fantastic sau macar de hiperbolizare. Supereroul din filmu asta da cu picioare in burta si sparge capetele raufacatorilor cu o cheie franceza.

    E jucat de un individ din versiunea americana a serialului The Office, iar sidekickul sau e Ellen Page (Juno, Inception) care ar fi fost cool daca nu avea o scena de sex cu sus-numitul, scena dupa care nu ma mai pot uita cu aceiasi ochi la ea. Raufacatorul principal e Kevin Bacon care o rapeste pe Liv Tyler, nevasta protagonistului. Suparat foc, protagonistu are o viziune cu Isus Christos care ii sugereaza sa inceapa sa faca dreptate cu cheia franceza sus pomenita.

    Ca si in KickAss, e vorba de un supererou ridicol al carui eroism iese pana la urma la suprafatza, aliat cu o fetitza isterica si violenta, doar ca aici mai si fac sex, si nici unul dintre ei nu are sharmul eroilor din KickAss. Regizor e James Gunn, autor crescut la scoala Troma Videos, care in anii 80-90 faceau comedii grotesti si obscene (acolo s-a nascut si serialul South Park). Cunoscatorii Troma Videos vor aprecia subtilitatile si tributul pe care regizorul il aduce miscarii respective (care era un fel de grindhouse al generatiei VHS) insa ceilalti se vor simti cel mai probabil obositi de violenta gratuita, umorul deloc fin si lipsa generala de seriozitate cu care e facut filmul. In plus, filmul vine foarte tarziu si calca pe carari foarte batute.

    Tuesday, October 25, 2011

    Cyberpunk - cyber = punk

    Black Butterflies 
    de John Shirley 

    Pedigree:
    - Premiul Bram Stoker, Premiul International Horror Guild, nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
    - Premiul International Horror Guild (pt. povestirea Cram)
    - nominalizari Bram Stoker, International Horror Guild (pt. nuvela What Would You Do For Love?)

    Mai tineti minte genul cyberpunk? John Shirley era unul din pionieri, fiind inclus in antologia care a pus bazele genului (Mirrorshades, Cyberpunk in varianta romaneasca). Dintre toti participantii la pomenitul volum (William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan samd) a fost si primul care a intors spatele genului. Restul, de bine de rau, au ramas pe coordonatele alea - ori ca autori cyberpunk consacratzi, ori macar ca autori de hard SF. Shirley insa a facut stanga-mprejur inca din anii 80, consacrandu-se ca autor de horror.

    Totusi, la un studiu mai atent, divortzul sau de cyberpunk n-a fost niciodata total iar volumul de fatza o demonstreaza. Colegii sai de antologie erau majoritatea geeksi si informaticieni okelaristi care fantazau despre cultura punk. Shirley a si trait-o. A cantat in trupe punk, a scris versuri pt diverse trupe (Blue Oyster Cult), a lucrat la Hollywood. De fapt Shirley e cel care i-a adunat laolalta pe cyberpunkeri, chiar daca Bruce Sterling a editat antologia si ulterior a devenit mentorul miscarii.

    In al doilea rand, divortzul lui Shirley de cyberpunk a fost doar tematic, nu si stilistic. Sa ma explic: cyberpunkul e definit de doua aspecte - temele (revolte punk cu ingrediente cyber, gen Matrix) si stilul - inspirat de proza politzista noir, foarte sec, foarte dens si foarte URBAN, cu mult argou si jargon. Din pricina stilului majoritatea autorilor de cyberpunk sunt greu de diferentziat intre ei, putzini au fost in stare sa dea o nota stilistica personala si aia care au reusit de obicei au virat-o repede spre alte directzii (ma gandesc la Lucius Shepard).

    John Shirley s-a apucat de scris horror in stil cyberpunk, treaba ce devine evidenta inca de la primele randuri ale acestui volum. Nu stiu daca e un lucru bun sau rau. Lectura a curs foarte bine dar senzatzia de cyberpunk undercover m-a sacait tot timpul. E ca si cum ai citi cyberpunk din care elimini partzile SF. Caz in care, nu stiu ce mai ramane...neo-noir? (John Shirley are un volum intitulat New Noir!) Dar mai e si partea horror, matze si sange.

