Friday, July 30, 2010

Luna muzicala 3

Asa, am ajuns si la topurile muzicale de juma de an, cu un pic de intarziere. Ca de obicei, ordinea dintre ele e irelevanta, si unele-s din 2009 dar acu am ajuns eu sa le ascult.

Mike Patton - Mondo Cane

Mike Patton
e, pt cei 2-3 rockeri care n-au aflat inca, TATA LOR. A inventat nu-metalul si rockul alternativ cu ajutorul lui Faith No More, a facut istorie cu Mr. Bungle si Fantomas, a inventat casa de discuri Ipecac Records prin care a lansat o gramada de trupe interesante, a cantat pe un catralion de albume ale tot felu de trupe si proiecte, si de-ale lui, si de-ale altora, a cantat jazz, hip hop, death metal, trip hop, muzica de film si a facut voci de monstri pt filme si jocuri horror.

Dupa ce s-a mutat la Bologna si s-a insurat cu o italianca focoasa, si-a petrecut aproape 10 ani de zile concoctand albumul Mondo Cane, pe care canta cantzonete italiene impreuna cu ditamai orchestra. Cand am vazut prima data o scena live cu albumu asta (pe siteu lu Li, acu vreun an), am ramas speechless. Acu a iesit si albumu oficial (am scris cronica la Dilema).

O piesa de pe proaspatul album, in varianta live sublima:



Si o piesa din perioada metal (cu The Melvins si cu Lombardo de la Slayer):



O piesa din perioada de cocalar (cu Lovage):


O piesa din perioada jazz (cu Fantomas):


O piesa cu trupa mama:



Si un cover Bee Gees de la reformarea Faith No More de anu trecut:




Rob Zombie - Hellbilly Deluxe 2

Rob Zombie is fukkin back cu un album de zile mari, creca cel mai bun din cariera sa solo. (rectific, din toata cariera) E continuarea iconicului Hellbilly Deluxe de acu vreo 12 ani. Asemenarile sunt doar tematice (Jesus Frankenstein, Mars needs Women, Werewolf women of the SS, numai subiecte de inalta tzinuta artistica), albumul asta e ceva mai dur, mai putzin dansant si mai thrashy, Zombie avand ceva dificultati cu lansarea si promovarea lui la casele de discuri mainstream cu care lucrase pana acum. Pana la urma a gasit adapost la Roadrunner Records si ajutor semnificativ de la instrumentisti precum chitaristul John 5 (care, btw, are si el un album instrumental proaspat) si bateristul lui Slipknot. Am remarcat o gramada de tineret care nu stie cine e Rob Zombie sau il considera un fel de poanta (desi chiar in buletin il cheama Zombie), asa ca inserez si o mica nota istorica - a facut istorie in anii 80-90 cu grupul shock rock White Zombie (fiind un fel de "tata lu Marilyn Manson" si "nepotu lu Alice Cooper") apoi s-a apucat de o laudabila cariera solo si in paralel a cotit-o spre film, regizand cateva din cele mai tari horroruri ale decadei (Devil's Rejects, House of 1000 Corpses), a scris banda desenata si scenarii de animatzie (El Superbeasto) si e insurat cu Sheri Moon care joaca in toate filmele lui si danseaza pe la concerte. Are unul din cele mai electrizante showuri live, dar din pacate nu prea trece oceanul spre noi. Lucreaza la un film nou, Tyrannosaurus Rex, si are un frate care canta un rock mai de discoteca cu Powerman 5000. E un exeget al cinemaului horror american, treaba care se simte si pe muzica lui.

Piesa proaspata de pe noul album - rock motherfukker!


O piesa de pe primul Hellbilly Deluxe, de acu 12 ani:



O mostra live:



Si
o piesa de tineretze, de vreo 20 de ani, cu trupa mama, White Zombie:




Sigh - Scenes from Hell

Sigh sunt niste japonezi bolnavi (la cap) care au fost in linia intai a black metalului inca de pe vremea lu Euronymous (=un mascarici norvegian stalinist care a pus umaru la crearea scenei black metal norvegiene si caruia i-a dat cu lopata in cap ala de la Burzum). Cu diferentza ca blacku celor de la Sigh a fost mereu cu 2 pasi in avangarda genului, cam cot la cot cu Mayhem, sa zicem si cu Bal Sagoth (cu care au in comun barocul si trompetele). Anu asta au facut-o si mai si, acuplandu-se cu David Tibet (Current 93) pt un album de grohaieli cu trompete si cu versuri recitate de Tibet pe ici pe colo, care prin aceasta colaborare isi confirma afinitatea care l-a apucat de la o vreme pt metalul extrem. Acu catziva ani, Sigh au pretins ca ar fi folosit pe unul din albume o arma sonica inventata de japonezi in al doilea razboi mondial ca sa produca gretzuri inamicilor.

Videoclipu de mai jos e singuru de pe album si e destul de retardat, reflectand destul de bine atitudinea grupului pe partea de imagine. Adica n-ai nici o shansa se te apuci de ascultat trupa asta pornind de la videoclipurile lor, asa ca poate ar fi mai bine sa nu le pun. Dar daca inchidetzi ochii si lasatzi trompetele sa cante, probabil o sa pricepetzi de ce e asta albumul black metal al anului.

P.S. Gagica cu aripi din primu videoclip e trompetista grupului si mai si canta si la voce (chiar daca sunetul clipului e dubbat, tot ea face si grohaiala originala a vocii secunde).



Si o piesa de pe vremea cand n-aveau trompete, da aveau alte kestii:



Brendan Perry - Ark

Brendan Perry
e jumatatea tare din Dead Can Dance si ne-a vizitat chiar asta primavara cu un concert de zile mari, zice-se (un fel de avanpremiera cu mai multe detalii istorice am scris la Dilema). Mie tot timpu piesele lui mi-au placut din Dead Can Dance cel mai tare, iar cand a scos albumu ala solo acu vreo 10 ani a fost unu din favoritele mele chiar daca semana cu Leonard Cohen mai degraba decat cu DCD. Iaca dupa mai bine de o decada revine cu al doilea album solo, foarte diferit de primu, ceea ce e cam pacat dar nu unul mare, caci piesele sunt ubercool. De fapt spiritu e acelasi, de balade depresive, dar acuma nu mai acompaniaza cu chitara unplugged, ci cu brizbrizuri electronice, cam cum suna Dead Can Dance pe primul album, ala de nu l-a ascultat nici dracu. Cum omu asta n-are videoclipuri, va pun piesa mea favorita de pe album (clipu asociat e un slideshow foarte tare daca ai rabdare pan la capat):



Si o capodopera de pe vremea lui Dead Can Dance, cu Perry la voce:




