Monday, June 29, 2009

Draga mi-este bautura



























The Alcoholic

de Jonathan Ames

Avand in vedere ca cele mai de succes serii de benzi desenate Vertigo s-au cam finalizat sau sunt pe ultima suta de metri (100 Bullets, Y the last man) iar cele lansate in ultimii 5 ani au cam fost anulate (Testament, Exterminators, Loveless, American Virgin), Vertigo s-a tot zbatut sa gaseasca solutzii de reimprospatare a ofertei:
  • s-au apucat in prostie de reeditari: lucrarile out-of-print ale lui Paul Pope dar si unele care-s in print bine mersi: Preacher (in hardcover) si Transmetropolitan (nici macar in hardcover);
  • au dat startul unor serii noi care abia trec de 10 numere si nu au vanzari incurajatoare (Air, Madame Xanadu si altele);
  • probabil cea mai importanta strategie e ca s-au apucat sa investeasca in Original Graphic Novels, adica benzi desenate publicate intr-un volum unic, fara serializare; in scopul asta au fost atrasi o serie de scriitori din literatura "serioasa" care pe aceasta cale au debutat in lumea benzilor desenate.
Din ultima categorie singura carte care a facut ceva valuri este The Alcoholic. Si a facut valuri chiar mari, aparand in topul Best Books 2008 al amazon (top votat de critici, nu dupa cumparari). Jonathan Ames e un scriitor obscen relativ cunoscut, considerat o combinatzie intre Woody Allen si Bukowski, facandu-si renumele printr-o serie de eseuri pe teme sexuale cu elemente autobiografice serializate pt New York Press. Alte asemanari ar fi cu jurnalismul gonzo, Ames fiind si un fan inrait al lui Hunter Thompson, iar numele sau e legat adesea de evenimente culturale bizare, cum ar fi lansarea de carte in care Jonathan Ames l-a provocat la o partida de box pe scriitorul Craig Davidson (care scrisese o carte despre box) - vezi poza de jos.

Nu stiu exact daca Ames scrie tot timpul in stilul asta eseist-egocentrist, dar The Alcoholic cam asta e: transpunerea in banda desenata moody a aventurilor autobiografice ale unui scriitor alcoolic a carui unica ratziune de a exista e sa faca haz de necaz si sa isi planga de mila. Ceva intre Nick Hornby si Woody Allen, aspectele Bukowskiene fiind poate mai temperate in cartea asta.

Zic ca e autobiografica deoarece numele eroului e Jonathan A., e scriitor evreu si e desenat dupa chipul si asemanarea autorului Jonathan Ames. Povestea e saga eroului alcoolic care isi cauta cale de vreo 20 de ani prietenul din copilarie care l-a invatzat sa bea si cu care a avut prima relatzie sexuala, gay, la o betzie. Autorul insista ca nu e gay, ca a fost doar un gest de prietenie ca ala din Brokeback Mountain si ca sa ne dovedesca asta ne povesteste si despre relatziile sexuale avute intre timp cu femei, de la prima ejaculare precoce si pana la povestea de dragoste neimplinita cu o gagica care nu era de nasul lui. Confidenta eroului e o matusha cu cancer de san care si-a trait viatza la maxim si acu e internata la azil.

Pana la urma in cartea asta se rade si se plange in masuri egale dar se merge mult si pe sentimentalisme (ex: deprimarea eroului dupa atacul de la World Trade Center iar la final o morala destul de patetica in care eroul se recunoaste invins in fatza misterului feminin). Cu alte cuvinte, daca e sa ne raportam la autori cu interese similare, e mai aproape de Adrian Tomine decat de Daniel Clowes dar parca nici subtilitatea lui Tomine nu o are. In sensul ca Tomine e si grafician si isi complementeaza perfect dialogul cu grafica, in timp ce Ames e un scriitor care si-a angajat pe cineva sa deseneze pe marginea chestiilor pe care le avea de spus.

Versiunea hardcover a volumului arata foarte bine, cu o sticla de bere in basorelief pe coperta. Hartia foarte faina, grafica alb negru, destul de misto.

- plusuri: umorul, conditiile grafice
- minusuri: unele sentimentalisme care banalizeaza povestea
- recomandare: fanilor Woody Allen, Charles Bukowski, Adrian Tomine

Friday, June 26, 2009

Michael, te iubim

Desi credeam ca murise demult, se pare ca Michael Jackson abia acum a murit.
A fost un om care a iubit muzica si copiii. Un alb nascut din greseala in trup de negru. Un muzician desavarsit care a zburat pe cerul Bucurestiului cu jetpacku ala din Duke Nukem.

Sa pastram un moment de reculegere. In momentele astea ma gandesc daca viata mai are vreun rost.

Fie-i cenusa usoara.

