Saturday, May 30, 2009

De unde venim si unde ne ducem

Manly Wade Wellman,
Arthur Machen,
Lord Dunsany
si
Ex Occidente

Orice disputa culturala ajunge vrand nevrand la dilema "Care a fost primul - oul sau gaina?" Sunt obisnuit cu genul asta de dispute cu precadere din mediile rockerilor care par obsedatzi de genul asta de investigatzii si de a stabili cine a inventat rockul, rifful, soloul, geaca de piele si sexul pe motocicleta. In functzie de placerea proprie si interesul personal, rockerii au incercat mereu sa se transpuna in rolul unei enciclopedii de genul "Shtiatzi ca...?" Nici aparitzia wikipediei nu i-a descurajat, despre care se spune ca e o sursa enciclopedica fundamentala, mai putzin la articolele despre trupe rock pe care neindoielnic le catalogheaza superficial, deci eronat. Articolul de fatza muta disputa pe taramul literaturii fantasy/horror, ocazia fiind data de aparitzia recenta a unor colectzii de lux, de opere aproape complete, ale unor autori obscuri de acu 100 de ani, pe care cei consideratzi azi pilonii de temelie ai genului ii considera la randul lor temelia temeliei. Desigur, nu am in plan identificarea originilor horrorului (care merg hat dincolo de Biblie, trecand prin Shakespeare), dupa cum nu ma intereseaza nici daca primul rocker adevarat din lume a fost Elvis sau Ozzy. Asa ca pan la urma ma rezum la a recomanda 3 scriitori de acu 100 de ani, vanatzi asiduu de colectzionari zilelor noastre in ciuda faptului ca mare parte a operei lor face parte de acum din domeniul public.

Manly Wade Wellman pare sa fie initziatorul mixului western + fantasy/horror. E un gen care inca sta priponit in underground (in cinematografie e chiar mai obscur, cel mai vizibil film de gen fiind comedia Wild Wild West cu Will Smith, care n-a facut chiar un serviciu genului). Din pricina obscuritatzii, am descoperit genul tarziu, prin Dark Towerul lui Stephen King si atunci mi s-a parut o revelatzie si o revolutzie pulp, indeosebi datorita faptului ca King se lauda ca ideea i-a venit din impreunarea lui Tolkien cu Sergio Leone. Mai avea sa treaca un pic pana am descoperit westernurile steampunk ale texanilor Joe Lansdale sau Howard Waldrop (mai nou Norman Partridge). Apoi, din interviurile respectivilor, am localizat originile genului in lucrarile pulp ale lui Manly Wade Wellman (ce nume barbatos!).

Wellman s-a lansat in perioada interbelica prin povestiri cu detectivi si benzi desenate (a colaborat cu Will Eisner la The Spirit), apoi a luat-o pe aratura cu SF-uri, western si horror si prin anii 50-60 a inceput sa intre in atentzia fandomului SF/fantasy, cu niste nominalizari Hugo si, intr-un tarziu cu un premiu World Fantasy pentru Lifetime Achievement. Printre eroii creatzi de Wellman se numara:
  • John the Balladeer, un cowboy care se plimba cu o cobza cantand piese gen Johnny Cash si investigand situatzii supranaturale; eroul e incarcat de mistica biblica, sugerandu-se uneori ca ar fi reincarnarea lui Ioan Botezatorul in Vestul Salbatic; povestile lui John the Balladeer sunt orientate spre speculatii pe teme mitologice si religioase pe o structura pulp adventure;
  • Judge Pursuivant, un judecator pensionar reprofilat ca detectiv al ocultismului la finele secolului 19, care investigheaza cazuri intr-un context ceva mai modern si mai urban, in care John the Balladeer nu se potrivea.
Un eveniment publicistic deosebit a fost ambitzia celor de NightShade Books de a republica operele complete ale lui Manly Wade Wellman in editzii hardcover de lux, ilustrate, editate de istoricul literar John Pelan. Au aparut 5 astfel de volume, din pacate unele out-of-print si traficate prin anticariate la 150-450 de dolari volumul. Doua dintre ele (chiar cele despre John the Balladeer si Judge Pursuivant) se mai gasesc pe amazon la pretzul normal (in jur de 25 dolari volumul).

