Friday, December 25, 2009

Regizori de pus pe rana

Sam Mendes

Englezoiul Sam Mendes e autorul unuia din cele mai importante filme ale... ultimei jumatatzi de secol, cred, cel putzin sub aspectul comentariului social: American Beauty. In ciuda titlului, nu e nimic american in comentariul lui Mendes, filmul e ca Amintirile din Copilarie a lui Creanga despre care profu de roman tot insista ca e despre copilul universal si nu despre copilul moldovean. Nu stiu cum statea Occidentul cu râia la ora respectiva, dar in mod clar jumatatea capitalista din planeta se inscrie lejer in schema din American Beauty. Nu insist mai mult asupra filmului, pe care cred ca il stie toata lumea la ora asta, am vrut doar sa-l pomenesc ca directzie de cercetare asumata de Mendes: omu asta s-a axat pe 2 feluri de filme - despre cupluri distruse si ecranizari de benzi desenate.
























Al doilea mare film despre cupluri e recentul Revolutionary Road, un fel de continuare la Titanic. Filmul prezinta cum ar fi evoluat relatzia dintre Leo DiCaprio si Kate Winslet daca scapau de pe Titanic si ajungeau sa se casatoreasca. Conform teoriei ca dragostea tzine 3 ani, cei doi formeaza un cuplu la vreo 30 de ani (DiCaprio nu pare capabil sa imbatraneasca) macinat de senzatzia ca viatza li s-a terminat, mai ales ca au 2 copii care mai mult ii incurca. Tre sa recunosc ca e cam nasol sa fii proaspat iesit de pe bancile facultatzii si sa capetzi senzatzia ca asta a fost tot, de aici incolo mai ai de lucrat inca pe atata pe cat ai trait iar la capat te asteapta doar pensia si hemoroizii. Si timpu liber care tzi-a mai ramas, daca totul merge bine si nu mai patzesti ceva, o sa-l dedici copiilor, creditului pentru casa si pupatului in cur pe la serviciu. And then you die. Mai nasol e cand amandoi membri ai cuplului realizeaza asta si fiecare incepe sa-si vada partenerul vinovat pentru acest mers la lucrurilor si rastoarna carutza cu kkt in capul lui, desi undeva la baza amandoi au pashit in casnicie cu bune intentzii. Cel mai tare personaj al filmului e nominalizatul Oscar Michael Shannon (marele om din Bug) care aici joaca rolul unui vecin internat la ospiciu pentru sinceritate excesiva, adica zice oamenilor lucrurile pe shleau si pt asta e considerat nebun (crazy people are those unable to relate to other human beings).



















Apoi mai avem Away we go, care aparent e un film mult mai optimist decat celelalte 2, datorita tonului (fals) de comedie: incepe cu un tip care ii face nevestei sex oral si la un moment dat se opreste simtzind pe limba gust de femeie gravida. Gagica confirma banuiala si cei 2 incep sa se gandeasca la a se stabili definitiv unu cu altu, la a alege o reshedintza si la a-si bate cuie in talpa. Dar, pentru a lua decizia asta, se hotarasc sa porneasca intr-un turneu prin tzara, sa isi viziteze fostii colegi de facultate care au apucat sa intre in casnicie, sa ceara sfaturi de la ei, sa vada cum e. Tonul de comedie e dat de faptul ca perspectiva celor 2 eroi e una relaxata, superioara, usor sarcastica iar in fatza acestei perspective toate celelalte cupluri apar drept distruse, autoconsumate, vlaguite de orice pofta de viatza. Copiii sunt vazutzi fie ca o nenorocire, fie ca o jucarie, fie ca o justificare. Sunt o gramada de faze hazlii in filmul asta (personaje colorate, ca in American Beauty) dar realitatea din teren ii cam baga in sperietzi pe eroi, desi ei se tzin bine si isi promit ca nu vor ajunge in halu ala. As vrea sa vad si o continuare la filmu asta, cu actziunea petrecandu-se dupa 10 ani.