Ca tot veni vorba, recomand jocul Plants vs. Zombies, ultimul act artistic in care apare Michael (sub forma de zombie, ce-i drept).

Acuma radem, plangem, o treaba e clara, s-a dus unul din oamenii care au facut revolutzie in muzica. Cel mai tare ma supara ca ascultatorii de muzica cinstita (rock, jazz si alte astea) sunt mai nostalgici si mai afectatzi de disparitzia maestrului decat totzi cocalarii si pitzipoancele care au dansat pe muzica lui.

Tre sa imi gasesc neaparat tricoul cu Michael primit la majorat, in noaptea asta e tribute party la exty acasa, singurul din Cluj.

Monday, June 22, 2009

Doua seriale rutinate


Heroes
sezonul 3

House MD
sezonul 5

Iaca doua seriale care au ajuns la capatul puterilor si bat pasul pe loc intr-un stil destul de penibil. Cel mai nasol e Heroes, al carui scenaristi cred ca nu prea discuta intre ei, caci noul sezon e o varza totala. Nu reuseam sa leg actiunea de la un episod la altul.

Cel mai nasol cu serialul Heroes e densitatea foarte mare de personaje principale (Lost e mic copil, in Heroes totzi sunt... eroi, pana si unii care la un moment dat par figurantzi). Asta face ca serialul sa mearga pe mai multe fire narative paralele inghesuite toate in fiecare episod (in loc sa li se aloce episoade diferite ca in Lost). Smecheria a tzinut un sezon, hai doua, dar din primele episoade ale sezonului 3 n-am priceput absolut nimic din pricina ca nu tzineam minte nimic din ce se intamplase in sezonul de anul trecut. Povestea s-a repetat la mijlocul sezonului cand serialul a luat o luna pauza de cateva luni.

Apoi, serialul si-a cam overstayed the welcome, vorba englezului. Incepuse ca o poveste despre oameni simpli care devin eroi exceptzionali, ca pe vremea romantismului lui Eminescu. In plus, imprumuta de la Watchmen si X-men tema supereroilor umanizatzi, a xenofobiei si puterii abuzive. In sezonul 3 gama de eroi s-a largit in asa hal incat te intrebi unde-s oamenii normali in serialul asta (aia din poza de jos, care abia incap in poza, sunt cam o treime din ei). Si colac peste pupaza mai apar si niste personaje pe care le credeam moarte, cum ar fi Malcolm McDowell, ceea ce lasa impresia ca aici nimeni nu moare de fapt, ceea ce cam anuleaza toate mizele. Ca sa nu mai pomenesc ca unii au si darul de a calatori in timp, modificand plotul serialului in directzii haotice, mult mai prost controlate ca in Lost.

Degradarea accelerata a serialului poate fi pusa pe seama caracterului interactiv pe care acesta l-a capatat. La inceputul sezonului, producatorii se laudau ca au facut un site multimedia care permite spectatorilor sa se implice direct in scrierea scenariilor. Cred ca asa se explica revenirea in serial a unor actori ale caror personaje cam murisera. McDowell revine pe post de holograma, una din gagici pe post de sora geamana a unui personaj mort (jucat evident de aceeasi actritza), iar unul din actorii mai aratosi revine sub forma unui shapeshifter care i-a imprumutat moaca. Tre sa recunosc ca asta cu shapeshifteru mi-a placut, dar trucul cu sora geamana si cu holograma lui McDowell au fost de prost gust si fortzate. Tot shapeshifteru asigura si partzile cele mai reusite din sezon (ultimele 2-3 episoade), in care acesta sufera de schizofrenie si incepe sa fie posedat de personalitatzile indivizilor carora le fura identitatea. Chestie foarte cool dar tre sa rezisti 20 de episoade ca sa ajungi la ea.

Cu exceptzia pomenita, plotul intregului sezon e complet lipsit de directzie, se autoplagiaza reluand conflicte care fusesera rezolvate inca din primul sezon, fara sa adauge nimic in plus, nici conflictelor, nici personajelor. Chinejii aia care calatoresc in timp ma ametzesc complet si episoadele in care unii calatoresc prin visele altora ma scot din sarite deoarece dilueaza toata miza si lasa impresia ca la urma urmei nimeni nu poate patzi nimic, deci nu pricep de ce se mai streseaza personajele.

Deci plotu e impartzit in 2 partzi:
  • prima e proasta rau, despre eroii astia care asteapta o eclipsa pe parcursu careia isi vor pierde puterile, in timp ce un erou mort suge puteri de la ceilaltzi ca sa invie si sa devina zeu absolut (practic si primele doua sezoane tot despre asta au fost);Spaţiere de la stânga la dreapta
  • a doua parte e si mai proasta, dar porneste de la o premisa ok, cu presedintele Obama care da o lege ca totzi supereroii sa fie adunatzi in lagare de concentrare pentru a se face experimente, iar un birocrat imputzit ia misiunea pe cont propriu si face o demonstratzie de shovinism in your face, gen Vadim Tudor.
Din pacate vom avea si un sezon 4, cel putzin la nivel de intentzie. Nu credeam ca Heroes va ajunge mai slab ca Supernatural.