Arthur Machen e pterodactilul literaturii fantasy moderne, jumatate pasare jumatate shoparla, adica veriga lipsa si punct de ramificatzie pentru ceea ce numim azi literatura fantastica. Rolul respectiv e demonstrat de influentza lui Machen, recunoscuta de totzi cei trendsetteri din fantasy-ul secolului 20:
  • H.P.Lovecraft, vinovatul pentru directia pulp si horror a literaturii fantastice;
  • J.L. Borges, vinovatul pentru directia mainstream a literaturii fantastice (realism magic, bunaoara);
  • R.E. Howard (creatorul lui Conan), vinovatul pentru directia heroic-fantasy a literaturii fantastice.
Evident, cu totzii stim ca cele trei directzii (fantasy, realism magic si heroic fantasy) sunt mai degraba intersectate decat paralele si ca paralelismul lor e intretzinut doar de politicile editoriale de marketing si de aristocratziile culturale.

Alte nume de vaza care s-au declarat fani ai lui Machen sunt Aleister Crowley, muzicienii grupului Current 93, Alan Moore, Oscar Wilde si W.B. Yeats (si Dan Brown, ma rog). Criticii il includ pe Machen in randul principalilor vinovatzi pentru revival-ul horror romantic si decadent de la finele secolului 19, alaturi de Edgar Poe si R.L. Stevenson. Daca Poe si Stevenson erau mainstreamul/hollywoodul, Machen a fost reprezentantul obscurantismului indie al vremurilor respective. Trademarkul lui Machen a fost speculatzia religioasa, bazata atat pe idei crestine traditionale, cat si pe proto-crestinismul celtic si pe mitologia/paganismul celtic, Machen fiind galez de felul lui. Lui Machen i se datoreaza o serie de cercetari fundamentale privind relatzia intre legendele arthuriene, mitologia celtica si crestinism, pornind de la elementul comun al Sfantului Graal. Tot el a initziat si pseudomitologiile universurilor paralele oculte populate de "zei alternativi", care aveau sa devina fundatzia mitologiei Cthulhu creata de HP Lovecraft.

Operele cat de cat complete ale lui Machen sunt promovate si publicate in editzii de lux la Tartarus Press (editura in jurul careia s-a infiintzat si clubul Friends of Arthur Machen). Totusi, pentru cine vrea sa incerce marea cu degetul si n-are de gand sa devina colectzionar, o parte din opera lui Machen e disponibila la liber pe net sau in paperbackuri ieftine pe amazon, publicate de-a lungul ultimei sute de ani atat in brosuri cat si in volume mai consistente.

Lordul Dunsany (mai exact Al 18-lea Baron de Dunsany sau, si mai exact, Ed Plunkett pe numele sau normal) isi vede si el publicata opera fundamentala in trilogia The Complete Jorkens, 3 volume hardcover scoase de NightShade Books. Dunsany a fost un irlandez fitzos, locatar al ultimului castel medieval locuit din Irlanda (construit pe la 1100 si locuit pana in zilele noastre, frecvent inchiriat ca decor pentru productzii cinematografice).

Conexiunile sociale ale Baronului (conform wiki) sunt cel putzin interesante: e unul din urmashii Sfantului Plunkett (un martir catolic), e nepot de-al exploratorului Richard Burton si frate cu un anume Amiral Onorabil Sir Reginald Aylmer Ranfurly Plunkett-Ernle-Erle-Drax (asa o sa-l cheme si pe primul meu copil). In ultimii 10 ani din viatza (finele anilor 40), Dunsany a intretzinut corespondentza cu pe atunci debutantul Arthur Clarke, care a si publicat respectivele epistole intr-un volum gen Micle-Eminescu. A mai fost si campion britanic la sah, inventand propria versiune a jocului, Dunsany chess. Admiratorii lui Dunsany se intind pe aproape 100 de ani de istorie, incepand cu Yeats, Lovecraft si terminand cu Gaiman. Castelul Dunsany (Duhn Samhna), de pe langa Dublin, e unul din locurile pe care vreau sa le vad inainte sa mor (am pus o poza jos).

Pomenita trilogie The Complete Jorkens e unul din primele exemple de povestiri in rama moderne (adica post-Chaucer), despre un club de biliard in care jucatorii deapana amintiri mai mult sau mai putzin fantastice, in frunte cu un anume Jorkens, vestit pentru istorisirile sale incredibile, care includ aventuri umoristice (gen Munchhausen), detectivistice (gen Sherlock Holmes) si SF.