    Black Butterflies pare sa fie varful carierei lui Shirley si ofera o viziune destul de cuprinzatoare asupra apucaturilor sale: ca sa transheze clar lucrurile, cuprinsul e delimitat explicit in doua sectziuni egale: This World - proza realista si That World - proza fantastica. Cum ambele se subordoneaza genului horror, se poate deduce ca partea realista e ce ziceam mai sus - cyberpunk minus cyber = punk (odios), iar partea fantastica e destul de aproape de Clive Barker. In concluzie, Shirley e destul de usor de catalogat sub o eticheta care are deja o istorie de peste 20 de ani - splatterpunk. Fiecare sectiune contine o nuvela de 30 de pagini si cateva povestiri mai scurte, dar nu foarte scurte (15 pagini).

    Jumatatea realista a volumului e FOARTE violenta si vulgara, uneori naturalista, alteori gratuita. In cyberpunk treaba asta se mai atenua datorita settingului si artefactelor SF. Cum astea au disparut din scriitura lui Shirley, ramane o chestie care suna cam ca versurile de la Parazitzii puse in proza. Ori ca Henry Miller daca ar avea simtzul umorului (si niste sange). Uneori umorul e suficient de ok sa te duca cu gandul la Tarantino. Dar nu e o regula, alteori lipseste cu desavarsire si atunci proza doar itzi intoarce matzele pe dos. Povestile sunt cam astea (primele 3 sunt mai cu umor, dar si mai fukked up, restu sunt doar fukked up):
    • What Would You Do for Love? (nuvela finalista Stoker si IHG): Un prof de engleza se da la matusha uneia din elevele sale, o duce la un motel, o imbata, o combina, dar la un moment usa se sparge si intra peste ei iubitu gagicii, care ii bate pe amandoi de le suna apa in cap, pana apare o profa de informatica sa salveze situatia. Desi suna cam ca o stire de la ora 5, e una din favoritele mele, limbajul si caracterizarea personajelor sunt perfecte, iar umorul atat de fin incat a fost prima data in viatza mea cand am ras citind o scena de viol (nu, nu am eu o problema la cap, e chiar funny dar nu pot explica de ce fara sa reproduc intreaga pagina);
    • You Hear What Buddy and Ray Did? Probabil cea mai fukked up poveste a volumului, cu doi golani urbani care sunt platitzi de un pervers gras sa faca sex pe burta lui in timp ce acesta isi administreaza singur shocuri electrice. Problema e ca golanii mai aduc cu ei niste drogatzi, prostituate si transsexuali, declansand o orgie descrisa explicit si condimentata cu aparatu de facut shocuri electrice. Povestea e 99% obscenitatzi si tortura, 1% plot. Dar se salveaza din nou prin umorul grotesc;
    • Footline: O prostituata dezamagita in dragoste se sinucide injectandu-si sperma in vene. Asta deja e tragica;
    • War and Peace: Probabil cea mai sobra proza a volumului. Un politzist isi suspecteaza partenerul ca si-ar fi omorat sotzia si se tot macina legat de masurile pe care ar trebui sa le ia. Are si asta ceva sex nasol, dar e o proza psihologica puternica;
    • Barbara: O gagica e rapita de 2 golani cu planuri sa o violeze, dar gagica ii manipuleaza unu impotriva celuilalt. Nimic interesant;
    • Rubber Smile: Un tip face un doctorat pe filme horror si investigheaza cazul unui club de fani cu comportament violent. Destul de banala;
    • Answer Machine: Un politist gaseste o caseta audio pe care un tip povesteste cum a zdrobit o gagica in compactorul de masini al unui cimitir de automobile;
    • Cram (premianta IHG): Asta n-are nici un plot, e pur si simplu descrierea in cele mai bolnavicioase detalii a unui accident de metrou cu o gramada de victime care se tarasc ca viermii sa iasa prin gemurile vagonului;
    Jumatatea fantasy a volumului difera putzin de cea realista. Violentza si sexul explicit continua sa fie prioritare, dar limbajul e mai decent, mai putzin slang, apar diverse twisturi fantastice, cateva povesti sunt horror erotic, cateva mai filozofice, una cu zombie si chiar una cyberpunk. Totusi, scenele sexuale explicite raman prioritatea numaru 1 a autorului:
    • Flaming Telepaths: Intr-o rockoteca cyberpunk, apare un evangelist de televiziune sa faca o emisiune despre rockerii condamnatzi la pierzanie. Ca sa-si demonstreze punctul de vedere, aduce cu el 2 pirokinetici care dau foc la trupa rock de pe scena, aratand astfel soarta la care sunt condamnatzi rockerii. Localul e salvat de un LSD junkie care a capatat la randul sau capacitati telepate de la atatea droguri;
    • How Deep the Taste of Love: Un vaduv recent merge la agatzat si pune mana pe o gagica prea buna ca sa fie adevarata. Treaba care se confirma cand gagica il lasa insarcinat pe barbat si in corpul acestuia incepe sa creasca un parazit extraterestru. Horror erotic de nota 10;
    • Aftertaste: Nuvela zombie profesionista, in care epidemia zombie apare din pricina unui insecticid cu care un dealer de droguri a decis sa-si lungeasca marfa. Eroii sunt un avocat junkie si un hotz de masini refugiatzi intr-un crackhouse (=loc in care merge lumea sa se drogheze in liniste);
    • Pearldoll: O punkeritza isi intalneste fostul iubit pe care il credea mort si il duce la un motel pt o partida de sex de impacare. Unde afla ca nu degeaba il credea mort;
    • Delia and the Dinner Party: O fetitza are un prieten invizibil care o rapeste noaptea din pat si o duce pe la geamurile oamenilor sa-i arate tot felu de orgii sexuale si ce inseamna sa cresti mare;
    • Woodgrains: Un sculptor isi tatueaza pe corp fetzele artistilor sai favoritzi. Intr-o noapte, acestia se desprind din corpul lui si casa se umple de mici demoni cu chipurile tatuate, intre care se porneste un razboi al artelor. Cea mai filozofica proza a volumului;
    • Black Hole Sun, Won't You Come: Poveste postapocaliptica in care ultimii oameni de pe Pamant organizati intr-un trib hippie se confrunta cu un serial killer nihilist si nemuritor care si-a dobandit imortalitatea din energia vitala a victimelor sale. E un fel de alegorie la conflictul socialism vs. individualism, dar e cam scurta pt complexitatea temei si se potriveste ca nuca in perete in contextul volumului de fatza;
    • The Exquisitely Bleeding Heads of Doktur Palmer Vreedeez: O poanta over the top despre un mad scientist care i-a rapit pe Michael Jackson, Stephen King, William Gibson (si altzii ca ei) si i-a transformat intr-un fel de statui de ceara cu care si-a decorat palatul.
    Am citit relativ putzin splatterpunk, pt ca in general mi-a displacut succesul aproape mainstream al filmelor de gen (seriile Saw si Final Destination, Hostel a mai fost cat de cat) si ipocrizia publicului care a umplut salile de cinema la filmele astea desi sustine ca nu da 2 bani pe horror (de calitate). Mi-a displacut si mai mult muzica de gen (de obicei death si black metal obscen) si m-am gandit ca nici in literatura treaba nu sta mai grozav. Dar i-am citit pe pionierii genului: Clive Barker, David Schow (i-am recenzat un volum aici) si Joe Lansdale (care nu e chiar splatterpunk dar a scris unul din romanele care au pus bazele genului - The Nightrunners, l-am prezentat aici).