Nici despre House MD nu am multe lucruri bune de spus, dar cu asta ma obisnuisem sa fiu rutinat seara inainte de culcare, plus ca nu tre sa imi amintesc faze de la un episod la altul. Dupa o traiectorie ingenioasa pe parcursul primelor 4 sezoane, de la horror medical la sitcom, telenovela si film politzist cu virusi in loc de raufacatori, sezonul 5 a adus o criza de inspiratzie totala in care s-a batut pasul pe loc spre disperarea publicului, disperare care i-a strans pe scenaristi cu usa atat de rau incat au decis sa omoare unul din personaje brusc si ad-hoc, sa le casatoreasca pe celelalte si sa-l faca pe eroul jucat de Hugh Laurie sa si-o traga cu sefa lui (vorba vine). Si cand nici astea n-au fost suficiente, au dat cu ciocanu in serial si l-au facut pe House schizofrenic si l-au internat la casa de nebuni, un cliffhanger merituos ce-i drept, care deschide perspective interesante pentru un sezon 6. Deci sezonul 5 a fost cam in plus, se poate sari lejer peste el, plus ca Hugh Laurie a devenit producator si a inceput sa-si cam bage picioarele. Dupa parerea mea serialul are rost sa continue doar daca sezonul 6 se petrece integral la casa de nebuni.

Wednesday, June 17, 2009

Wild Wild West



























Iron West
de Doug TenNapel

Nici macar conoisseurii nu vor recunoaste numele lui TenNapel, dar macar ei isi vor aminti cu drag de el daca le spun ca e creatorul jocurilor (si serialului de animatzie) Earthworm Jim, de inalta tzinuta si larga apreciere intre amatorii de jocuri PC de la inceputul anilor 90.

Uitasem complet de el si recent am aflat cam din intamplare ca de 10 ani incoace TenNapel s-a dedicat benzilor desenate si ca in urmatorii 5 ani sunt planificate 3 ecranizari la Hollywood dupa lucrarile lui.

Am rasfoit rapid bibliografia si am ales Iron West pentru lamurire, strict pe baza recomandarilor calduroase ale clientzilor amazon. Ocazie cu care m-am lamurit inca o data ca majoritatea recenzorilor amazon sunt ale unor clientzi care vor sa se laude cu ce si-au cumparat si ca aia care ar avea ceva nasol de zis, ori nu se obosesc sa o faca, ori se bucura daca si altzii pica de fraieri.

A nu se intelege ca Iron West e o porcarie, doar ca e departe de calificativul de 5 stele de pe amazon. E o lectura lejera, umoristica dar fara nici un fel de pretentzii. Atat grafica cat si povestea apartzin lui TenNapel, de aici se deduce ca e alb-negru. Atat grafica cat si povestea mi-au adus aminte de benzile desenate romanesti si de cele de prin revistele Pif (Lucky Luke in special).

De aici trebuie sa se inteleaga ca dintre benzile desenate pe care regret ca le-am cumparat (Billy Hazelnuts, Perhapanauts, Flaming Carrot, Atomic Robo), pe asta o regret cel mai putzin. Grafica, chiar si alb-negru, e dragutza in sensul de cartoonish, dialogurile au umor (cam copilaros) iar povestea ar fi mishto intr-un joc PC sau un desen animat.

TenNapel isi respecta blazonul de a crea personaje absurde si asocieri libere de idei care creeaza un efect hilar. Earthworm Jim era un vierme care isi folosea propriul corp pe post de bici si il parodia pe Indiana Jones, in timp ce se lupta cu niste extraterestri care mutilau vaci si nu mai stiu ce. Bine, la joc conta si faptul ca era interactiv, insa la Iron West aspectul asta lipseste si lasa impresia de insuficientza. Probabil voi incerca inca o carte a lui TenNapel, una dintre cele care urmeaza sa fie ecranizate la Hollywood (Creature Tech vine cu cele mai bune recomandari de la critici).

Ok, sa ajung si la poveste, e cu un sat in Vestul Salbatic care e cotropit de niste robotzi condusi de un tren urias care umbla pe propriile picioare (ma rog, niste vagoane impletite). Eroul e un cartofor care tre sa salveze Vestul Salbatic cu ajutorul unei prostituate, a unui Sasquatch si a unui shaman extraterestru. Obiectivele rau-facatorilor sunt de a transforma California intr-un paradis sintetic. Oh, no, but who would want to live in a synthetic paradise! (cred ca asta e cea mai tare poanta din poveste).

