Friday, December 25, 2009

Regizori de pus pe rana

Sam Mendes

Englezoiul Sam Mendes e autorul unuia din cele mai importante filme ale... ultimei jumatatzi de secol, cred, cel putzin sub aspectul comentariului social: American Beauty. In ciuda titlului, nu e nimic american in comentariul lui Mendes, filmul e ca Amintirile din Copilarie a lui Creanga despre care profu de roman tot insista ca e despre copilul universal si nu despre copilul moldovean. Nu stiu cum statea Occidentul cu rĂ¢ia la ora respectiva, dar in mod clar jumatatea capitalista din planeta se inscrie lejer in schema din American Beauty. Nu insist mai mult asupra filmului, pe care cred ca il stie toata lumea la ora asta, am vrut doar sa-l pomenesc ca directzie de cercetare asumata de Mendes: omu asta s-a axat pe 2 feluri de filme - despre cupluri distruse si ecranizari de benzi desenate.
























Al doilea mare film despre cupluri e recentul Revolutionary Road, un fel de continuare la Titanic. Filmul prezinta cum ar fi evoluat relatzia dintre Leo DiCaprio si Kate Winslet daca scapau de pe Titanic si ajungeau sa se casatoreasca. Conform teoriei ca dragostea tzine 3 ani, cei doi formeaza un cuplu la vreo 30 de ani (DiCaprio nu pare capabil sa imbatraneasca) macinat de senzatzia ca viatza li s-a terminat, mai ales ca au 2 copii care mai mult ii incurca. Tre sa recunosc ca e cam nasol sa fii proaspat iesit de pe bancile facultatzii si sa capetzi senzatzia ca asta a fost tot, de aici incolo mai ai de lucrat inca pe atata pe cat ai trait iar la capat te asteapta doar pensia si hemoroizii. Si timpu liber care tzi-a mai ramas, daca totul merge bine si nu mai patzesti ceva, o sa-l dedici copiilor, creditului pentru casa si pupatului in cur pe la serviciu. And then you die. Mai nasol e cand amandoi membri ai cuplului realizeaza asta si fiecare incepe sa-si vada partenerul vinovat pentru acest mers la lucrurilor si rastoarna carutza cu kkt in capul lui, desi undeva la baza amandoi au pashit in casnicie cu bune intentzii. Cel mai tare personaj al filmului e nominalizatul Oscar Michael Shannon (marele om din Bug) care aici joaca rolul unui vecin internat la ospiciu pentru sinceritate excesiva, adica zice oamenilor lucrurile pe shleau si pt asta e considerat nebun (crazy people are those unable to relate to other human beings).



















Apoi mai avem Away we go, care aparent e un film mult mai optimist decat celelalte 2, datorita tonului (fals) de comedie: incepe cu un tip care ii face nevestei sex oral si la un moment dat se opreste simtzind pe limba gust de femeie gravida. Gagica confirma banuiala si cei 2 incep sa se gandeasca la a se stabili definitiv unu cu altu, la a alege o reshedintza si la a-si bate cuie in talpa. Dar, pentru a lua decizia asta, se hotarasc sa porneasca intr-un turneu prin tzara, sa isi viziteze fostii colegi de facultate care au apucat sa intre in casnicie, sa ceara sfaturi de la ei, sa vada cum e. Tonul de comedie e dat de faptul ca perspectiva celor 2 eroi e una relaxata, superioara, usor sarcastica iar in fatza acestei perspective toate celelalte cupluri apar drept distruse, autoconsumate, vlaguite de orice pofta de viatza. Copiii sunt vazutzi fie ca o nenorocire, fie ca o jucarie, fie ca o justificare. Sunt o gramada de faze hazlii in filmul asta (personaje colorate, ca in American Beauty) dar realitatea din teren ii cam baga in sperietzi pe eroi, desi ei se tzin bine si isi promit ca nu vor ajunge in halu ala. As vrea sa vad si o continuare la filmu asta, cu actziunea petrecandu-se dupa 10 ani.

In planul adaptarilor BD, Mendes a inceput cu Road to Perdition (nominalizat la vreo 6 Oscaruri), un film cu gangsteri jucatzi de actori mari (Paul Newman - nominalizat la Oscar pt rol, Jude Law - in rol de fotograf asasin psihopat, Daniel Craig si Tom Hanks). Hanks e un asasin care se hotaraste sa se lase de meserie si sa-si salveze familia in timp ce fostii colegi, deranjatzi de idee, incep sa-l vaneze si tot filmu se fugaresc unii pe altzii intr-o atmosfera de aia interbelica, in genul recentului Public Enemies. Oricum, mai important decat asta e planul lui Mendes de a regiza ecranizarea uneia din cele mai tari benzi desenate din anii 90, westernul horror Preacher (scris de Garth Ennis) care cu sigurantza va face valuri comparabile cu recentele Watchmen, 300 sau Dark Knight.