In planul adaptarilor BD, Mendes a inceput cu Road to Perdition (nominalizat la vreo 6 Oscaruri), un film cu gangsteri jucatzi de actori mari (Paul Newman - nominalizat la Oscar pt rol, Jude Law - in rol de fotograf asasin psihopat, Daniel Craig si Tom Hanks). Hanks e un asasin care se hotaraste sa se lase de meserie si sa-si salveze familia in timp ce fostii colegi, deranjatzi de idee, incep sa-l vaneze si tot filmu se fugaresc unii pe altzii intr-o atmosfera de aia interbelica, in genul recentului Public Enemies. Oricum, mai important decat asta e planul lui Mendes de a regiza ecranizarea uneia din cele mai tari benzi desenate din anii 90, westernul horror Preacher (scris de Garth Ennis) care cu sigurantza va face valuri comparabile cu recentele Watchmen, 300 sau Dark Knight.

Si ar mai fi Jarhead, care ma tem ca e cel mai slab film al lui Mendes, poate pentru ca nu se incadreaza in nici una din cele 2 categorii preferate de autor. Pe alocuri arata frumos si are si un point, doar ca pointu ala nu necesita un film de 2 ore. E destul de original in sensu ca e primul film de razboi pe care il vad si in care nimeni nu impusca pe nimeni. Aspectu asta e atat de frustrant incat la un moment dat personajele principale isi ies din tzatzani de ciuda cand, luand un ofitzer in crucea lunetei, tre sa abandoneze misiunea. Se poate deduce despre ce razboi e vorba, ala in care nu s-a tras mai deloc (nu cu pusca in orice caz), adica primul Razboi din Golf, care a tzinut 4 zile. Personajele principale sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain, Donnie Darko, Prince of Persia) si Jamie Foxx (Ray, Soloist samd) care toata ziua buna ziua se antreneaza, se saluta, fac flotari si joaca fotbal in desert asteptand o ocazie sa traga cu arma. Ocazie care nu vine si care produce eroilor sentimente de puternica deznadejde in timp ce gagicile lor de-acasa le dau papucii (deci putem zice ca filmu e despre relatzii de distantza). Sper ca se intzelege de aici ca filmul e un pic prea subtil pentru propriul lui bine, in sensul ca soldatzii din film, in loc sa treaca prin scene de actiune si suspans, sunt macinatzi de o plictiseala sora cu moartea. Ceea ce n-ar fi o problema daca nu s-ar transmite si la spectator. O chestie mi s-a parut totusi supermisto: The Wall of Shame, un perete pe care soldatzii astia puneau pozele cu gagicile care le dadusera papucii in cele cateva saptamani cat au fost incartiruitzi.

In final, ideea e sa statzi cu ochii pe Preacher.


6 comments:

meropi said...

Tu nu te duci sa vezi the coolness care e Avatar???

Aron Biro said...

am fost, urmeaza cronica pe nautilus.nemira.ro

prowler said...

buei mainstreamerilor lasati-ma cu mainstreamu vostru

Alex said...

Singurul film pt care merita mers la IMAX e POE din 2012 cu Sylvester Stallone in rolul principal. Daca Sherlock Holmes poate fi cu muschi de ce nu ar rupe si Poe niste funduri de corbi care vor sa-i fure nevermoru? Sa culturalizam secolul al 19-alea, adica sa-l umplem de culturisti.

Cred ca Jarhead nu-ti place ca ai scapat prea ushor de armata. In rest, plictiseala e in toate filmele lui Mendes doar ca rezonezi tu emotional cu filmele de mai sus. Pentru continuarea de peste 10 ani nu trebuie sa mergi la cinema, poti s-o astepti linistit acasa. Cu petale de trandafiri roshii sau nu.

John Constantine said...

pe alocuri American, Perdition si Revolutionary se asemana intre ele, mai ales ca mod de filmare/cinematografie (ex: scene la sfarsit langa fereastra: Kate dupa avort, Hanks mort, sinuciderea lui Spacey) si felul cum este inserata coloana sonora in film. E genul de regizor care il poti recunoaste in filmele sale, asa zic eu.
Jarhead e atipic dar despre asta e si vb, adica cum te plictisesti tu ca nu e actiune asa se plcitisec si aia pe front. cand m-am uitat la el banuiam asta si astfel a putut sa-mi placa (nu ma asteptam la soldatii lui Ryan sau la elicopterul soimaresc la pamant)
Parca din Preacher vroiau sa faca un serial pe HBO (inca mai e pagina pe imdb desi e bagata la PRO)

ElroyTLanphear said...
This comment has been removed by a blog administrator.