- plusuri: nimic nu exceleaza dar e simpatica la toate capitolele
- minusuri: se preta mai degraba la un joc video
- recomandare: varstelor mici si mijlocii

Friday, June 12, 2009

Alegerile europarlamentare

In caz ca n-ati observat, in coltzul dreapta sus al blogului am pus linkul Voteaza-ma frate, care va duce direct la site-ul UrsusFilm, deschis cu ocazia TIFFului. Siteul cu pricina va cere ca:
  1. sa facetzi un cont rapid, pe baza de adresa de e-mail plus ceva date personale (1 minut)
  2. sa intratzi in contul cu pricina
  3. sa facetzi un top personal cu 10 articole despre TIFF2009
  4. in topul respectiv pot intra doar articolele inregistrate pe siteul Ursusfilm
  5. pe primele doua locuri in topul respectiv trebuie sa fie cele doua articole ale mele de mai jos, altfel Ursusfilm va trimite un virus care o sa va faca varza calculatorul;
  6. daca cunoastetzi adresele de e-mail ale rudelor, amicilor si colegilor de liceu, suntetzi binevenitzi sa facetzi cat mai multe conturi din care sa ma votatzi in fruntea topului
  7. in cazul in care castig, primii 10 care m-au votat primesc cate o lada de bere.
  8. votul vi se ia in considerare doar daca facetzi un top 10 complet (pe restul de 8 locuri punetzi niste agarici cu articole proaste care sa nu imi faca concurentza).
  9. daca nu ma votatzi, inkid blogul de tot, ca www.terorista.ro si o sa va para voua rau dupa mine.

TIFF 2009 part2: filmele bune


















Prescriptum2: S-ar cuveni pomenite si cateva filme TIFF despre care nu mai povestesc aici pt ca le-am vazut si povestit cu ocazii precedente. E vorba de Martyrs (horrorul anului), JCVD (filmul de revenire de dupa eclipsa a lui Van Damme) si Choke (inca un Ciuc Palahniuc si ma duc). Pe cine intereseaza, linkurile cu pricina va indruma spre comentariile de la data vizionarii.

Ce urmeaza in continuare sunt filmele care mi-au placut fara nici o jena la TIFFu asta, mult mai multe decat anul trecut, parca si decat acu 2 ani.

Repo, the Genetic Opera e un film deosebit de original prin aceea ca e primul musical horror adevarat de la Rocky Horror Show incoace (ma rog, de la Sweeney Todd, care paleste totusi in fatza lui Repo). Imaginea filmului e superba, distributzia de basm: Sarah Brightman scotzandu-si ochii cu propriile unghii, Ogre de la Skinny Puppy, Bill Moseley (Otis din filmele lui Rob Zombie), o Paris Hilton dependenta de bisturiu si Tony Head din Dr.Who/Buffy, in rolul principal, al unui recuperator de organe de la cei care nu si-au platit ratele dupa cate un transplant. Ce nu mi-a placut e ca muzica pare a fi luata de la trupe rock cu voci feminine de mana a 3-a gen Lacuna Coil sau Nightwish post-Tarja. Daca in general actorii fac fatza cerintzelor de voce, treaba sta mai nasol la compozitzie, piesele fiind create de scenaristul filmului, un rocker sexos care mai apare ca narator prin film si care a creat initzial conceptul ca piesa de teatru/opereta. Niste profesionisti (gen Jesus Christ Superstar, ori macar Dan Bittman) ar fi putut ridica filmul la nivel de 5 stele dar asa, Repo ramane nedesavarshit, ca statuia lui Venus cu sânii dezveliţi dar decapitata. Am fost surprins sa aflu ca regia apartzine lui Darren Bousman, vinovat pentru 3 dintre filmele seriei Saw. Ma bucur ca stilul de lucru heirupist de la Saw nu l-a plafonat si ma bucur si mai tare ca s-a desprins la timp de seria respectiva.