Danzig - Deth Red Sabaoth

Alt mare om care revine dupa o pauza excesiva e Danzig, motivat si de moartea amicului sau Peter Steele (pe care sper din suflet sa-l inlocuiasca la Type O Negative, caci alta varianta viabila pt continuarea trupei nu exista, mai ales ca de o vreme incoace Danzig canta alaturi de unii membri TON). De fapt astia doi, Danzig si Steele, au dus pe umerii lor un intreg gen muzical la care n-a mai vrut nimeni sa se alature, cel din care mai recent s-a tras asa numitul love metal finlandez (HIM, 69 Eyes, partial Sentenced). Adica muzica despre Sex si Dracu, cu miza pusa pe refrene supercatchy si o imagine de macho sensibil cazut victima cruzimii feminin-sataniste. Cu diferentza ca pe vremea cand Danzig si Steele erau singurii de pe planeta care practicau genu asta, muzica lor avea si o dimensiune doom, sabbatista, pe care finlandezii au cam expulzat-o ca sa aiba acces la MTV. Si mai e si componenta umoristica, caricaturala din pricina careia Danzig si Steele mai alunecau uneori in derizoriu si vulgar, aspecte care au descurajat adesea publicul feminin care isi dorea o "relatzie serioasa" - alta latura pe care finlandezii au trebuit sa o ajusteze in drumul lor spre succes. Asa se face ca Danzig si Steele raman o enclava in istoria muzicii, nefiind contzinutzi/redundantzi nici fatza de muzica care i-a inspirat si pe care au corcit-o foarte ingenios (Sabbath, Elvis, Beatles, The Doors), nici fatza de muzica pe care au inspirat-o (HIM, 69 Eyes, pe ici pe colo Moonspell). Dintre ei doi, Danzig a fost primul si din pacate si ultimul, acum ca Steele a dat ortu popii. Steele i-a cam calcat pe urme, inclusiv in perioada de tineretze, cand nici unu n-avea habar sa cante si practicau un punk latrat decorat cu elemente horror (Danzig cu Misfits, Steele cu Carnivore).

Bun, destul cu istoria, ideea e ca Peter Steele a murit in aprilie, fiind cam copt si putred de felul lui in ciuda alurii de culturist si a succesului la femei, iar Danzig a scos 2 luni mai tarziu albumul Deth Red Sabaoth care nu e nici genial, nici progresiv, nici revolutzionar dar e Danzig 100% si cum el e cam singuru de pe planeta care mai practica genu asta, e auditzie obligatorie. Unde mai pui ca are si unul din cele mai tari refrene de petrecere metal al anului - You gonna get my Juju Bone. Plus ca e si un album de back to the roots, renuntzand la soundul industrial cu care s-a jucat Danzig vreo 10 ani de zile si care i-a cam alungat fanii castigatzi acu 20 de ani, cand facea legea in hard rockul mainstream.

P.S. Cu ocazia noului album, am mai dat de un disc despre care nici nu stiam ca exista - The Lost Tracks of Danzig. De fapt creca mi-a trecut prin fatza ochilor dar l-am ignorat caci adesea ignor materialele de tip B-sides and rarities pt ca de regula contzin demouri, versiuni live, versiuni radio si tot felu de obscurantisme de umplutura. Am fost surprins sa remarc ca Lost Tracks of Danzig contzine material destul de solid (si mult), piese pe care nu le-am auzit niciodata pt ca n-au intrat pe albume la vremea lor, refacute si reinregistrate (deci fara demouri din alea nisipoase), plus niste coveruri misto (dupa David Bowie, T. Rex) si cateva piese care au aparut doar pe soundtrackurile unor filme (printre ele si 3 remixuri, care nici alea nu-s chiar degeaba).

P.S.2. Danzig a compus si 2 albume de muzica simfonica, cam aburitoare, dar ambitzioase, si e patron la editura Verotik, prin care a publicat o serie beton de banda desenata erotic horror, pe care am recenzat-o mai demult.

Cum n-a iesit inca nici un clip (dar se filmeaza 2), ascultatzi piesa mea favorita de pe albumul celui care a inventat metalul cantat cu gura plina:



Si un pic de comemorare, cu cel mai tare videoclip din cariera lui Danzig:



Piesa mea favorita din toata cariera lu Danzig (e din aia in care si-a bagat coada dracu - daca o asculti de 2 ori cap coada te bantuie toata viatza):



O piesa din perioada hip hop:



Si una din perioada industrial:



Am cautat si un clip din epoca incare canta punk cu Misfits (anii 70) dar se pare ca acu 40 de ani nu prea se faceau videoclipuri. In schimb se gasesc unele clipuri Misfits de acu 10 ani, cand au au avut o tentativa de relansare cu un tinerel in locul lui Danzig. Merita consultat:



Steel Panther - Feel the Steel

Astia s-au infiintzat ca o trupa de parodie glam rock care cantau exclusiv in Las Vegas, pe la bordeluri si cazinouri. Sunt totusi muzicieni cu experientza, au activat mereu pe ici pe colo, asa ca pana la urma au pus si de un album care are un sound super profi si cele mai funny si obscene versuri din istoria glam rockului (deci si a rockului in general). Trupa asta intr-un singur album a rezumat cam toata cariera lui Bon Jovi si a lui Motley Crue luatzi laolalta.

Balada de pe proaspatul album:



Si piesa care a salvat heavy metalul kkcios de la uitare:



The Black League - Ghost Brothel

Mai tzinetzi minte trupa finlandeza Sentenced? Acu 15 ani isi despartzeau drumurile de vocalu care le asigurase intrarea in vazu lumii cu albumu Amok. Cu un vocal nou (cu o engleza mizerabila) au mai dus-o o vreme, incercand sa se adape de la acelasi izvor gotic metal cu care se lansasera, mai potolit un pic in sperantza de a fura o felie de pita de la publicul HIM. Spre sfarsit sunau ca un fel de HIM mai mizerabili. Romanii i-au cam urmarit indeaproape, din pricina ca faceau parte din generatzia cea mai ascultata in rockotecile de pe la noi, adica generatzia nouazecista de la Century Media (Moonspell, Tiamat etc.). Pe primul vocal insa, Taneli Jarva, l-au uitat cu totu. Nici nu i s-a mai pomenit numele prin partzile noastre, desi a continuat sa cante cu acesti Black League pana in zilele noastre, cand Sentenced nu mai exista. Ma gandesc ca unul din motivele pt care Black League n-a insemnat nimic pt romani este stilul - Taneli Jarva a renuntzat la lamentatzia bacoviana specifica eurometalului nouazecist si a virat spre metalul american, stoner rock despre femei si bautura. Recentul album are un titlu sugestiv pt vena din care isi trage trupa inspiratzia - Ghost Brothel (inca nu m-am decis daca e vorba de un bordel bantuit sau de unu in care tzi-o potzi trage cu fantome). Albumul are un pic din Spiritual Beggars dar mai mult din Down-ul de la inceput, mai putzin coleric, cam de pe vremea lui Stone the Crow.


