Monday, October 05, 2009

Filmele vorbite pe la spate - septembrie 2009


Filme musai

In the Loo
p e filmul in care am auzit cele mai multe injuraturi ever. E o comedie britanica (scotziana de-a dreptu) in vana serialului The Office (varianta brit) doar ca faptele reflectate au loc la un alt nivel - al tratativelor dintre UK si SUA din preajma lansarii razboiului impotriva terorismului. Ca si The Office, serialul e o comedie infricosatoare prin ideea ca poate chiar asa se si petrec lucrurile prin birourile alea si ca soarta a o gramada de oameni depind de decizii luate de o clasa politica alcatuita preponderent din golani la 4 ace, cam ca pe la noi doar un pic mai versatzi in ticalosii. Probabil mare parte din public nu resimte latura infricoshatoare a povestii si o sa se bucure de partea umoristica, in special dialogurile care bombardeaza cu injurii ingenioase la adresa oricui apare prin scena. Un mare rol il are Gandolfini zis si Sopranno, aici un general american care nu e prea hotarat daca sa mearga pe mana razboiului au ba, dar nici nu-l intereseaza foarte tare. Filmul trebe vazut de doua ori, caci unele personaje sharjeaza injuraturi intr-un ritm mai rapid decat apuci sa le intzelegi semnificatzia. Injuratura mea preferata: You look like a squeezed dick with that blue vein pulsing on your head. If i punch you once you'll shit teeth for awhile (asta-i zice Gandolfini omului de PR a lui Tony Blair in poza de mai sus)

Pontypool. Asta e unul din cele mai originale filme cu zombie ever, productie canadiana dupa cartea (parte dintr-o trilogie) a unui anume Tony Burgess (altu decat ala cu Potrokala Mecanica) care si apare in film sa cante un cantecel. In rolul principal, Nite Owl din Watchmen, e un DJ lucrator la un post de radio din satucul canadian Pontypool care baga lumea in sperietzi cu zvonuri despre o invazie zombie (ceva referintze la adaptarea radiofonica a lui Orson Welles la War of the Worlds care a scos lumea pe strada in anii 30). Tot filmul se petrece in cabina de transmisii radio (si in jurul ei) iar numarul total al actorilor e de 4, deci filmul e un fel de A fost sau n-a fost a lui Porumboiu, doar ca are zombie in loc de Revolutzia din 89. Pe langa settingul minimalist de piesa de teatru si actorii destul de misto, e interesanta cauza zombificarii, o chestie legata de teoria memelor (si de spalarea pe creier prin mass-media). De faptul autorul cartzii originale zice ca astia din film nu-s zombie, ci conversatzionalisti, adica niste oameni carora le place sa se auda vorbind, deci filmul functioneaza si ca alegorie a mass-mediei romanesti.

Filme contra plictiselii

Final Destination 3D. Al 4-lea film din serie e identic cu primele 3. In mod normal nu m-as fi obosit cu el, franciza se alatura seriei Saw intr-o categorie a filmelor horror pe care le gasesc indezirabile, dar am prins gustul filmelor 3D, mai ales daca-s horror si bine concepute vizual, cum a fost My Bloody Valentine 3D. Mi-a pasat si de faptul ca filmul e facut de David Ellis, autorul lui Snakes on a Plane si a celui mai bun film (vizual vorbind) din seria Final Destination (adica partea 2, cu memorabilul accident de shosea). Desi sunt respectabile stradaniile de a aduce filmul in format 3D, acesta nu se ridica la nivelul experientzei Valentine nici dpdv tehnic si nici artistic. Actorii sunt sub orice critica (=not even funny, atribut necesar in filmele de gen) si gagicile sunt mai naspa decat se obisnuieste in domeniu (=anorexice si nonmaternale if ya know what i mean). De remarcat ca joaca actritza care a preluat rolul Emanuelle in anii 90 dupa retragerea Sylviei Kristel, fie iertata. Din pacate nu ne arata tot ce are mai bun si moare repede. Cea mai misto faza din tot filmul e o catastrofa care are loc intr-un mall, dupa ce lumea iese de la un film 3D.

RocknRolla. Se zice ca disensiunile care au pricinuit divortzul dintre Guy Ritchie si Madonna isi au originile in felul in care Ritchie i-a portretizat pe tzigani in filmul Snatch. Sarmanul Ritchie e un exemplu de pus in dictzionar, de barbat pe care l-au distrus femeile. Avantul luat acu 10 ani cu Lock, Stock si Snatch a fost temperat brusc de casnicia dintre cei doi si cariera englezoiului s-a dus incet si sigur pe apa sambetei, pe masura ce Madonna insista tot mai mult sa devina axul central al filmelor sotzului ei. Macar de faceau impreuna un film gen Crucea de Piatra (ala cu Loredana) si tot era ceva. In fine, vestea buna e ca Ritchie a divortzat recent si i s-a permis sa respire cu plamanii proprii, oportunitate pe care a exploatat-o intr-un film-reviriment, RocknRolla, care revine la auguriile tineretii sale (gangsteri englezoi si umor cool) dar parca timorat un pic de trauma casniciei. Marele necaz e ca filmul e excesiv de aglomerat cu personaje si fapte, toata lumea fura de la toata lumea fara sa stie de la cine fura si toata lumea vrea sa dea in gat pe toata lumea. Nici faptul ca filmul tzine 2 ore nu ajuta, lipseste clar macar o juma de ora de construire a personajelor care apar in film cam brusc si fortzat, cel mult cu niste flashbackuri fusarite. Culorile-s nasoale, parca ar fi un film alb-negru doar ca mai pe galben-maro asa. Noroc cu actorii care fac treaba excelenta, in special batranul englez Tom Wilkinson, intr-un rol atipic pentru cariera lui (ceva gen Gigi Becali). Leonidas din 300 si Tom Hardy din Bronson au niste personaje secundare misto (dar insuficient introduse), plus ca mai e un italo-englezoi foarte tare, Mark Strong, care seama cu Andy Garcia si de care vom mai auzi mult si bine. E foarte bine ca se anuntza si o continuare, The Real RocknRolla, care are shansa sa duca la o trilogie mafioso englezeasca foarte necesara zic eu. Eu as face si un prequel in care sa explic de unde pana mea au aparut atatea personaje in filmu asta. Dar pana atunci, stau cu sufletul la gura pentru ceea ce consider eu adevaratul reviriment al lui Guy Ritchie, o tripleta de filme adaptate dupa benzi desenate si programate pentru urmatorii 3 ani: Lobo, The Gamekeeper si, cel mai iminent, Sherlock Holmes cu Downey Jr., Jude Law si acelasi Mark Strong pomenit adineaori.