Si ar mai fi Jarhead, care ma tem ca e cel mai slab film al lui Mendes, poate pentru ca nu se incadreaza in nici una din cele 2 categorii preferate de autor. Pe alocuri arata frumos si are si un point, doar ca pointu ala nu necesita un film de 2 ore. E destul de original in sensu ca e primul film de razboi pe care il vad si in care nimeni nu impusca pe nimeni. Aspectu asta e atat de frustrant incat la un moment dat personajele principale isi ies din tzatzani de ciuda cand, luand un ofitzer in crucea lunetei, tre sa abandoneze misiunea. Se poate deduce despre ce razboi e vorba, ala in care nu s-a tras mai deloc (nu cu pusca in orice caz), adica primul Razboi din Golf, care a tzinut 4 zile. Personajele principale sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain, Donnie Darko, Prince of Persia) si Jamie Foxx (Ray, Soloist samd) care toata ziua buna ziua se antreneaza, se saluta, fac flotari si joaca fotbal in desert asteptand o ocazie sa traga cu arma. Ocazie care nu vine si care produce eroilor sentimente de puternica deznadejde in timp ce gagicile lor de-acasa le dau papucii (deci putem zice ca filmu e despre relatzii de distantza). Sper ca se intzelege de aici ca filmul e un pic prea subtil pentru propriul lui bine, in sensul ca soldatzii din film, in loc sa treaca prin scene de actiune si suspans, sunt macinatzi de o plictiseala sora cu moartea. Ceea ce n-ar fi o problema daca nu s-ar transmite si la spectator. O chestie mi s-a parut totusi supermisto: The Wall of Shame, un perete pe care soldatzii astia puneau pozele cu gagicile care le dadusera papucii in cele cateva saptamani cat au fost incartiruitzi.

In final, ideea e sa statzi cu ochii pe Preacher.


Sunday, December 20, 2009

Fantasy lutheran























The Sons of Noah and Other Stories

de Jack Cady

Pedigree:
- Premiul World Fantasy, nominalizare Locus (pentru culegere de autor)


Jack Cady a trait, a scris si recent a dat ortu popii in cvasianonimat, ca mai totzi cei catalogatzi drept "a writer's writer", adica autori care au avut drept discipoli scriitori mult mai cunoscutzi decat ei. Moartea lui Cady a facut oarece valuri care au ocazionat niste reeditari in editzii de lux, printre discipolii care s-au straduit sa-l scoata din anonimat numarandu-se si reputatul autor si poet horror Tom Piccirilli.

Pentru mine Cady a fost o gura de aer proaspat, dupa ce parcusesem o sharja de autori horror destul de extremisti, experimentali si post modernisti (Blumlein, Somtow, Etchison). De fapt asta cu "aer proaspat" e o exprimare mai nefericita, caci Cady e fix la polul opus, scriitura lui fiind invechita si linistita, foarte lirica si apropiata de o traditzie a fantasticului american bazat pe povesti cu fantome, catalogata de fani drept eerie fiction, sau supernatural fiction in incercarea de a se desprinde de etichetele considerate triviale precum fantasy sau horror. In segmentul asta eerie intra clasici ca Oscar Wilde, Poe, MR James, Ambrose Bierce atunci cand vrem sa-i separam de horrorul cinstit (=cu sange) al lui Stoker, Lovecraft samd.

O alta eticheta folosita frecvent pentru soiul asta de scriitura e weird fiction, in varianta bruta de dinainte sa se inventeze new weird. Se zice ca o conditie esentiala sa poata fi catalogat drept weird e ca autorul sa fie mort, criteriu pe care Cady il satisface. Criteriul fiind unul deosebit de important si in valorizarea literaturii mainstream, putem spune ca soiul asta eerie/weird e acea partea din fantasy/horror care a apucat sa fie integrata in "marea literatura" dar care nu se numeste totusi realism magic (eticheta pt care nu trebe neaparat sa fii mort, dar tre sa fii latin). Una din editurile specializate pe eerie/weird fiction e si Ex Occidente a noastra.

Conform unei serii de eseuri ale pionierului MR James, ceea ce separa soiul asta de literatura fatza de horror sunt urmatorii factori: absentza sangelui, pretentzia de autenticitate a faptelor narate si lipsa oricarei intentzii de a explica mecanismul (fie el si fantastic) care a cauzat evenimentele.

Cady reuseste sa aduca in plus, la toata mamaliga asta, un detaliu care ii confera o identitate puternica si anume calitatea de a fi scriitor sudist, educat la scoala literara din zona Mississippi/Louisiana, calcand pe puternica traditzie a unor Faulkner si Mark Twain. Credibilitatea de autor sudist este consolidata si de barba de mormon si camasa in patratzele. Si de faptul ca si-a castigat painea din doua linii de cariera complementare: sofer de camion si prof de literatura la o universitate luterana.