Ar mai fi si alte nume de recomandat din generatzia pionierilor. In general cartzile lor sunt misto pt colectzionat mai degraba decat pt contzinut, dar uneori e fascinant sa citesti cate o poveste horror anacronica, in engleza veche, lipsita de orice dram de fundament shtiintzific si puternic angrenata in pedanteriile si superstitziile sfarsitului de secol 19, apoi sa cugetzi la felul in care motivele vremii s-au repercutat pana in zilele noastre (ex: Dracula-Eminescu-Buffy-Twilight sau Frankenstein-sclavagism zombie-Mengele-Romero, cu varianta Fantoma de la Opera-Beauty and the Beast). Pe langa nume la mintea cocoshului precum Stoker, Poe, Stevenson, Lovecraft, Howard se cuvin pomenitzi si catziva autori redescoperitzi si dezarhivatzi tardiv, care recent au avut parte si ei de colectzii exhaustive de opere pseudocomplete, publicate de Nighshade Books (William Hope Hodgson si Clark Ashton Smith, pe care i-am pomenit in trecere cu ocazia seriei de antologii BD tributare romantismului gotic de la Dark Horse).

In aceeasi linie de idei, trebuie musai pomenita prima initziativa romaneasca de publicare de literatura fantastica obscura (inclusiv romaneasca). E vorba de Ex Occidente Press, primul small press deluxe din Romania, cu produse adresate pietzei occidentale, cu standarde occidentale (suspectez o colaborare cu Tartarus). Printre autorii publicatzi (in engleza) la Ex Occidente se vor numara Matheiu Caragiale, Parintele Avramescu, Marcel Brion, dar si contemporani sinishtri precum Quentin Crisp (un fel de Harvey Milk al fantasy-ului britanic) sau tineri britanici care au reusit deja sa se impuna prin contributzii la antologii fantasy de renume (Joel Lane, Mark Samuels). E drept ca majoritatea cartzilor se invart pe la 1 milion jumate si de majoritatea autorilor n-a auzit nici dracu, dar sunt titluri de colectzie, nu paperbackuri de shifonat pe toaleta. Aceasta e dealtfel singura tendintza pe care o gasesc viabila pentru viitorul publicistic, in contextul in care e-readerele vor deveni suficiente si rentabile ca provider de contzinut. Parerea mea e ca editurile romanesti mai pot spera la inca 5-10 ani de publicat pe maculatura traduceri-adaptari de mana a 3-a redactate cu piciorul. Viitorul apartzine colectzionarilor de hardcover si e-readerelor. Pana si abonatzii la Jurnalul Natzional s-au prins de asta.


Monday, May 25, 2009

Dosarele Fringe























Fringe

sezonul 1

Serialul asta s-a lansat cu multe fitze si mare tam-tam. E noul proiect al echipei din spatele lui Lost si ma asteptam sa ia pe sus planeta. Lansarea sa a fost promovata cu numeroase evenimente, inclusiv lansarea in paralel a unei serii de benzi desenate cu acelasi titlu. S-au susotit zvonuri ca ar fi "the new X-files, only better", ca asa ceva n-am mai vazut si ca producatorul J.J.Abrams va fi stapanul tuturor televiziunilor din lume. Nivelul la care se prezinta serialul, comparat cu hype-ul, e slabutz. Poate daca nu era hype-ul eram mai indulgent. De fapt voi incerca sa fiu indulgent, din pricina ca finalul sezonului e laudabil si salveaza partzial obrazul productiei.

Primele cam 10 episoade m-au scos din sarite. Ma uitam la ele in paralel cu Supernatural si ma surprindeam preferand Supernatural. Problemele cele mai stringente ale lui Fringe sunt legate de actorii de 2 lei si scenariile de 1 leu.
  • Actorii au mai aparut ca figurantzi prin Lost, Oz si Dawson's Creek. Cel mai breaz dintre ei e un australian pe care l-am vazut si in Lord of the Rings (in rolul lui Denethor) - aici joaca rolul unui om de shtiintza dus cu pluta; restul fac mereu fetze afectate, fitze si se minuneaza la fiecare fraza pe care o aud;
  • Cand ma plang de scenarii, nu ma refer la povesti, care-s destul de misto, ci la replicile prin care sunt spuse aceste povesti si la shortcuturile ridicole pe care le iau scenaristii pentru a grabi cate o scena sau o justificare.
Pana la urma serialul s-a mai reparat din mers, intr-un ritm mai alert decat Supernatural, iar in ultima treime a inceput sa se lege un plot mai solid care poate sa se ramifice spre sezoanele urmatoare (daca serialul mai primeste finantzare).