Defiance. Asta e film de ala cu elemente istorice si mesaj important, un soi de filme care au shanse tot mai mici sa prinda box-officeul intr-o lume desensibilizata de lectiile istoriei si pe cale sa repete toate gafele. Regizorul Zwick are in portofoliu numai filme din astea: Blood Diamond, Last Samurai, Legendele Toamnei si niste filme patriotice cu Denzel Washington. O chestie e totusi misto, si anume ca patriotismul si istoria din filmele lui nu e neaparat legata de SUA. Defiance se petrece in Bielorusia in timpul Razboiului Mondial nr.2 si e despre o gashca de haiduci rusnaci condusa de James Bond aka Daniel Craig. Unii ar zice ca filmul e varianta serioasa la Inglourious Basterds: dupa ce parintzii sai sunt executatzi de SS (si de colaboratzionistii rusi), James Bond si cei 3 fratzi evrei ai sai se refugiaza in padure si planuiesc sa se haiduceasca si sa kill some nazis. Partea nasoala e ca pe urmele lor au alergat inca vreo cateva zeci de familii de evrei de prin imprejurimi, intelectuali care nu stiu bate un cui si femei fragile care nu stiu pe ce cale sa o apuce. James Bond simte chemarea biblica sa ii ocroteasca, isi asuma rolul lui Moise si se apuca sa cladeasca o tabara de survivalisti. Dar frate-sau simte ca e tzinut in loc de mila lui Bond si ia haiducia pe cont propriu alaturi de niste amici mai impulsivi. Nimeni nu tre sa stea cu noi cu fortza, zice James Bond, asa ca restul filmului ne arata cum drumurile celor doi fratzi merg in paralel: ala mai tanar se face partizan si saboteur, in timp ce James Bond tzine cu dintzii de valorile pacifiste, chinuindu-se sa tzina comunitatea de evrei survivalisti hranita si incalzita, desi se moare pe capete in special in timpul iernii si in timpul unor sesiuni de vanatoare de evrei organizate prin padurea aia. Desi filmul e cam melodramatic (si nu prea arata sange, nici macar in scenele violente), n-are cum sa nu impresioneze adevarul istoric din spatele faptelor - cica evreii astia au rezistat vreo 3 ani in padurile alea si, desi au fost decimatzi, tot au scos-o la capat vreo mie dintre ei. Comparativ cu filmele alea despre ambitzie in care un bezmetic se urca pe un munte, ingheatza si dupa aia toata lumea il lauda cand reuseste sa coboare inapoi cu degetele degerate, povestea haiducilor lui James Bond e infinit mai puternica, poate chiar mai puternica decat a lui Schindler.


4 comments:

krossfire said...

Baga un ochi si pe Zombieland, cu Harelson pe care nu l-am mai vazut de multa vreme in filme.

hpv said...

Final Destination parerea mea ca nu prea merita ... e expirata ideea ;))
Inglorious Bastards n-am reusit sa-l vad nici pana acum :(sper sa-l vad week-end-ul asta :)

Septimiu said...

Ce mi-a placut mie la InTheLoop sunt referintele cinematografice hazlii pe care le fac personajele. Ce i-a scazut filmului realismul sunt aceleasi referinte. Toti oamenii din filmul asta fac aluzii la filme, si nu de orice fel, ci de regula cult-movies. Practic ramai cu senzatia ca la admiterea in ministerul apararii, atat in anglia cat si in US of A, li se da candidatilor test din blogul lui aron biro. acu realiste sau nu, majoritatea referintelor sunt bestiale, mai ales aia cu Spartacus sau "climbing the mountain of conflict? You sound like a nazi julie andrews". Sau ambasadorul chel si papagal care o parafraza pe nevasta lu bogart.

Gandolfini nu e nehotarat, de fapt e cel mai antiwar de acolo: Once you've been there, once you've seen it, you never want to get back again. Just like France.

Cred ca asta e filmul cu cel mai mare debit de cuvinte pe minut. nu stiu daca sunt 5 secunde consecutive in care cineva sa nu turuie, de regula insulte. Si nu bea nimeni ceai. O mai nimeresc si britanicii din cand in cand.

prowler said...

lolol nu e ca the office, fa-ti un bine si baga THE THICK OF IT.
malcolm tucker 4eva