Volumul Sons of Noah and Other Stories este despre comunitatzi rurale de oameni religiosi (luterani, cred, daca ma uit la backgroundul autorului) intre care se petrec diverse evenimente care pun oamenii pe ganduri, cu semnificatie mai mult sau mai putin religioasa. Volumul i-a adus autorului unicul sau premiu World Fantasy (si o nominalizare Locus) si a aparut pe la inceputul anilor 90. E un volum paperback subtzirel care ar necesita reeditare in conditii mai bune, fiind out of print de o gramada de ani. Din cele 150 pagini, aproape jumatate sunt alocate unei nuvele si restul unor povestiri scurte:
  • Sons of Noah: O comunitate nomada religioasa se stabileste intr-o vale cu o geografie ciudata, unde au loc frecvent inundatzii inexplicabile urmate de perioade lungi de prosperitate agricola. Satenii se bucura de o armonie comunitara si naturala deosebita, reusind sa se adapteze la neajunsul inundatiilor printr-o serie de masuri de inspiratzie biblica si prin consideratzia ca sunt descendentzi ai lui Noe. Intr-o buna zi vine un antreprenor hotarat sa converteasca valea in statziune turistica, idee la care fiii lui Noe cam stramba din nas. La fel si Dumnezeu;
  • Resurrections: Intr-o comunitate rurala un tip caruia i-a murit cainele se poarta de parca nu i-ar fi murit, apoi o vaduva incepe sa se poarte de parca nu i-ar fi murit barbatul, apoi tot mai multa lume incepe sa se poarte de parca n-ar fi murit nimeni prin sat in ultimii ani, toate astea fiind povestite din perspectiva unui redneck sceptic care, incet incet, aluneca si el inspre senzatzia ca vede oameni pe care n-ar trebui sa-i poata vedea;
  • The Tinker: Intr-o comunitate rurala din timpul Marii Crize (aia interbelica, nu asta de azi), un tzigan lingurar opreste din casa in casa sa repare niste tigai pentru gospodine si sa le abureasca cu tot felul de povesti si nazuintze, caci tziganii astia functzionau pe vremea aia si pe post de mass-media, circuland barfe despre starea natziunii prin satele izolate. Rednecksii din sat se enerveaza si iau masuri impotriva tziganului, caci in timp de Criza oamenii ar trebui sa lucreze, nu sa filozofeze si sa bage idei in capu gospodinelor, vorba lui Basescu;
  • The Curious Candy Store: Int-un magazin de bomboane, o baba cumpara de la batrani trecuturi si le vinde copiilor pe post de viitoruri;
  • By Reason of Darkness: Asta e nuvela, lunga, solida si mai frumoasa decat ar sugera subiectul: un veteran de razboi (Coreea, cred) da in patima alcoolului din pricina ca e bantuit de fantome evadate dintr-un cimitir chinezesc si apeleaza la ajutorul a 2 fosti camarazi de arme. Ma asteptam sa fie naspa povestea (gen Oliver Stone si trauma razboiului din Vietnam), dar e salvata de doua aspecte: 1. ca Jack Cady n-a fost niciodata in razboi (religia nu i-a permis) deci nu pierde vremea cu lamentari privind propriile traume; 2. ca personajele povestii nu sunt americani viteji, ci fosti criminali de razboi care incearca sa simuleze o viatza normala dupa ce au scapat ca prin urechile acului de curtea martziala, avand niste personalitatzi pe modelul Comediantului din Watchmen. Pana la urma e o poveste simpla cu fantome, dar personajele si stilul autorului ridica mult nivelul povestii.
Mai sunt 2 povesti mai slabe, proportzie rezonabila.

- plusuri: stilul si priceperea literara a autorului, desavarsite
- minusuri: necesita o dispozitzie pentru povesti frumoase in care nu se intampla mare lucru
- recomandare: fanilor fantasticului cuminte, dar care instiga la cugetare (sa zicem Vasile Voiculescu); pana si Poe pare pulp fiction pe langa Cady

Tuesday, December 15, 2009

Rocky Horror Picture Show la Paris cu The Sweet Transvestites
In timpul unei recente vizite la Paris, am asistat la un fenomen cultural major, o reprezentatzie-vizionare de tip interactive porn a filmului The Rocky Horror Picture Show. Pe la noi, fitzoshii ii zic teatru tactil si lumea se minuneaza de profunzime cand in piesa lui Andrei Sherban* se baga o actritza prin public si se masturbeaza pe la nasul spectatorilor, atat de aproape ca ii auzi plescaitul.
Rocky Horror Picture Show e un musical erotic-horror care detzine recordul de a fi singurul film din istorie care are difuzari constante, regulate, de la facerea lui (acu 35 de ani) pana in zilele noastre, confirmand axioma ca toate lucrurile care conteaza vin din UK. Filmul i-a lansat pe Meat Loaf, pe Susan Sarandon si pe Tim Curry (clownul din It). Plotul e un fel de parodie la Frankenstein mixat cu Dracula: 2 tineri casatoritzi nimeresc din greseala la un castel vampiric in miez de noapte, in care locuieste un mad-scientist travestit (si sluga sa kokoshata) ce lucreaza la crearea pe cai artificiale a gayului perfect, cu ajutorul unor tehnologii extraterestre din Transilvania Transsexuala. Susan Sarandon e tanara mireasa, fortzata sa se desparta de mirele ei si aruncata in bratzele gayului artificial, iar Meat Loaf joaca rolul unui donator de creier care a contribuit si el la crearea monstrului erotic (care initzial arata ca o mumie, iar dupa ce se dezbara de ambalaj arata ca modelele lui Catalin Botezatu).
Secretul longevitatzii filmului in cinematografe au fost proiectziile interactive, cum a fost si cea de la Paris. Logistica e cam asa:
  • in timp ce in film ploua, ploua si in sala (in fine, fanii connoisseuri incep sa arunce cu apa);
  • in timp ce in film se petrec nuntzi, in sala ploua cu orez;
  • in timp ce in film gayul artificial e dezbracat de bandaje, in sala ploua cu hartie igienica;
  • in timp ce in film au loc scene muzicale, publicul e obligat sa se ridice in picioare si sa danseze (in unele cinematografe scaunele se retrag in acest scop);
  • partea cu adevarat oribila: in timp ce in film au loc scene de sex/orgii (vreo 6 la numar), publicul este atacat de niste tipi dezbracatzi care ii obliga (selectiv) sa simuleze o scena de sex;
  • partea cu adevarat sinistra: daca in public se nimereste cineva din Transilvania Transsexuala, a pus-o; din fericire am scapat ca prin urechile acului, evitand sa ridic mana cand s-a facut strigarea.
Si mai e o chestie, pt care, pentru bucurie maxima, tre sa intzelegi franceza (cel putzin in showurile de la Paris) - indivizii aia care te violeaza in timpul filmului mai si intervin cu replici proprii, acoperindu-le pe cele din film cu efect relativ umoristic (poantele pe care le-am intzeles, la adresa lui Carla Bruni si a lui Kurt Cobain, au fost tari).
Genul asta de spectacole, inventate inca de la lansarea filmului din anii 70, au fost multa vreme limitate la cinematografele de tip grindhouse cu proiectii nocturne dar in zilele noastre se pot gasi si la cinematografele normale (nu la malluri, dar orishicum, avand in vedere criza economica a retzelei de cinematografe romanesti, ar fi o idee de luat in considerare). Showul e mult dincolo de ideea de 3D sau IMAX, efectiv tzi se intampla chestii, si nu intotdeauna placute. Am scapat ca prin urechile acului de la a fi luat cu fortza intr-o orgie si, tzinand cont ca show-ul e fotografiat in detaliu si ca pozele-s publice, cariera mea politica s-ar fi dus dracului. Puteam sa bat 100 de copii si sa "primesc sex oral"** de la Vantu, ca nu se compara cu ce se intampla acolo. Plus ca mancasem o mizerie de gugushtiuc la un restaurant vietnamez si daca ma intorceau aia cu fundu-n sus mi se facea rau clar.
In fine, e o experientza once in a lifetime, cu multe pericole, dar de neuitat. Patronii de cinematografe falimentare din Romania ar trebui sa inceapa sa se gandeasca la asta. Dar, ca de obicei la tzara asta retardiva, la noi o sa se intample din astea peste vreo 30 de ani. Partea cu adevarat penibila e ca chiar o sa se intample, ca oricat s-ar da tzara asta de fatzoasa, tot pe urmele popoarelor civilizate ajunge sa se tarasca, de obicei cu coada intre picioare. P.S. Restul de poze le gasitzi pe siteul oficial al trupei de teatru The Sweet Transvestites. Anul asta seantzele au fost la Studio Galande, pt cine are drum pe-acolo.
*Sa ne intzelegem, Andrei Sherban nu e regizor roman, cum ne place sa credem, ci american. Dupa cum nu sunt romani nici Herta, Eugen, Constantin si nici ceilaltzi care au facut cat de cat ceva pe lumea asta dupa ce au luat un shut in fund in numele patriei. Romani sunt Basescu si Geoana. Si Aron Biro, pana una alta. **exprimare de inalta tzinuta culturala