Piesa de pe proaspatul album:



O piesa de acu 15 ani, din perioada Sentenced:



Si una de la jumatatea drumului intre atunci si acum, debutul The Black League, cu ceva reminiscentze ramase inca de la Sentenced:




Deftones - Diamond Eyes

Deftones fac parte din curentul de trista amintire numit nu-metal, cea mai de succes forma de muzica metal din decada 95-2005. Ca orice moda, genul a produs o cantitate enorma de muzica pestilentziala, un nou tip de cocalari si chiar un nou mod de a umbla. Plus teneshii Converse. Din marea masa oribila s-au desprins totusi cateva trupe (mai exact albume ale unor trupe), printre care System of a Down si Deftones. La Deftones secretul a stat in fuziunea tzopaielii nu-metal cu raposatul sound grunge, fiind probabil cea mai retro trupa din generatzia nu-metal si cea mai putzin dispusa la aliantza de compromis cu hip-hopul (a promovat totusi teneshii mai abitir decat Doctor Who). Pe de alta parte, inrudirea cu grungeul i-a facut sa devina una din trupele vinovate de promovarea culturii emo (al carei principal progenitor mi se pare ca e Cobain). Probabil din pricinile astea e si una din trupele nu-metal la care succesul a fost mai subtzirel - au avut perioada lor de glorie, dar cam scurtutza, cu albumul White Pony, urmatoarele albume aparand si disparand fara prea mare valva, iar unul dintre ele n-a mai aparut deloc din pricina tragediei petrecute cu unul din membri de baza ai grupului (ni se promite totusi ca va apare candva, dupa ce iese respectivul din coma). Fara pomenitul individ, grupul a pus albumul in suspensie si s-a apucat de unul nou, acest Diamond Eyes care din fericire nu e nici pe de parte un material de umplutura sau de milogeala pt bani de spitalizare. Are o gramada de piese beton si merge pe melodie si pe sensibilitatile grunge (care pana acum erau marginale iar pe albumu asta sunt dominante). Sunt zvonuri ca albumul ramas in suspensie (intitulat Eros) va reflecta sensibilitatile progresive ale trupei, cu ceva influentze Pink Floyd, ceea ce ar trebui sa inventeze un nou gen - emo-progresive.

Piesa de pe proaspatul album:



Piesa care i-a scos din underground:



Si inca o mostra de demult, de cand cantau despre bac, teze si lucrari de control:



Pain of Salvation - Road Salt One

Una din putinele trupe de rock progresiv care chiar merita eticheta de progresiv (ultima data cand am verificat termenul se referea la a merge inainte, nu a imita rockul anilor 70, cum inteleg in general progerii). Sigur, fanii pasionatzi de albume de debut care arunca cu kkt cand trupa favorita incepe sa aiba succes sunt foarte derutatzi de faptul ca Pain of Salvation isi cam schimba stilul cu fiecare album. Dupa ce au scos acu ceva ani primul album de nu-metal progresiv din istorie, au venit acum cu acest Road Salt, o colectzie blues rock cu cateva momente metal, probabil inceputul unei suite mai lungi de albume care ma astept sa sune diferit unul de altul. Desigur, fiind vorba de blues, albumul contzine si cateva piese gay, dar si alea-s ok, iar una a concurat chiar la Eurovision. Apropo, va datzi seama ca la ei Pain of Salvation, Lordi, Keep of Kalessin merg la Eurovision iar la noi...Traistaru sau cum il keama?

Piesa de pe proaspatul album:


Piesa gay de la Eurovison:



Si una din piesele de capatai ale trupei:



Nevermore - The Obsidian Conspiracy

Se zice ca toate trupele din Seattle au cantat grunge macar o data. Eu stiu doua care sigur n-au facut-o - Nevermore si Sunn O))). De fapt Nevermore au aparut tocmai in semn de revolta fatza de grunge, din defuncta trupa Sanctuary cand, prin 90, unii din membri au fost tentatzi sa se alature sectei lui Cobain iar ceilaltzi si-au pastrat onoarea neintinata. De-a lungul carierei, Nevermore au ajuns cunoscuti drept autorii unora din cele mai interesante versuri din heavy metal, tragandu-si inspiratzia din Timothy Leary, misticismul LSD si horrorul psihedelic.

Dupa o cariera stralucita in anii 90, de 10 ani incoace (de la genialul album Dead Heart in a Dead World si concertul-surpriza pe care l-au tzinut la Tirgu Mures), trupa asta mi-a inselat asteptarile cu fiecare album, nu in sensu ca au facut experimente, ci in sensu ca au scos numai albume de umplutura (si un DVD nasol), iar la un moment dat, cand membrii au inceput sa scoata albume solo, m-am si temut ca se duc dracului. Obsidian Conspiracy e revenirea trupei la formatul si diversitatea de alta data, cu o gramada de piese bine dozate cu refrene catchy, strofe baladesti si momente heavy metal clasice (si versuri cool).

P.S. Albumul are si doua coveruri misto, unul dupa Doors, unul dupa Tea Party.

Unicul clip de pe noul album, cam naspa, dar piesa e buna:



Si un hit clasic de acu 10 ani:



Sunday, July 25, 2010

Luna muzicala 2





Asa, ziceam de Sonisphere in articolu precedent. Inainte de asta am mai fost la un concert Mayhem organizat la Cluj. Din pacate Mayhem n-au putut sa vina, asa ca am fost doar catziva (inclusiv niste fani din Rusia si unu venit taman din Norvegia unde creca putea sa-i vada pe Mayhem in curtea din spatele casei, nu-mi explic ce cauta omu la Cluj). S-a adunat lumea la concert sa se holbeze la mesaju scris cu pixu de Nelu Brandushan, acest Don King al metalului romanesc. Avand in vedere ca e al 3-lea concert consecutiv al lui Brandushan care ma rateaza si al 6-lea din istoria celor la care vroiam sa particip, am decis sa pun o data pt totdeauna crucea pe numele acestui promoter. Nici nu ma intereseaza cine e de vina. Daca frontu lui zodiacal e in asa hal de fukkedup, eu nu vreau sa mai fiu in aceeasi cladire cu omu asta, ca cine stie ce patzesc, se rastoarna tavanu pe mine intr-o zi. Peste iarna am mai fost la niste concerte de-ale lui Brandushan la care n-au participat trupele (Paradise Lost de doo ori!).