Politzist, adjectiv. Foaie verde flori de cui, nu-s filme ca la Vaslui, Foaie verde de trifoi, filmele lui Porumboi. Cu banii de salariu ai unui fotbalist impiedicat de la FC Vaslui, moldoveanul o comite din nou, de data asta in cel mai curat stil al fratzilor Coen. Mare pacat ca actorii sunt bucuresteni si nu au stiut sa imite fascinantul accent vasluian. Alt neajuns ar fi niste scene de urmarire pe jos excesiv de lungi si de lente, diluante fatza de scenele concentrate de mare finetze din care e alcatuit de fapt scenariul. Daca se rezolvau astea doua probleme, filmul putea sta lejer alaturi de marile comedii seci cu specific regional de care si-au legat numele oameni ca Coen, Billy Bob, Jarmusch samd. Eroul povestii e Cristi, un politzist in jerseu (adica undercover) care bea Skol, fumeaza ca turcu si urmareste 3 liceeni banuitzi de a fuma hashish. Seful sau (Bebe din 432-ul lui Mungiu) n-are rabdare cu aflatul adevarului si vrea dosarul inchis si pustii bagatzi la zdup insa Cristi ar prefera sa gaseasca sursa reala a hashishului. In plus nu e el prea convins ca legile astea impotriva drogurile recreative mai au viatza lunga pe la noi si il macina remuscarile sa bage la zdup niste pushti in timp ce in restul Europei marijuana e considerata mai putzin nociva decat Coca Cola. Filmul are personaje si dialoguri superbe, si un foarte binevenit cot in burta lingvisticii romane si a celor care iau salarii ca sa-si bata joc de ibovnica lui Alexandru Mateevici: Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiul, Al uitării 'n care geme.

9.99$ e o animatzie stop motion, ecranizare a unui grup de povestiri ale israelianului Etgar Keret. Keret a scris si simpaticul Wristcutters, si e nominalizat anul asta la Shirley Jackson Award pentru un volum de povestiri, iar 9.99$ exprima tot ce e mai bun la autor. Filmul e un colaj de povestiri in stilul Wristcutters, cu umor negru si un pic de morala. Preferata mea e povestea cu tipu care e obligat de gagica lui bunoaca sa se tunda, sa se epileze pe tot corpu si sa-si smulga genele si sprancenele, sub motivul ca tipa are alergie la parul de barbat. La sfarsit tipul gaseste intr-o camera niste cocoloashe mari de carne cu ochi si gura, care sunt fostii iubitzi ai gagicii, obligatzi sa isi extirpeze toate oasele din corp ca sa n-o incomodeze pe gagica. Nici celelalte povesti nu-s de lepadat iar animatzia si voice actingul sunt foarte misto (Geoffrey Rush).

Bone Man nu e un film teribil de artistic dar e un divertisment total, o comedie neagra politzista in vana lui Alex de la Iglesia cu mici doze de Guy Ritchie, doar ca facut de austrieci. Filmul e al treilea din trilogia (deocamdata, caci e deja in lucru un al 4-lea film) care s-ar putea numi Aventurile recuperatorului Brenner, ecranizari ale romanelor unui anume scriitor Wolf Haas, erou pulp al Austriei. N-am vazut celelalte filme ale trilogiei dar nu-i nimic, se pare ca singura legatura intre ele e personajul central, recuperatorul Brenner, un luzăr insarcinat cu confiscarea de masini si aparate casnice de la cei care au incetat sa-si plateasca ratele. In Bone Man, Brenner se cazeaza la un han rural incercand sa dea de urma unui rau platnic care si-a facut schimbare de sex. Proprietarul hanului e un macelar indragostit de o prostituata din Bratislava pe care are de gand sa o salveze din mainile proxenetzilor prin metode destul de horror. Cele doua fire narative se intersecteaza intr-o multzime de twisturi misto. Am ras bine la filmul asta. Desi e lung, se vede ca are o baza literara (e foarte dens in actziune si umor, are personaje de calitate) si m-a convins sa caut si primele 2 filme ale trilogiei, produse cu aceeasi echipa in ultimii 10 ani, sub titlurile Come sweet death si Silentium.

Chaser e tot film politzist dar de data asta complet lipsit de umor. E coreean, deci crancen, in vana trilogiilor Infernal Affairs sau Mr/Lady Vengeance si umbla deja vorba ca americanii investesc intr-un remake care, cu echipa corecta, are shanse sa reitereze succesul lui The Departed. Filmul e despre un fost politzist devenit proxenet care investigheaza disparitzia catorva din curvele pe care le administreaza. Cercetarea il duce la un psihopat impotent care omoara pitzipoance cu o dalta. Conflictul pare rezolvat destul de repede, cand psihopatul recunoaste crima (dar nu poate fi arestat pt mai mult de 12 ore din lipsa de dovezi), iar eroul nu poate cauta dovezi (din pricina ca e arestat de fostii sai colegi din politzie pt ca l-a batut pe psihopat). Filmul are o gramada de twisturi si suspansuri contracronometru si personaje cool, e lung si solicitant si are cateva faze sangeroase iar eroul povestii e jucat de un actor misto. Din pacate actorul din rolul negativ nu prea are fatza de psihopat, sper ca remakeul american sa ajusteze acest aspect.