Thursday, December 10, 2009

I have a dream!






















The American Way

de John Ridley

Nisha povestilor cu supereroi folositzi drept pretext pentru comentariu socio-politic s-a cam suprasaturat de vreo 5 ani incoace. Incontestabil, liderul de nisha e Watchmen (cu un avans de vreo 20 de ani fatza de trendul actual), insa in ce priveste popularizarea ideilor, X-men si serialul Heroes si-au adus o contributzie insemnata. Strict in planul benzilor desenate, Watchmen a avut dintotdeauna epigoni iar acestia au inceput chiar sa se indese de la o vreme incoace, unii dintre ei mizand probabil pe revitalizarea fenomenului Watchmen prin film si multiplele reeditari in editzii de lux ale lucrarii originale. Din memoria imediata a blogului asta, imi amintesc de supereroii comunisti din Red Menace, de problematizarea terorismului post 9/11 din Black Summer, iar acu a venit randul supereroilor rasisti. Conteaza si faptul ca The American Way e una din rarele lucrari cu supereroi (singura pe care o stiu eu) scrisa de un autor de culoare.

John Ridley e un fost standup comedian care a trait in anii 90 din scris sitcomuri cu negri (ala cu care s-a lansat Will Smith), apoi s-a apucat de scris cartzi serioase, doua dintre ele fiind ecranizate in filme mishto (U-Turn, unul din filmele cele mai dragi mie, si Three Kings). In zilele noastre munca lui Ridley e focalizata pe scenarii pe la Hollywood ceea ce l-a impins sa cocheteze si cu benzile desenate.

The American Way, o miniserie BD de 8 numere (disponibile intr-un volum paperback), se inscrie in randul pastishelor Watchmen, de data asta axata pe problema rasismului in contextul politic al anilor 60 (cu asasinarea lui MLK, JFK, tensiunea cubaneza si disensiunile rasiale din statele sudiste).

Avem niste supereroi sudisti, printre care:
  • Southern Cross - un pirokinetic al carui emblema e crucea Ku Klux Klanului,
  • The Captain - un tip care arata ca Mark Twain si scoate mereu vorbe de duh,
  • Mighty Delta - un Superman rasist manipulat politic,
  • Mr.Lucky - un cartofor care arata ca Clark Gable
  • si Muscle Shoals - un redneck analfabet, retardat, dar cu suflet mare.
De cealalta parte, avem supereroii yankei, mai exact nordisti caci printre ei se numara si zeitza Freya a vikingilor, un gangster cu Tommygun (de pe vremea prohibitziei), un cowboy patriot umbland mereu cu drapelul nordistilor dupa el, the East Coast Intellectual (un... intelectual) si inca catziva pe care i-am uitat.