Inainte de asta am fost la cel mai tare concert pe care l-am vazt vreodata cu o trupa romaneasca. The Egocentrics din Timisoara sunt, oricum m-as uita, singura trupa stoner autentica din estu Eoropei si singura trupa romaneasca conectata cat de cat la realitatea planetara. Si la aia cosmica*. Dupa ce i-am ratat de vreo trei ori am zis hai sa merg, mai ales ca aveau in deschidere pe poofterii de la Vaduva Bob, despre care se zvonea ca-s Joy Division ai Romaniei. Or fi la haine si la apucaturi, dar muzica e Placebo toata ziua, si la propriu si la figurat. Insa cand s-au suit timisorenii pe scena si au inceput sa indoaie de corzile alea si sa proiecteze stele verzi pe peretzi si sa imputa sala cu niste betzishoare cu aroma de canabis am zis "asta e, astia-s fratzii mei de la alta mama!". Daca nu era criza asta de kkt ii chemam sa cante de ziua mea, acasa in bucatarie.

*Desigur ca la noi, singura tzara din Sistemul Solar in care rockerii n-au auzit inca de stoner (vina apartine deopotriva lor, mamelor lor dar si presei cu okelari de cal cronici de la noi), trupa e promovata/recenzata drept "trio instrumental de rock progresiv" sau "post-rock in stilul Isis" (probabil cel mai apropiat termen de comparatzie al romanilor). Drept dovada, recenzia asta de kkt care a confundat concertul cu un jam session si a conchis cu memorabila fraza de habarnist Astfel, publicul va fi surprins şi şocat în ziua în care va veni o adevărată trupă profesionistă de muzică instrumental-progresivă din Occident în vizită şi se va prezenta şi comporta complet altfel pe scenă. Oare la ce trupa instrumental-progresiva s-o fi gandit fecioru de a scris asta? Egocentrics au deja cronici pe Stonerrock.com si in cele mai importante publicatii de gen din lume, iar in presa romaneasca recenzorii inca se balbaie si se scarpina incap ca n-au nici un reper dupa care sa discute pe marginea lor. Mostra de piesa.

Inainte de asta am fost la cel mai scurt concert din viatza mea, Negura Bunget au prestat vro 4 piese cu ocazia unui nou turneu care i-a adus la noi in Music Pub, local care se inchide la 11.30 oricearfi, in conditiile in care trupa la 10 nu sosise inca in Cluj. Au mai taiat ei din biletu de intrare, dar daca stiam nu mai mergeam la toaleta, ca fara sa-mi dau seama mi-am petrecut acolo un sfert din concert si nu ca as fi facut nu stiu ce, doar cu activitati de rutina.

Inainte de asta am vazut concertul cu cei mai putzini spectatori din viatza mea, unde mai pui ca era trupa adusa de Floppy taman din Olanda/Anglia, adica Legendary Pink Dots, un fel de legende ale muzicii psihedelice din familia Current 93/Coil care insa de 30 de ani se tot chinuie sa iasa din dulap si, desi au o GRAMADA de albume, n-au reusit sa adune in sala de concert decat pe pretenii lu Floppy si si dintre aia, doar unii care nu se uita la meciuri, ca era si CFR-Dinamo la ora aia dar, in fine, nu cred eu ca cainii rosii asculta Legendary Pink Dots, deci nu creca asta a fost problema. Eu am numarat cu totu vreo 10 inshi in public, dar Floppy sustine ca au mai fost catziva care stateau mai in intuneric, pe langa zid. Paradoxal, in ciuda situatziei penibile (ne-am mai imprastiat un pic sa para sala mai plina), trupa s-a prefacut ca nu vede si a cantat tot ce era de cantat (dublu decat Negura Bunget) si a cantat destul de frumos desi muzica lor e cam sarantoaca, cam ca albumele unplugged cu recitat de poezii de la Current 93. Adica au un chitarist care e complet in plus si mai sunt aia 2 meshteri gay care duc trupa in spate, adica se dueleaza in efecte electronice scoase cu niste scule cam austere iar unu dintre ei recita versuri despre viatza si moarte. Cam asa arata:



Cam tot in perioada aia am dat o fuga si pan la Berlin unde insa n-am prins nimica, fix cu o zi inainte i-am ratat pe Boy George, Willie Nelson si Lady Gaga, al caror fan am devenit de cand nu mai scriu recenzii la muzica pe blog. O sa mai revin la subiectu asta, dar retzinetzi deocamdata ca Lady Gaga mi se pare cea mai cool inventzie a industriei muzicale de la Marilyn Manson incoace. Uitatzi-va la videoclipurile regizate de Jonas Akerlund (membru al clasicilor blackeri vikingi Bathory, actualmente regizor de film - Spun, The Horsemen - si regizorul primului clip porno din istorie - Pussy al lui Rammstein).

Inainte de asta am dat si o fuga la Budapesta ca sa vaz pe Ulver care, dupa 15 ani de pauza concertistica, s-au apucat prin 2009 de turnee. Concertu s-a tzinut pe un vapor cool de pe Dunare care nu s-a prea balanganit ca era apa linistita. In deschidere am avut surpriza sa-l vaz taman pe Attila de la Mayhem, care, sub titulatura Void ov Voices a produs o grohaitura de juma de ora, fara instrumente, doar el cu un altar cu lumanari negre si un letopisetz satanic din care citea versuri pe diverse tonalitatzi zombie pe care le inregistra din mers si le derula sa se suprapuna intre ele intr-un fel de bolero infernal care mi-a placut mai mult decat ce se canta pe la noi la Opera. Pacat ca a durat doar juma de ceas si pacat ca nu s-au stins de tot becurile sa stam acolo ca shobolanii pe bezna si sa auzim ghioraitu lu Attila (in ungureste!), ar fi fost super.



Dupa el au venit Ulver care s-au tot organizat ei sa-si prezinte muzica live, aspect cam dificil avand in vedere ca e 90% sintetica. Dar au bagat un toboshar si un chitarist pe langa cei 3 laptopisti plus vocalu Garm, un erou personal de-al meu care a adus cu el o proiectzie video de mare efect, foarte bine sincronizata cu muzica. In sensu ca fara proiectzia aia probabil as fi avut un sentiment de austeritate comparabil cu cel de la Legendary Pink Dots, insa cuplajul audio-video a fost de efect senzorial maxim. Din pacate s-a terminat cam brusc, niste blackeri din fundu salii au inceput sa-l injure pe Garm ca nu e barbat ca s-a dat pe muzica disco si Garm s-a enervat si a plecat de pe scena, desi isi facuse obiceiu sa cante si o piesa mai black pe final, de pe Vargnatt daca nu ma-nsel. Plus ca a fost aceeasi problema ca si la Attila - luminarea excesiva si servitu de berici in fundu salii interferau cam nasol cu o filozofie care zice ca Silence teaches you how to sing.