Sauna e o minunatzie de film finlandez cu imagine si actori superbi, despre o sauna misterioasa din mijlocul unei mlashtini in care daca intri vin mortzii sa te spele de pacate. Desi marketingul denaturat al TIFFului a promis ca filmul seamana cu The Ring, in realitate rezoneaza puternic cu Calauza lui Tarkowsky, atat ca simbolistica, cat si ca estetica. Filmul are mult de castigat din cadrul istoric, regizorul Annila fiind pasionat de momente istorice mai obscure dar foarte exotice, ce ii permit sa creeze un cadru istoric usor ireal. De exemplu, filmul lui anterior, Jade Warrior e despre karatisti finlandezi de pe vremea cand fino-ugricii au venit din Mongolia si au compus Kalevala. Si Sauna are o chestie interesanta pe planul asta: eroii sunt un grup de soldatzi de pe la 1500 insarcinatzi cu marcarea granitzei intre Rusia si Suedia, la capatul unui mare razboi intre cele doua puteri. Grupul e format atat din rusi ortodocshi cat si din suedeji (mai exact karelieni) ortodoxofobi. Misiunea lor e macinata de tensiunile xenofobe si de remuscarile pe marginea pacatelor pe care fiecare dintre ei le-a infaptuit la vreme de razboi (viol, crima, tendintze poponare etc.). Pana la urma echipa ajunge la mlastina asta pe care n-o vor nici rusii, nici suedezii asa ca se hotarasc ei sa o taie drept in doua dar la mijloc dau peste un sat dubios cu oameni ruptzi de realitate si cu sauna asta construita de niste calugari mistici demult disparutzi care au lasat in urma lor doar niste icoane ortodoxe. Simbolism cat incape, thrilluri horror si un actor principal fantastic. Antti Annila e un regizor de urmarit, clar.


Antichrist. Un titlu excelent pentru un film dedicat ultraortodoxului Tarkowsky. E vorba de noua isprava a lui Lars Von Trier, chestia aia putreda din Danemarca de care vorbea Shakespeare. In general Von Trier mi se pare un imens kknar dar iata ca in sfarsit s-a dat pe brazda si a facut primul sau film ce poate fi considerat frumos. Antichrist e un horror cinstit ce face trimiteri la Evil Dead, Lost Highway (soundtrackul lynchian si problemele de cuplu) si Last Temptation of Christ (prin Dafoe dar si prin morala povestii). Povestea e despre Adam si Eva care se intorc in Eden sa faca terapie de cuplu dupa ce le-a murit copilu din pricina ca erau prea prinshi intr-o scena de sex simfonic. Adam se intoarce cu draga inima, dar Eva e plina de figuri, are tot felu de fobii, simte ca o arde pamantu la talpi si o macina vina si frica. Adam e ratzionalist, Eva e isterica si nimfomana asa ca cei doi ajung impreuna la concluzia ca Nature is Satan! si ca omul nu mai e stapanul naturii demult (adica de la alungarea din Eden), ci sluga sa umila, nevoita sa accepte ca viatza ii este guvernata de instinct si senzatzii tari. De fapt treaba e mai mult valabila pt femeie decat pt barbat (pentru care cica mai exista o sperantza), asa ca Eva concluzioneaza ca singura solutzie e sa isi taie clitorisu cu o foarfeca in timp ce Dafoe ejaculeaza sange si o vulpe satanista le tot da tarcoale colibei dand citate din Samael. Desi Von Trier nu a abandonat camera hand-held, in cazul de fatza nu abuzeaza, ci reuseste sa integreze totul intr-o estetica desavarsita, atat in video cat si in audio. Ma bucur ca a depasit momentul Dogme, cea mai sinistra porcarie din istoria cinematografului (imi place sa zic ca filmul meu preferat din Dogme e seria Jackass). Misoginismul atroce le-a cam desumflat pe fanele auteurului care scuipau in san la iesirea de la film dar acu ce sa facem, se stie din capul locului ca femeile-s sataniste, si nu trebe sa o spun eu sau Von Trier, o spune Biblia. Amin.

P.S. Exista un zvon conform caruia sursa de inspiratzie a filmului e faptul ca o gagica i-a dat papucii lui Von Trier acu 2-3 ani.

Tuesday, June 09, 2009

TIFF2009 part I: filmele proaste si plicticoase



























A mai trecut un TIFF prin noi

A fost si soare, au fost si ploi
Singur nu eram, eram amandoi
In noptile pustii si reci
Si-n zilele cu nori pe cer.


De 8 editzii incoace, in fiecare an in saptamana TIFFului ploua si in cele care urmeaza nu. Chiar nu s-a prins nimeni de treaba asta? Cu atat mai mult cu cat numarul de proiectii in aer liber a crescut si e deja ridicola dilema de la intrarea in Echinox in care voluntarii ne roaga sa fim optimisti ca poate sta ploaia.