Necazu incepe cand cercetatorii americani reusesc sa produca primul supererou negru (cu numele The New American), pe care o vreme il mascheaza cu un coif dar pana la urma isi da arama pe fatza si provoaca o mare scindare populara, inclusiv intre supereroi. De criza sociala americana profita comunistii si un psihopat fost angajat al guvernului SUA in probleme de asasinate politice.

Scrisa cu vreo 2 ani inainte de alegerea lui Obama, The American Way pare un fel de deschizator de drumuri pentru avalansha de benzi desenate avandu-l pe Obama drept (super)erou principal.

- plusuri: povestea destul de densa (comparativ cu Black Summer de exemplu, unde o gramada de pagini contzineau doar desene cu explozii si cafteala)
- minusuri: nisha genului e cam suprasaturata
- recomandare: celor care nu se mai pot satura de Watchmen, serialul Heroes si Obama.

Saturday, December 05, 2009

Filmele vorbite pe la spate - octombrie 2009


Filme musai

District 9
. Acu cativa ani, o superechipa alcatuita din regizorul Peter Jackson (Lord of the Rings), designerul si autorul BD Moebius si Bill Gates (Microsoft) bateau palma pentru ecranizarea unuia din cele mai tari jocuri produse (sau distribuite?) de Microsoft, sh-anume Halo pe care am avut placerea sa il joc acu multa vreme, pe vremea cand avea o versiune pt PC (acu e vedeta platformei Xbox). Din motive care nu le cunosc, afacerea a picat taman cand iesise un trailer (fanmade) foarte tare, Moebius a scos o banda desenata Halo (au iesit si niste romane si artbooks), Peter Jackson a slabit 100 de kile, a inceput sa se zvoneasca ca Spielberg preia controlul si, brusc, apare District 9 asta in care joaca extraterestrii din Halo, cu armele din Halo si efectele speciale donate de Peter Jackson din defunctul proiect. Zvonurile momentului merg pe doua directzii (nici una confirmata):
  • una ca Peter Jackson si-a bagat picioarele si a vrut sa utilizeze cat de cat semifabricatele proiectului Halo,
  • a doua ca marketerii s-au gandit ca ar fi o idee proasta sa lanseze direct Halo (cunoscute fiind prejudecatile legate de ecranizarile dupa jocuri), asa ca s-au gandit sa mearga mai pe ocolite, cu o trilogie care sa inceapa cu District 9 si sa se termine cu Halo The Movie (care, conform jocului, ar trebui sa se petreaca pe planeta extraterestrilor)
Bun, astea-s speculatii (dar fac pariu pe o lada de bere legat de ele) asa ca pana una alta ne prefacem ca nu exista Halo, si ne uitam la District 9 ca la un SF cinstit, destept si exotic. Actiunea se petrece in Africa de Sud unde niste extraterestri flamanzi solicita azil politic si-s discriminatzi in bunul spirit apertheidist de oameni (atat de olandezi cat si de negri). Un tip de la primarie se duce in comunitate sa convinga extraterestri sa isi abandoneze colibele si sa se lase surghiunitzi intr-un lagar de concentrare, dar treaba nu iese bine si filmul se transforma in Black Hawk Down, in care soldatzii, extraterestrii si niste traficantzi nigerieni umbla disperatzi sa faca rost de tehnologie extraterestra (arme in special) in timp ce eroului nostru (un birocrat mustacios cu un breton oribil) ii creste o mana de extraterestru si incepe sa simta pe pielea lui abuzurile xenofobe ale societatzii ignorante. Mi-ar fi placut filmul si mai mult daca se petrecea in Romania si era cu tzigani in loc de extraterestri, dar e bine si asa. De vazut la cinema.

2012. Filmul asta ar fi fost super daca n-avea scenariu si actori. Daca il faceam eu, il vindeam pe post de documentar, cu Woody Harrelson in rolul naratorului, cam singurul actor care face un rol cu carne aici. Desi marele om apare pe post de comic relief, e singurul personaj din film cu care am rezonat emotzional, de fapt m-am identificat de-a dreptul. Harrelson joaca un blogger de asta care prevesteste toata ziua sfarsitu lumii si nu il baga nimeni in seama decat cand e prea tarziu. Poate ar trebui pomenit si Danny Glover in rolul lui Obama, chestie care totusi e mai degraba funny prin simplul fapt ca e vorba de Danny Glover, nu ca rolul ar fi nu stiu cat de magistral. John Cusack joaca rolul vietzii lui (scriitor ratat si divortzat), in sensul ca e cam singurul rol pe care il joaca, indiferent de filmul in care apare. Mai sunt catziva actori secundari merituosi carora li se pun in gura replici de kko, chestie care n-ar deranja daca scenariul nu ar avea exces de dialoguri si sentimente degajate (o ambitzie atipica la Emmerich, pentru care de regula personajele sunt carne de tun): filmul incepe greu (trece juma de ora pana la prima explozie) si se termina si mai greu (ultima ora e un test al rabdarii si o veritabila competitzie de replici si faze de kkt, unele complet irelevante in plotul mare al filmului). Totusi, mi-a placut componenta biblic-moralista a filmului, in sensul ca m-a facut sa ma gandesc ce fel de oameni as lua in arca lui Noe, daca as fi Noe. M-am decis ca ar fi numai gagici cu tzatze generoase/sholduri late si masculi virili (si heterosexuali) care sa asigure perpetuarea speciei. Aia din film nu s-au gandit chiar ca mine si de asta la un moment dat am crezut ca ma uit la un prequel al animatziei Wall-E.