Dar creca am uitat sa va zic ca cel mai tare concert la care am fost in viatza mea a fost Faith No More la Budapesta, unde s-a produs un circ incredibil datorita lu Mike Patton care s-a dat peste cap sa ne distreze, ne-a cantat cele mai cool piese ale lui si a aratat ca un maestru de ceremonii desavarsit iar colegii lui, desi cam moshnegi, au incercat sa demonstreze ca cuvantu "Cool" s-a inventat odata cu Faith No More. Concertu s-a tinut si la Bucuresti cam tot atunci, cu ceva mai putzin circ, dar se zice ca a iesit super si acolo. Clipu de mai jos e piesa cea mai tare de deschidere a unui concert pe care am vazut-o (ca sa pricepeti de ce, tre sa vedeti si versiunea originala).



Versiunea originala:




Tot cu ocazia aia am vazut si un Offspring de burtoshi imbatranitzi incercand sa cante despre adolescentza, un Turbonegro foarte nasol din cauza vocii care nu s-a auzit deloc (iar dupa aia trupa s-a desfiintzat) si un Life of Agony cam galagios pt stilul trupei, adica au tot incercat ei sa para formatzie de hardcore (ceea ce erau doar pe primul album) dar atitudinea asta cu saritu in sus si pogo nu se prea pupa cu felu in care percep eu trupa asta. Un unplugged cu balade ar fi fost mult mai dezirabil.

Si ca sa inchei, am ratat si anu asta Roadburn din ratziuni financiare, ratez si Sziget pt ca e cea mai de kkt editzie de cand ma stiu (Monster Magnet e singura atractzie si nici aia nu-s la scena principala), ratez de bunavoie Peninsula unde oricum n-am fost niciodata, dar nu creca suport sa-i mai vad pe Korn inca o data, avand in vedere ca muzica lor curge in ritm accelerat in jos de vreo 10 ani incoace. In schimb ma bazez pe Artmania, unde am fost shocat de-a dreptu sa aud ca vin Sisters of Mercy (mama si tata gotic metalului nouazecist), mai vreau sa vad Kamelot si Dark Tranquillity si mai sunt niste trupe de 2 lei fara TVA care ma lasa complet insensibil si aici il incadrez inclusiv pe Serghei Tankian care face pe filarmonicul de la o vreme, daca n-atzi ascultat albumul lui simfonic sa nici nu-l ascultatzi, e o mizerie sinistra, am si scris in Dilema despre asta.

Ar mai fi, pt cine are chef de infectzii urinare, Brutal Assault la Cehia care ca de obicei aduna toata spuma metalului extrem, de vazut musai sunt Devin Townsend, Sigh, Gojira, Diablo Swing Ochestra, Converge, Meshuggah, Voivod plus unii care vin mai des prin partzile astea ca Children of Bodom, Fear Factory, Cannibal Corpse ori Sepultura. Plus inca o gramada, la un pretz echivalent cu O ZI de Sonisphere la noi!

A, da, si mai vine Iron Maiden sa cante in Cluj....la mall.

Tuesday, July 20, 2010

Luna muzicala 1


Din pricina ca rubrica de la Dilema Veche* imi mananca toata inspiratzia, n-am mai gasit de cuviintza sa incarc blogul cu asta cu muzica. Dar unele chestii trebuie totusi lamurite, macar acuma la juma de an (si mai incolo, pe la finele anului).

*Nu ma mai injuratzi ca am scris de Mastodon si Heaven & Hell in articolul Sonisphere, ca prezentarea am scris-o cu 2 luni inainte de publicare si pe urma am uitat ca l-am scris si a ramas asa. Sa va para bine ca n-am scris si o recenzie post-concert in care sa povestesc cat de tare a fost Dio.

Revenind, articolul de fata e dedicat concertelor pe care le-am vazut de ultima data de cand am discutat, adica acu vreun an. O sa le iau in ordine inversa.

Mai deunazi m-am intors de la Sonisphere unde am prins din pacate doar ultima zi din cauza lui Boc si Basescu. Era ziua in care speram sa-i prind pe Mastodon si n-a fost sa fie, dar oricum ramasesera pe lista Rammstein, al caror show eram convins ca trebe vazut o data in viatza, indiferent de ce fel de om esti, Alice in Chains a caror revenire din mortzi m-a luat complet prin surprindere, Stone Sour de care eram curios si Anathema pe care ma bazam ca o sa-mi placa oricand si la orice ora. Din ziua de dinainte, Big 4 ma lasa rece, de fapt ii urasc pe bune, de 20 de ani tot intr-un circ de OTV o tzin, poate un Slayer as fi vazut daca nu costa ziua cat tot festivalul Brutal Assault (de 30 de trupe). Din prima zi ma interesa doar Volbeat pe care ma bucur ca i-a bagat in seama lumea in sfarsit dupa ce mi-am batut gura pe forumurile patriei vreme de 5 ani. Imi pare rau insa ca am ratat discursul Manowar scris probabil de Napoleon Savescu, despre cotropitorii tzarishoarei asteia danubiano-pontice.

Inca de cand am ajuns pe terenul Sonisphere au inceput sa ma roada niste sentimente nasoale, cu balonare, mici si bere. Ziceam ca Anathema imi plac oricand si la orice ora, dar imi retrag cuvintele. La ora aia nu-mi plac, cu soarele batandu-mi in sprancene si zeama de mici scurgandu-mi-se de la coltzu gurii. Cand eram mic si eram vreo 20 de rockeri in tot judetzu si dadeam bani la un mosh pedofil sa ne lase sa ascultam Obituary in podu casei lui, aveam cu totzii niste fantezii fantasmagorice despre ziua in care o sa mergem la un concert pe bune si o sa vedem oameni asemeni noua, care eram rari si pretzioshi, si nimeni nu avea gusturi atat de elevate ca noi. Ni se parea cumva ca asa ceva n-are cum sa se intample in Romania si, oriunde s-ar fi intamplat, ar fi intr-o atmosfera supercool, cu trandafiri mortzi, supergagici imbracate in negru (nu exista pe vremuri asa ceva pe la noi) si orchestre simfonice (eram sub influentza alcoolului, a albumului Lepacca Kliffoth si a iluziei ca vocalu de la My Dying Bride fusese tenor la viatza lui). Nu existau Internet, MP3uri, informatzie de nici un fel, ne recunosteam unii pe altii dupa tricourile cool (in afara de aia cu tricouri Metallica, care si pe atunci tot cocalari erau) si ne faceam complimente de cate ori dadeam unii peste altzii.