    John Shirley are cate ceva din fiecare - are mult erotism horror, ca si Barker, e 100% urban, ca Schow (doar ca mai punk) dar e si texan ca Lansdale, si stie exploata umorul si regionalismele sudiste pentru efect comic. In consecinta povestile sale ironice/sarcastice (cam o treime din volum) sunt foarte satisfacatoare, dincolo de caracterul indezirabil al evenimentelor relatate. Cand vrea sa fie serios, filozofic sau sobru mai schioapata, iar alegoriile lui sunt cam simpliste dar din fericire momentele de genu asta sunt sporadice in Black Butterflies (probabil in toata cariera sa).

    P.S. Cartea asta e destul de greu de gasit chiar si in formatul de buzunar, dar in 2011 a aparut culegerea The Most Extreme Stories of John Shirley, care probabil se doreste un best of si contzine cate ceva si din acest volum.

    - plusuri: proza brutala dar foarte bine scrisa, umor excelent pe o treime din volum, experiment interesant de teme horror mixate cu stil cyberpunk; 
    - minusuri: uneori e prea brutal, vulgar si explicit sexual fara ca aspectele astea sa conteze in economia prozei; 
    - recomandare: obligatoriu fanilor cyberpunk, sa vada pe ce cale a apucat-o unul din pionierii genului; fanilor Tarantino si Guy Ritchie; fanilor Henry Miller si ai practicilor sado-maso