Dar, besigur, n-avem de ce ne plange caci regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich n-a facut niciodata un film mai bun decat asta (vezi Soldatul Universal cu VanDamme, Stargate originalul, Godzilla, Independence Day, The Day After Tomorrow, 10000 BC). Poate Godzilla a fost mai acatari, ca punea accent pe psihologia dinozaurului. Totusi, partea care ma shokeaza e publicul romanesc care merge in limba la filmele lui Emmerich, in special aia care de regula nu rateaza nici o ocazie in a-si exprima dispretzul fatza de SF. Abia am incaput de avalansha de cocalari si pitzipoance care au luat cu asalt portzile cinematografelor sa vada si ei cum e cu sfarsitu lumii, poate in mod subliminal constientzi de consecintzele votului de kkt pe care l-au exprimat o saptamana dupa ce s-au dus la film. Uite asta m-a enervat cel mai mult la 2012: ca a bagat spaima in electorat in asa hal, incat, intr-o criza de nihilism generalizat, romanii au zis Dupa noi, Potopu!

In rest, regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich se dovedeste inca o data un maestru al filmelor dezastruoase (si la propriu, si la figurat), in sensul ca dupa 2012 nu i-a mai ramas mare lucru de distrus, cel mult sa faca un episod cu Doctor Who in care e pusa in pericol insasi existentza Universului. Bubuiturile si scremetele planetei sunt la marea arta, atat de bune incat efectiv te deranjeaza cand se intrerup sa lase loc cate unui personaj de kkt sa emita o opinie de kkt. Oscar pentru efecte speciale, sper, motivul pentru care am incadrat filmul in categoria musai de vazut.

Humpday. In cultura romance/porno/erotic s-a insinuat de catziva ani incoace o moda noua: japonezii o numesc Yaoi si are de a face cu dragostea interzisa si sexul homo intre barbatzi care, chipurile, nu sunt gay. Principala diferentza intre Yaoi si gay porn pursange e ca primul se adreseaza publicului feminin, cam in acelasi sens in care filmele cu lesbiene se adreseaza barbatzilor si nu lesbienelor (cum ar fi logic). De fapt, criticii sustzin ca Yaoi este o miscare culturala de razbunare din partea femeilor, de reactzie la opinia general deshantzata a barbatzilor conform careia prin orice femeie curge sange de lesbiana. De cealalta parte a baricadei, cultura Yaoi incearca sa ne convinga ca prin orice barbat curge sange gay. Banuiesc ca toata lumea e la curent cu prejudecata ca un barbat se poate bucura uitandu-se la 2 femei care fac sex, dar o femeie gaseste indezirabila imaginea a 2 barbatzi care fac sex. Ei bine, Yaoi tocmai obstacolul asta incearca sa-l depaseasca, instaurand intr-un fel egalitatea dintre sexe. La japonezi, filmul de referintza al genului este Boys Love, care a declansat explozia Yaoi in mainstreamul japonez (inclusiv in desene animate si benzi desenate). In cultura occidentala, Yaoi s-a consacrat cu ajutorul filmului Brokeback Mountain (scris de o femeie, Annie Proulx). Probabil urmatorul pas va fi un nou volum/film in seria Twilight in care varcolacul va face sex cu vampirul in timp ce gagica le contempla gestul.




















Tot o femeie, Lynn Shelton, ne aduce si acest Humpday care e mult mai tare decat Brokeback Mountain, in primul rand datorita infuziei de umor subtil. Cinematic, Humpday nu arata grozav, e film din ala ultralow-budget cu doar 3 actori (si inca vreo 3 figurantzi) care stau la taclale 95% din durata filmului. Deci un film-dezbatere, cum ar veni, in care valorile cinematografice sunt date la gunoi si sunt scoase la inaintare elementele de dramaturgie care, din fericire, reusesc sa compenseze. Deci treaba e cam asa: 2 fosti colegi de facultate se revad dupa o gramada de ani si incep sa-si compare realizarile:
  • primul si-a batut cuie in talpa, s-a insurat, a luat credit, vrea sa faca copii. Toata ziua vorbeste cu nevasta la telefon, nu are activitatzi extracuriculare, e oarecum izolat social si se viziteaza doar cu alte cupluri;
  • al doilea e fix opusul: nu are nimic pe lumea asta dar a trait o viatza superaccelerata, vizitand toate continentele, drogandu-se si organizand expozitzii de arta pentru popoare pe cale de disparitzie.
La un moment dat cei 2 fac un chef cu artisti boemi, ceea ce deschide pofta de viatza in cel insurat, in timp ce acasa il asteapta nevasta sa dea raportu. Din vorba in vorba, cei 2 amici afla de Humpfest, un festival de filme porno de arta si se hotarasc sa participe cu un film porno in care ei 2 sa faca sex, fara sa fie gay, adica de dragul artei sau, ca sa-l citez pe marele Leo Sherban, sa zguduie temeliile conformismului. Fiecare are motivele lui sa se bage in afacere: ala insurat sa-si dovedeasca ca e inca independent si open-minded (in ciuda evidentzelor), alalalt sa-si dovedeasca ca poate duce o ambitzie la bun sfarsit, chestie care nu ii iesise niciodata inainte (fiind el cam instabil, hiperkinetic si aiurit). Practic tot filmul e o negociere intre cele 3 personaje (2 amici + nevasta) despre intentzia de a face filmul cu pricina si interesele ascunse din spatele ideii.