Ei bine, la Sonisphere m-am lamurit cum e cu diferentza intre fantezie si realitate. Aveam senzatzia ca sunt la Ziua Minerului in Baia Mare, erau voci de la care auzeai "cine or fi fost si tinereii aia suparatzi" (cu referire la Slayer) sau "Manowar, Metallica, Rammstein e ok, dar care e al 4-lea din the big four?" ori "cine or fi si mucosii si astia" (afirmatie facuta de un purtator de tricou Slipknot cu referire la trupa Stone Sour, if you know what i mean). Era si o scena VIP complet nula si neavenita, cam departe de scena, unde VIPurile se coceau pe niste banci metalice de-tzi venea sa-i dai cu mushtar si sa-i bagi intr-o chifla. Ma si bucur ca n-am fost la Metallica, ca as fi lesinat pe loc daca auzeam cocalari cantand in cor Nothing Else Matters. Si mai am o problema: acu 20 de ani ma trageau profii de perciuni si convocau shedintze cu parintzii din cauza unui tricou cu Metallica iar acu Metallica e mare eveniment cultural la care se inghesuie toate mintzile luminate. Asa o sa se-ntample si cu zombie peste 20 de ani. Mie sa-mi datzi perciunii inapoi si pe urma mai discutam.

Bine, cocalari au fost si aici dar un pic de alt soi. Rammstein de bine de rau au fost in atentzia MTV inca de la debut, exista un segment important de tineret care a crescut cu ei, chiar daca nume ca Die Krupps sau Oomph nu le zice absolut nimic. Multi dintre ei probabil au si casete si CDuri cu Rammstein (care se gasesc dintotdeauna pe la noi), deci sunt cat de cat fani cinstitzi, chiar daca mai tinerei asa. Si noi am fost tinerei si ne e ciuda ca nu mai suntem. Apoi mai sunt si gagicile care se leagana pe muzica Anathema, care n-or fi auzit ele de Silent Enigma dar probabil freamata sincer cand se gudura pe langa fratzii Cavannagh si si-ar lua o paine de la gura pentru muzica lor. Iar la Alice in Chains n-ai nici o shansa sa vezi cocalari, acolo a fost 100% public care stia la ce se uita, desi mai auzeai (in gluma) intrebarea "Chains stiu care e, dar care dintre astia e Alice?". Deci n-a fost chiar nasol, cel putzin in zona Golden Circle, unde lumea banuiesc ca a stiut pe ce da banu.

Dar insa cand a inceput Anathema cu Kashmiru lu Led Zeppelin, m-am simtzit foarte nasol. Aveam impresia ca dintr-o clipa in alta apare Puff Daddy din dreapta si Godzilla din stanga. Sunetu era ingrozitor, soarele ma ametzea de cap, berea nu-mi tihnea de loc, lumea forfotea mai tare decat canta trupa si Anathema se grabeau sa prinda meciu cu Germania. Sunt trupe care pur si simplu nu se pupa cu atmosfera de Ziua Minerului. Eu in locu lu Anathema as refuza orice concert care se tzine inainte de asfintzit si cu mai mult de 2000 de oameni. Nici macar la Brutal Assault, cand au cantat intre Agnostic Front si Carcass n-au parut atat de nelalocul lor. Ca sa nu mai zic ca ultimul lor album nu-mi place defel (si creca nici lor, ca nici n-au cantat nimic de pe el, desi comunicatele de presa ale organizatorilor sustin ca da).

Senzatzia a continuat sa fie nasoala cu Stone Sour, trupa vocalului si a chitaristului Slipknot. Majoritatea vocalilor din lume isi masoara abilitatzile prin numaru de octave peste care pot sa se intinda cu vocea. Asta de la Slipknot inca se chinuie sa acopere distantza dintre doua note consecutive. Mai exact, la el exista doar doua note: tare si incet. Nu poti face multe combinatii din astea doua, deci n-ai cum spera la melodie si alte chestii avansate. Asta e principalul motiv pt care nu mi-a placut in veci Slipknot, nici macar cand Korn si Limp Bizkit mi se pareau ok. Ramane insa laudabil ca proiectul Slipknot nu s-a plafonat, in sensu ca s-a dovedit o pepiniera de succes pentru numerosi membri care, daca n-au murit, au luat-o care incotro - tobosharul a cantat prin Ministry si acum e la Rob Zombie, mai e unu cu proiectu cool Dirty Little Rabbits si chiar si tipii astia cu Stone Sour fac un rock mai traditzionalist, mai grunge, in nici un caz aceeasi Marie cu alta paalarie. Fiecare din membrii trupei pare sa incerce sa-si depaseasca conditzia si asta e un lucru laudabil, mai ales ca succesul e de partea lor si ar putea sa se complaca bine mersi in loc sa faca turnee si albume si experimente din astea.

La ora la care se termina Stoner Sour vroiam sa merg acasa, sa zic gata, bagatzi-va micii where the sun dont shine. Dar fratele meu, cand am vazut gagica desenata pe chitara lui Jerry Cantrell am simtzit ca lucrurile se vor indrepta. Alice in Chains au fost mereu blestematzi sa stea in umbra lu Nirvana si Soundgarden desi nu erea cu nimic mai prejos iar dupa ce le-a murit si vocalu am fost sigur ca nu-i mai aud cate zile oi avea. Dar iaca au gasit un vocal nou care desi arata ca un poofter si e negru si l-as vedea mai degraba in Jackson Five, canta super misto si pare un tip de treaba si il mai si imita (vocaliceste vorbind) pe ala de murise, incat hituri precum piesa cu Cocoshu au sunat la marele fix, nu simtzeai nici un lips din trupa. Mai e si albumu nou care pare veriga lipsa dintre stoner si grunge, plus sunetu atat de superb si vibrant incat am inceput sa-mi pun problema ca cineva i-a sabotat pe Anathema si Stoner Sour.