Oricum, ma bucur ca editia de anul asta s-a dovedit a fi mai zvelta, mai diversa, mai putzin searbada decat cea de anul trecut. Au ramas la loc de cinste porneciurile, filmele gay si filmele cu tzigani dar ponderea lor a fost de data asta decenta. S-au inregistrat o serie de recorduri subtantziale, majoritatea pozitive, si cateva negative:
  • Shock!!! aparitzia primului film zombie romanesc din istorie, e vorba de Zombie Infectors, ce-i drept scurt metraj al unui student de anul 3 dar orishicum un eveniment epocal cu care sunt mandru ca sunt contemporan;
  • Shock!!! cel mai lung numar de editii consecutive la care am fost cu aceeasi gagica;
  • Cool!!! cel mai bun spot promo, o rara si pretzioasa mostra de umor gay despre ciobani romani parodiind scene din Brokeback Mountain
  • WTF!!! prima editzie in care, la categoria "filme pentru copii", s-a proiectat un film contzinand un blowjob; e vorba de Me and You and Everyone you know, in care doua pustoaice ii fac cate un blowjob unui copil legat la ochi care trebuie sa le identifice dupa textura buzelor; altfel un film simpatic, dar intra cam in aceeasi categorie aberanta precum recentul record mondial al corului de copii din Cluj care au fost obligatzi sa cante cale de peste 12 ore pentru mandria Clujului.
  • Cool!!! prima editzie in care Carmen Mezincescu, aberanta shefa din colectivul Aperittiff, nu mai produce contributzii
  • Cool!!! prima editzie fara probleme tehnice majore, astfel incat n-am mai fost silit sa vizionez filme spaniole fara subtitrari si filme horror fara sonor
  • Cool!!! prima editzie in care au fost implicate si alte cinematografe decat cele traditzionale (cele de la mall, cu sunet impecabil)
  • WTF!!! prima editzie care recicleaza filme din alte editzii; prima editzie fara pitzipoancele Stella Artois
Probleme care au ramas de rezolvat:
  • Anca Gradinaru de la Aperitiff, care anul asta se plange ca nu-s destule porneciuri si ca lumea prefera sa se uite la femei batute decat la femei satisfacute; as comenta mai mult pe aceasta margine de subiect, dar nu vreau sa abat atentzia prea mult de la subiectul articolului; in plus, noul film al lui Von Trier raspunde destul de clar la problema;
  • Vanzarea de bilete peste capacitatea salilor (si fara locuri);
  • Cinematograful Republica care are management deplorabil, sunet prost si cele mai incomode scaune pe care am stat vreodata si totusi se lamenteaza ca lumea prefera alte cinematografe, ori chiar sa stea acasa.
  • Mutarea festivalului in saptamana fara ploaie, sau amenajarea unei prelate la filmele in aer liber.
Ca de obicei, incep darea de seama cu filmele de kkt, care din fericire au fost unul singur:

Alle Anderen (All the others), castigator a 2 premii mari la Berlin e, conform afirmatziei unui amic, "o voma de film". Mai bine de 2 ceasuri ne-am uitat la un cuplu care freaca menta intr-o veranda povestind treburi femeieshti si certandu-se pe teme din alea abstracte cum le place femeilor sa se certe cand n-au chef sa se gandeasca la problemele concrete. Puteam sa fac si eu filmul asta daca lasam un webcam sa inregistreze vreo 3 zile ce se intampla in casa la mine, si pe urma editam un pic materialul Am uitat sa precizez ca fimul e creatzia unei femei, Maren Ade, rasplatita la Berlin pentru ochiul atent deschis asupra realitatzii de cuplu. Saracu Melies cred ca se invarte in mormant daca afla ce a ajuns industria pe care a inventat-o.

Urmeaza filmele contra plictiselii:

Fear me not e o fasaiala similara, dar ceva mai solida din toate punctele de vedere, perspectiva fiind cea a unui barbat aflat la midlife crisis. Individul intra pe un trial cu antidepresive, care il dezinhibeaza atat de mult incat ii descatuseaza sentimentele de ura si sătulie pe care le are la adresa nevestei dominatoare si a fiicei incomode. Povestea tre sa fie foarte deprimanta pentru barbatzii trecutzi de 30 de ani si aflatzi intr-o relatzie mai lunga de 5 ani. Filmul e danez, creatzia unui fost membru al mishcarii de trista amintire Dogme, pe care pana si Von Trier o ia in deradere in zilele noastre. Marele defect al filmului e lentoarea in care e diluata o idee care se cam preta la un metraj de juma de ora.