Carriers. Desi e promovat drept horror (la festivalul Sitges), filmul asta e mainstream toata ziua, chiar daca unul mai crancen asa, despre gripa porcina. E un film din categoria productiilor spaniole cu actori americani (o nisha aparte in horrorul actual, am scris si pe Nautilus despre asta). Actorul principal e Captain Kirk din recentul Star Trek, aici intr-un rol surprinzator de survivalist cacanar si nebarbierit care-si plimba familia cu masina printr-o America decimata de gripa porcina. E foarte misto designul si structura filmului, care te lasa mereu sa crezi ca te uiti la un film cu zombie, cand de fapt totul e in limitele realismului. Actorii-s bine focusatzi pe problema iar dilemele morale sunt crancene si rezolvate intr-un mod crancen, fara pic de eroism desi te-ai astepta la altceva (daca faci gafa de a-l considera o productzie Hollywood, which is not in ciuda aparentzelor). E un fel de 28 Days Later, fara zombie si fara personaje pozitive, o mica bijuterie care va trece nedetectata de radarele culturale din pricina asocierii nefericite cu filmul horror. O alternativa competenta la recentul film The Road.

Filme contra plictiselii

A Perfect Getaway. Asta nu e o capodopera, dar poate produce satisfactzie totala daca nu citesti nimic inainte sa vezi filmul, nici macar ce o sa scriu eu acuma pe blog. De fapt un paragraf informativ tot se poate citi, ca nu afecteaza cu nimic: e cel mai recent film al lui David Twohy, regizor/scenarist a catorva thrillere/sefeuri de la bunicele in sus (Arrival, Below, Impostor, Fugitive, Waterworld, Pitch Black) si totodata omul care l-a inventat pe Riddick si implicit pe Vin Diesel. Aici Twohy se abate puternic de la genul care l-a consacrat. Printre actori, Milla Jovovich care mi se pare ca se uratzeste pe zi ce trece si, in mare forma, Timothy Olyphant (Deadwood, Dreamcatcher, chelu din Hitman).

Ok, si acuma paragraful cu spoilere: filmul e din ala cu "final neasteptat". Asta e cel mai mare spoiler posibil, in momentul in care stii asta, cu un pic de efort potzi ghici finalul. Partea misto e ca, altfel, in filmul asta nici nu itzi pui problema ca ai un final de ghicit: incepe ca o comedie romantica si brusc se transforma intr-un thriller sangeros cu gagici bunoace. Milla Jovovich si inca catziva se preumbla prin Hawai in luna de miere si admira peisaje. Partea cea mai misto a filmului sunt dialogurile self-aware: unul din personaje e scenarist de film si le explica celorlaltzi cum se pun pistele false intr-un scenariu, povestind astfel taman despre structura prezentului film.

Surrogates. O idee brici, incarcata cu mai mult potentzial decat poate duce acest film superficial, potentzial mult mai bine speculat in materialul care a inspirat filmul, sh-anume banda desenata cu acelasi titlu a unui anume Robert Venditti. Povestea e despre un fel de blogosfera dusa la extrem, in care oamenii au devenit sedentari, anchilozatzi, grasi, nespalatzi, coclitzi si stau toata ziua in casa manifestandu-si existentza strict pe cai digitale. Doar ca oamenii din Surrogates au depasit demult stadiul ciripitului pe Twitter, a statului la panda pe Last.fm, a buzzuitului pe mess si a aberatului pe bloguri, reusind sa-si extirpe definitiv viatza sociala cu ajutorul surogatelor, un fel de robotzi teleghidatzi care traiesc viatza in locul stapanilor lor. In sensul ca stapanul simte tot ce simte robotul, iar robotul face tot ce dicteaza stapanul care isi traieste toata viatza in pat cu telecomanda in mana.

Surogatele astea deschid o gramada de portzi si avantaje, printre care eliminarea discriminarilor, reducerea criminalitatzii (cel putzin a celei directe, fatza de oameni), cresterea eficientzei in munca (surogatele sunt mai rezistente), reducerea problemelor pricinuite de contact interuman direct (=diverse boli) iar razboaiele devin un fel de partide de Starcraft. Cealalta fatza a monedei insa nu arata prea grozav: oameni incapabili sa mai iasa din casa, o explozie a violentzei domestice, desensibilizare emotzionala totala, o scarba generala a oamenilor fatza de propriul corp (comparativ cu perfectziunea surogatelor) si o revolta sociala generalizata din partea comunitatzilor care refuza sa traiasca viatza prin intermediul surogatelor. Plus mici probleme atunci cand tzi se termina acumulatorul la surogat.

Din pacate filmul abia bate niste apropouri la speculatziile astea spre deosebire de banda desenata focusata (prin niste interludii ca in Watchmen) pe implicatiile socio-economice ale problemei. Fusharind ceea ce conta cu adevarat (aspecte care ar fi facut din film unul din cele mai relevante ale decadei), Surrogates muta tot focusul pe o investigatzie politzista cu adrenalina, usor condimentata cu drama personala a lui Bruce Willis, un politzist nevoit sa cerceteze un caz de sabotaj al surogatelor, in conditziile in care propriul sau surogat e stricat, ceea ce-l obliga sa iasa singur pe strada si sa-si infrunte agorafobia si anxietatea sociala. Acasa, nevasta lui plina de bube si nespalata sta de catziva ani inchisa in camera traindu-si viatza exclusiv prin intermediul unei surogate bunoace si cosmetizate, gen Barbie, care face bine la self-esteem si o ajuta sa uite de natura umana in care se scalda. Coz looks are everything. M-a speriat in asa hal filmu (de fapt povestea din spatele filmului) ca sunt gata gata sa renuntz la blog si sa ma inscriu in Partidul Verde.