Numa bine imi venise chefu pt cand a inceput Rammstein. Aici am mai multe probleme de discutat: unu la mana, ca s-a inceput cu cel mai mare steag al Germaniei pe care l-am vazut in viatza mea, acoperind integral scena pe post de cortina si sfaraind pe margini cu artificii pe ritmul refrenului Rammlied incat brusc m-am simtzit mic si apartzinand celui mai nasol popor posibil de pe planeta. Apoi m-am intrebat ce ar trebui sa se intample ca sa vad intr-o buna zi steagul romanesc in postura asta:
  • unu la mana, ar trebui sa avem o echipa de fotbal care sa bata Anglia la campionatu mondial de fotbal cu 4-1; imposibil cu materialul nostru genetic alterat de chipsuri si samburi de dovleac;
  • doi la mana, ar trebui sa avem o trupa care sa cante pe propria limba si toata planeta sa ingenuncheze cand aude versurile alea, cu toate ca nu se intzelege nimic din ele;
  • trei la mana, ar trebui sa avem o cultura in care sa potzi cand o piesa ca Pussy la umbra propriului drapel natzional si sa nu para nimic anormal in asta.
Sa detaliem un pic. Rammstein au iesit de sub comunism deodata cu mine si cu tine. Poate cu o luna mai repede. La ei, pe monumentu prabushit al comunismului a cantat Pink Floyd, la noi, Miron Cozma si Ricky Dander. Rammstein s-a infiintzat si au debutat aproximativ deodata cu, sa zicem, Vitza de Vie sau Vama Veche. Cu vreo 20 de ani dupa Holograf. Cand s-a infiintzat formatzia, vocalu de la Rammstein traia din impletit cotărci si habarn-avea sa cante.

Singuru care avea cat de cat o idee era chitaristu, care i-a adunat pe astia laolalta si i-a pus sa se gandeasca la un concept, preferabil unu care sa nu-i oblige sa invetze limba engleza. Si au stat astia si s-au gandit si a iesit Rammstein. Si pe urma au cladit pe asta caramida cu caramida, ca furnicile. Cate formatzii din Romania au un concept? Eu stiu doar doua, Negura Bunget si DJ Boros, care n-or sa iasa oricum veci din underground. In rest...ce pana mea inseamna Vitza de Vie? Despre ce e piesa Basu si cu Toba Mare? Care e legatura intre Pascal Bruckner si Adrian Nastase (via Luna Amara)? Ce e aia Holograf, Cargo, Compact? Despre ce canta Omu cu Shobolani? Parca parca ceva se infiripa la Grimus, dar m-a sunat ieri varu sa-i dau 1 milion imprumut asa ca am unele retzineri privind aparatul de marketing. Eu am impresia ca pe la noi trupele se formeaza ca si Guvernu si partidele, la o bere, o tavaleala, fara nici o doctrina, fara nici un plan.

Deci cum ziceam, cat a cantat Rammstein mi-am dat seama brusc de cei ei pot si noi nu, de ce ei ne-au cucerit pe noi in toate razboaiele si noi am intors armele doar cand a inceput sa ne usture fundu pe care-l intorsesem pana atunci: pt ca we have a pussy, and they have a dicke, and they do it quicke... in caz ca n-atzi realizat despre ce e cu adevarat piesa aia.

Acu 10 ani ma uitam cu cumnatu la DVDu Live aus Berlin si ne minunam de ce vedeam acolo, mai ales cand s-a suit claparu cu barca pe multzime si a plutit pe marea de maini. Acu am trait sa-l car eu pe mainile mele, desi eram tentat sa-l rastorn si sa ma sui in barca in locu lui, poate nu observa nimeni, mai ales ca semanam un pic. De cantat au cantat o gramada, cam toate piesele mele favorite si au ocolit destul de bine cele doua albume care ma plictisesc (Reise si Rosenrot). Au dat cu foc, cu artificiu, iar pe piesa Pussy s-a suit ala pe o putza imensa si a ejaculat spuma si confetti peste cateva zeci de metri patratzi de public.

Dupa concert am auzit si cel mai aberant comentariu posibil, pe forumu metalfan (sursa de nestemate), in care unu se plangea ca astia de la Rammstein fac mult circ pentru nimic si habarn-au de muzica. Iar observatzia venea din partea unui blacker (pt cine nu stie, sunt aia care confunda estetica sado-maso din filmul Hellraiser cu costumu popular viking si se vopsesc ca niste clovni si fac ca totzi dracii in timpu concertelor).

P.S. Ia uitati-va la chestia de mai jos si cruciti-va despre noua limba de lemn a jurnalismului muzical romanesc:


Thursday, July 08, 2010

Filmele vorbite pe la spate - mai/iunie 2010

Din cauza ca am facut supradoza de filme la TIFF, in ultimele 2 luni n-am vazut decat 4 filme. Ma folosesc de ocazie sa bag si un top de juma de an, ca sa nu scape nelaudate unele filme care probabil nu vor intra la top 10ul de final de an.


Filme musai.

Dark City. Asta e unul din filmele mele favorite all-time. N-o fi chiar de top 10 all-time, dar de top 20 e. Cu sigurantza e de top 10 SF. Avand in vedere ca am vazut filmul asta cu (aproape) toate femeile din viatza mea (si toate au adormit la el), am zis sa i-l arat si actualei gagici, tehnica pe care o folosesc ca pe un as in maneca, cand incepe sa aiba indoieli ca as fi un tip cu gusturi selecte. Mai ales acu, ca m-am inrolat in Zombie Research Society si a inceput sa se uite la mine mai ciudat. Asta e, ma pregatesc pt vremuri nasoale. Din pacate de data asta am dormit eu la film, semn ca m-am boshorogit rau de tot ori, mai probabil, ca sunt vampirizat energetic de la alegerea lui Basexu incoace (e al 5-lea film la care adorm in ultimele luni). Nu stiu daca o scot la limanul de peste 4 ani jumate.

In fine, cei care mai avetzi vlaga intelectuala cat de cat, puneti mana de urgentza pe filmu asta, chiar si daca l-atzi mai vazut inainte. Pe vremuri il vazusem pe casete video, CDuri naspa, cu sonoru stins etc. Acu l-am vazut prima data in HD, a fost o splendoare. Regia ii apartzine lui Alex Proyas, unu din cei mai underrated regizori SF (The Crow, Knowing, I Robot). Trackul de comentariu al DVDului e facut de Roger Ebert, fiind unu din filmele sale preferate, pe care il foloseste pe la workshopuri sa dea tinerilor lectzii despre ce inseamna cinematografia autentica.