Gomorra trebuia sa fie una din vedetele festivalului, o poveste atroce despre mafia italiana contemporana. S-a calcat lumea in picioare sa intre in sala, dar filmul cam sta in umbra productziilor braziliene cu tema similara (Cidade de Deus, Tropa de Elite etc.). Acuma ce-i drept Mafia s-a inventat in Italia si italienii au toate drepturile sa-si aroge genul asta de filme, dar filmul nu reuseste sa-si depaseasca statutul de epigon in primul rand datorita caracterului fragmentat: sunt de fapt 4 scurt metraje moraliste slab conectate si impletite intre ele sa para ca e un lung metraj. Gomorra face tot posibilul sa stearga din constiintza populara imaginea romantica/umanista a mafiotzilor lui Scorsese sau Coppola si ne arata niste mafiotzi in shlapi si bermude, grasi, nebarbieritzi, cu lantzoace de aur la gat si vorbind o italiana de Manashtur care ma tem ca necesita subtitrari chiar si pentru publicul italian. Un film "de cartier", nominalizat la Globurile de Aur, castigator pe la Cannes si prin alte partzi, cam incoerent si cu valori de productzie cam prea "realiste"(=deplorabile) pentru gustul meu.

Chocolate e un film tailandez cu karate pe bune, Tailanda fiind recunoscuta ca una din ultimele tzari care produce filme cu batai fara efecte CGI. Adica astia chiar se bat de le sar capacele, dovada stau scenele de pe genericul de final care ne-a aratat catziva dintre actori zambind cu grumazurile rupte si picioarele scrantite. Regizorul Prachya Pinkaew si-a facut un nume din a fi unul din rarii regizori contemporani care mai activeaza in aceasta nisha si tot el e responsabil cu promovarea karatistului cambodgian Tony Jaa, considerat un Bruce Lee al zilelor noastre. Din pacate Jaa nu apare in Chocolate dar ma folosesc de ocazie pentru a recomanda colaborarile sale cu Pinkaew, anume OngBak si Protector. Chocolate e cu o adolescenta autista obsedata de filme cu Bruce Lee care isi asuma rolul de recuperator pentru banii datoratzi de diversi mafiotzi mamei sale, fosta prostituata, actualmente bolnava de cancer. Povestea e cam slabutza, dar bataile, mama mama, am avut senzatzia ca dadeau aia in mine nu alta. E drept ca bataile sunt un pic forjate cu efecte de sunet (vajaieli, bufnituri) dar e cu totul altceva decat ce vezi prin filmele lui Jet Li, Jackie Chan sau alea cu chineji zburatori. Pe la final, nemesisul autistei se dovedeste a fi un retardat cu sindromul Tourette, care are propriul stil de bataie (care nu stiu daca are o denumire, dar ar trebui sa se numeasca Tourette-kido).

Hunger e un film politic despre greva foamei. Pe mine ma cam lasa rece filmele politice. Ce-a fost a fost, asta e, sa se faca documentare. Ma lasa si mai rece daca problema politica e una regionala, in cazu asta problema irlandejilor (mai mult sau mai putzin teroristi) bagatzi cu lopata in pushcarii de britanici, sfera de interes in care In the Name of the Father a zis tot ce era de zis. Iar daca vine vorba de filme cu pushcariasi, aici Shawshank Redemption, serialul Oz, Papillon si Nicu Steinhardt au spus si ei tot ce era de spus. Din motivele astea am cam cascat la Hunger. Filmul mi-a ramas totusi simpatic pentru regia misto (aproape fara dialoguri) a unui debutant (Steve McQueen :)), pentru actorul Michael Fassbender (pe care il mai vazusem in 300 si Eden Laked dar abia acum l-am remarcat, poate din pricina ca seamana cu Bale in Mashinistu) si pentru amintirile pe care mi le-a trezit legat de Ilie Ilashcu si problema Transnistriei, in care s-a incercat un pic imitarea modelului irlandez dar pe stil moldovenesc. Ideea e ca irlandejii astia, inainte sa faca greva foamei (pe care au facut-o pana au murit, deci baietzi seriosi) au facut asa numita greva a mizeriei, adica nu s-au spalat cu lunile, faceau pishu pe sub usa celulei sa calce gardienii in el si zugraveau peretzii celulelor cu kkt dar nu oricum, ci cu ambitzie (unul isi baga la un moment dat degetele adanc in fund sa mai scoata un pic de "vopsea"). E greu sa vezi filmul ca pe o drama, avand in vedere ca baietzii astia si-o cam fac cu mana lor (din patriotism) si ca marile lor tragedii sunt ca sunt spalatzi cu fortza, cautatzi de limbrici si scosi din celule de catre cei de la deratizare care vin sa spele kktul de pe peretzi. Iar cand se moare, se moare din incapatzanare, nu pt ca gardienii englezi ar fi fost cine stie ce monstri. Ar merge comparat cu Braveheart: you can take my shit, you can take my freedom, but i won't eat your food!