The Horsemen. Asta e un film mediocru care devine interesant daca ii intelegi motivatiile. La suprafatza, filmu e o clona a filmelor gen Seven, Saw, Waz etc. E cu Dennis Quaid, un actor texan ratat, condamnat la roluri secundare, tot mai buhait la fatza, dar la care am inceput sa sesisez o incercare de revenire in prim plan, inspirat probabil de Mickey Rourke (de exemplu, Quaid mai apare in recentele G.I.Joe si Pandorum). Filmul incepe cu Quaid asta care gaseste o punga plina de dintzi si masele proaspat scoase si suspecteaza ca proprietarul dintzilor ar mai putea fi viu, tzinut undeva ostatec. Dupa aia incep sa apara o serie de crime sinistre in care diversi indivizi sunt gasitzi atarnatzi in carlige de pescuit, cica o noua moda erotica din aceeasi familie cu piercingul extrem si asifixierea erotica. Diverse indicii de la locul crimei, niste citate din Biblie si un forum de satanisti gen Hi5 arata ca ar fi vorba de Cavalerii Apocalipsei. Partea interesanta e ca filmul e facut de Jonas Akerlund, mare blacker la viatza lui, tobosar al trupei Bathory, convertit in regizor de videoclipuri, domeniu in care a facut clipuri pentru Satyricon si Madonna (wtf?). Ocazional face si filme, dintre care mi-a placut in mod deosebit Spun (un fel de Requiem for a Dream cu Mickey Rourke, Rob Halford si Peter Stormare). Deci Akerlund asta e un satanist care s-a infiltrat la Hollywood si transmite mesaje sataniste subliminale prin filmele lui, cu predilectie acest The Horsemen, al carui final este cam dezumflat raportat la alte filme de gen, dar este foarte relevant pentru blackerii din lumea larga. In sensul ca dintre Seven, Saw, Waz si restu filmelor de gen, cred ca The Horsemen e singurul cu adevarat sincer si care il reprezinta cinstit pe autorul sau (desi probabil va fi uitat de istorie ca un clisheu comercial). Printre actorii secundari se numara si colaboratorii vechi ai lui Akerlund, anume Peter Stormare (aici un corporatist pedofil) si tanarul Patrick Fugit (Almost Famous, Wristcutters).

Pandorum. Al doilea film cu Dennis Quaid pe luna asta, de data asta in regia neamtzului Christian Alvart care a facut o figura frumoasa cu Antikorper/Antibodies acu catziva ani. Solicitat la Hollywood de Paul W. Anderson (Event Horizon, Resident Evil, Alien vs. Predator, aici producator), Alvart a fost insarcinat cu un SF vag reminiscent al filmelor lui Anderson, dar mult mai ambitzios si complex ca plot, din pacate cu un potentzial partzial risipit de probleme tehnice. Povestea e cu 2 cosmonautzi care se trezesc din hipersomn pe o nava de colonisti pamanteni care se indreptau spre o noua planeta dupa ce pe asta a noastra omenirea a facut-o praf si pulbere in ciuda avertismentelor lui Remus Cernea. Cei 2 cosmonautzi gasesc o nava in paragina, fara curent electric, bantuita de niste mutantzi oribil (gen aia din jocul The Suffering) si, pe ici pe colo, de cate un laborant supravietzuitor, in special o supergagica nemtzoaica care preia aici sarcinile Millei Jovovich (ocupata sa se marite cu PW Anderson). Filmul are premise SF old-school, twisturi de calitate si un final cool dar are o multziume de suferintze tehnice care il trag in jos: 3 sferturi din film se petrece intr-o bezna din care cu greu se discern anumite chestii; bataile (care-s multe si supergalagioase) sunt editate si coregrafiate atat de naspa ca nu se intzelege nimic din ele, iar scenariul ia cateva pauze fortzate in care cate un personaj sta si ne explica plotul. Si mai e o problema: desi filmul e interzis sub 18 ani si contzine o gagica supertare, n-are nici o urma de sex ori macar tensiune sexuala. Nu stiu pe ce anume se da in zilele noastre ratingul asta de interzis sub 18 ani, dar eu cand eram mic mergeam bine mersi la filme din astea si nu-mi avea nimeni grija, in schimb la televizor si la varsta asta imi crapa obrazul de rusine la anumite reclame si talk showuri.

P.S. M-am uitat si la Watchmen - Extended Edition, cu juma de ora mai lung decat varianta cinematografica. Din pacate n-am prea simtzit unde s-a inserat jumatea aia de ora. Am remarcat o singura scena noua, nu foarte relevanta, cateva dialoguri noi, ofensatoare si relevante (de exemplu se indica faptul ca Ozymandias era gay) si faptul ca putza omului albastru e ceva mai mica, poate din cauza ca prima data am vazut filmul la cinema.

Taman cand terminasem de-l vazut, nesimtzitzii au scos Watchmen - The Ultimate Edition, in care sunt inserate cele 2 scurt metraje ce aparusera separat pe DVD la lansarea filmului in cinematografe. E vorba de o animatzie (Tales of the Black Freighter - cu o poveste horror misto pe care o citeste un figurant din Watchmen) si un pseudodocumentar cu interviuri cu supereroi.