E cu niste extraterestri cool (Mr. Book, Mr. Hand si Mr. Quick) care locuiesc in cadavre de oameni si construiesc o realitate virtuala inspirata din expresionismu german si filmele noir, din Lang, Murnau si Chandler, cu securisti care arata ca Nosferatu, femei fatale (minunata Jennifer Connelly [Req for a Dream, Beautiful Mind] pe vremea cand era o pushtoaica imbujorata in obraji), jazz (nu chiar, dar un fel), detectivi cu palarii cum vrea exty sa-si ia (William Hurt) si mistere care rasucesc creierii (la propriu). Fiind un film SF, Proyas mai adauga in cocktail un mad scientist (Kiefer Sutherland), niste injectzii cu care oamenii isi pot schimba memoriile intre ei, bashca faza cu realitatzile virtuale (inainte ca Matrix sa o transforme intr-o moda kkcioasa, pe vremea cand n-aveai voie sa folosesti expresia "realitate virtuala" fara sa pomenesti numele lui Bradbury, Dick ori Gibson in acelasi paragaf). Pe post de easter egg, unul din extraterestri e jucat de Riff Raff din Rocky Horror Picture Show. Si mai sunt si alte detalii de care m-am bucurat abia cu ocazia asta, semn ca acu 8 ani cand l-am vazut ultima data nu eram inca destul de copt pt film. Si nu cred ca-s singuru. Daca nu ma pripeam un pic cu topurile de decada, il bagam sigur in topul anilor 90.

The Road. Pan la urma l-am vazut. Pt cine nu stie, asta e continuarea filmului The Book of Eli, aparut cam deodata, doar ca asta se pare ca a fost ignorat de cinemaurile romanesti. The Road se petrece cateva zeci de ani mai tarziu si aici Eli e jucat de Robert Duvall care e batran, orb si chiar un pic negru. Dupa cum banuiam de la bun inceput, asemanarile se opresc aici, Book of Eli si The Road sunt doua filme total diferite, despre cu totul alte chestii (ambele foarte importante - unu e despre cartzi, altu e despre oameni). The Road e mai emo, mai liric (muzica lui Nick Cave, regia regizorului preferat al lui Cave - australianul Hillcoat, cartea scrisa de Cormac McCarthy), e mai plin de invatzaturi de viatza. Si nu va mai uitatzi la el ca la un film SF, ca nu mai e mult si vine si randu vostru sa umblatzi cu nadragii ruptzi in coul si sa va intrebatzi are we the good guys? in timp ce le datzi pensionarilor cu lopata in cap sa le mancatzi icrele.



Filme contra plictiselii

Legion. Filmu incepe promitzator si se continua tot mai nasol, iar la final am ramas cu senzatzia ca m-am uitat la un episod din Supernatural. Si nu e ok sa te uitzi la Supernatural mai mult de 40 de minute. Partea buna din film e settingu de la inceput, o benzinarie texana in care se aduna mai multe personaje harshaite si patate cu ketchup, printre care Dennis Quaid (care se tot relanseaza de o vreme, din pacate tot in filme de astea de 2-3 stele), Lucas Black (un tanar pe care-l tzin minte de cand era mic copil, in Slingblade si American Gothic) si Paul Bettany (pretenu imaginar al lui Russel Crowe, mai nou Darwin). Benzinaria asta cade sub amenintzarea Apocalipsei cand o batranica incepe sa umble pe tavan si un vanzator de inghetzata monstruos incepe sa galopeze in juru benzinariei. Vanzatoru asta de inghetzata e nimeni altu decat Doug Jones, cel mai tare actor caruia nu i-a vazut nimeni fatza in filme, jucand mereu roluri de zombie, extraterestru, mutant ori monstrul lui Frankenstein (Men in Black, Hellboy, Pan's Labyrinth, in curand The Hobbit). In fine, n-are el un rol important aici dar ofera unu din putzinele momente de efect ale filmului, datorita efectelor speciale sinistru-caraghioase. Din pacate se cam face economie la efectele astea speciale asa ca dupa vreo juma de ora se cam termina si tot restu filmului eroii sunt sechestrati in benzinarie de o armata de zombie. O sa spuneti ca ar fi trebuit sa-mi placa, asa m-am gandit si eu cand am dat drumu la film dar, nu stiu de ce, n-am simtzit nimic iar zombie pareau cam luatzi dupe strada, nici machiaje nu le-au facut. Si de data asta nu creca e de vina imunizarea mea la placerile vietzii, pur si simplu povestea n-are nici o vlaga in ea, nici violentza ca lumea, nici drame sa-tzi rupa sufletu iar cafteala finala in care doi ingeri trag unu in altu cu Kalashnikoave mi s-a parut de-a dreptu anticlimactica. Plus ca ma chinui de vreo 3 luni sa termin odata cu serialu Supernatural si senzatia de deja vu m-a obosit la culme. Ca alternativa mult mai tare la filmu asta, recomand Prince of Darkness, care ramane cel mai tare film cu oameni sechestrati de Apocalipsa.

Rogue. Asta e un film australian ieftinel si mai vechi pe care am tzinut sa-l vad caci auzisem ca joaca noul sex-symbol si action-hero al Hollywoodului, Sam Worthington (Avatar, Clash of the Titans, Terminator 4 si in curand il va juca pe Vlad Tzepesh intr-un nou film Dracula, regizat de mai-sus-laudatul Alex Proyas). Pe vremea cand s-a facut Rogue (nu demult), Worthington era australian, nu auzise nimeni de el si nu prea era sex-symbol, dimpotriva: in prima scena in care apare i se vede doar fundul, pe care il arata unor turisti care se dadeau cu barca prin mlastinile Australiei. Mai tarziu isi arata si fatza, el fiind un pescar local pus pe shotii. El, impreuna cu turistii carora le aratase fundu, devin prizonierii unui crocodil imens care le rastoarna barcile si ii sechestreaza pe o insulitza pe cale sa fie inundata din pricina fluxului marin. Deci filmu e un creature-feature, un gen la care nu m-am uitat demult. Nici nu se fac prea multe filme de soiu asta si cam toate care se fac sunt la fel dar na, filmu se achita de datorii iar bataia finala cu crocodilu-dilu e ok, animalu dovedindu-se la fel de prost pe cat era de mare.
Asa, si acuma topu de juma an, ca de obicei include si filme vechi pe care acu le-am vazut prima data (dar nu include si filmele revazute, precum Dark City). Ordinea e random, majoritatea n-au multe in comun si nu suporta comparatzii intre ele:

La Horde - film frantzuzesc cu zombie, facut cu multa pofta
Rewers - cel mai cool film de arta de la TIFF, Caragiale meets Humphrey Bogart
Dogtooth - cel mai tare film de la TIFF, care e atat de twisted incat ala de scria reclamele la filmele TIFF a crezut ca e SF
A Serious Man - cel mai tare film cu evrei ever
The Box - SF old school si stilat
House of the Devil - horror old school cu influentze giallo
Black Dynamite - film tribut al genului blaxploitation
Triangle - SF englezesc sisific foarte destept (n-am zis nimic de el ca pregatesc un articol dedicat regizorului Christopher Smith)
Synecdoche, NY - metafilmul anului (trecut)
KickAss - probabil va ramane ecranizarea BD a anului