Pe scurt, serialul e despre o echipa de interventzie speciala (gen Mulder/Scully) alcatuita dintr-o femeie puternica care ma enerveaza cumplit, un mucos din Dawson's Creek care face mereu pe prostu (sau chiar e) si Denethor din LOTR, care aici e tatal mucosului. Denethor e un om de stiintza care a lucrat in experimente secrete guvernamentale iar acu e dus cu pluta si nu mai are tzinere de minte, desi aproape fiecare episod releva ca evenimentele au fost pricinuite intr-un fel sau altul de experimentele dumisale pe care, in mod convenabil (pt scenaristi) si fortzat (pt spectatori), personajul nu si le mai aminteste. Oamenii rai din serial sunt complet neconvingatori - arata ca niste tractoristi si unul e shtirb si cu negi pe deasupra. Ma asteptam ca echipa care a creat personaje de fortza lui Linus sau Locke din Lost sa gaseasca niste actori mai breji macar pt personajele negative.

Deci detectivii astia FBI investigheaza niste cazuri SF/horror cu oameni carora le explodeaza capul sau le curge creieru prin nas ca niste muci sau fac niste limbrici oribili sau sunt ziditzi ca nevasta lui mesteru Manole. Faptele converg spre ideea ca o organizatzie de cacanari experimenteaza arme biologice si ca la originile organizatziei se afla insusi eroul povestii, mad scientistul Denethor, impreuna cu nimeni altul decat Leo Spock Nimoy (care a prins gustul colaborarii cu JJ Abrams, dupa noul Star Trek). Spock traieste taman in World Trade Center, ceea ce da o dimensiune SF in plus povestii.

Episodul final contine o serie de surprize misto si un cliffhanger de mare clasa, dupa cum ne-a obisnuit echipa de productzie Lost, asa ca sperantzele nu-mi sunt pierdute. Daca ar crapa naibii vro 3-4 dintre actorii principali ar fi misto. Ca si in Lost, finalul de sezon reuseste sa dea sens unor episoade anterioare ce parusera pana la un punct fillere irelevante, iar ambiguitatea morala a unor personaje creeaza situatzii intrigante. Nu m-ar mira ca la un moment dat sa se releve faptul ca evenimentele din Fringe sunt un fel de spin-off la cele din Lost.

P.S. Era sa uit sa zic ca imbunatatzirea serialului in a doua jumatate a sezonului are de a face si cu intrarea in echipa de productzie (ca producator si regizor) a lui Brad Anderson (Machinist, Session, Transsiberian).

- plusuri: un plot ramificat, de complexitatea celui din Lost
- minusuri: actori enervantzi, scenarii imature, dezamagiri pricinuite de comparatzia inevitabila cu Lost
- recomandare: deocamdata, strict fanilor X-files, dar exista potential de mai mult

Wednesday, May 20, 2009

Watchmen for dummies























Black Summer
de Warren Ellis

Din nou Warren Ellis, asta este. Black Summer e o serie BD, publicata la Avatar Press, editura care adaposteste autori BD respinsi si cenzurati de publisherii mainstream. Ellis e cred ca cel mai frecvent publicat autor de la Avatar. Am mai discutat despre asta pe vremea cand a publicat Black Gas, o poveste brutala cu zombie.

Black Summer nu are nici o treaba cu Black Gas, e o poveste politica cu supereroi, o versiune mai superficiala si brutala a lu Watchmen. Nu e o serie lunga, 8 numere, grupate recent intr-un frumos volum hardcover.

Povestea incepe cu un supererou care se furisheaza in gradina Casei Albe, intra in biroul oval si il omoara pe presedintele SUA, cu tot cu sfetnici, apoi apare in fatza ziaristilor anuntzand ca presedintele era un cremenal corupt si ca puterea tre sa fie in mana poporului. Din pacate autoritatzile nu reactzioneaza prea pozitiv si supereroii incep sa fie declaratzi ca teroristi, provocatzi si haituitzi pana la decimare desi la inceputuri fusesera promovati ca un triumf al experimentelor armatei. Povestea merge in paralel cu evenimentele politice post 9/11, supereroii sunt asimilatzi talibanilor, iar cel care l-a omorat pe presedinte e un fel de Bin Laden care tot trimite inregistrari video populatziei. Banuiesc ca asta a fost motiv suficient ca Ellis sa se adaposteasca la umbra celor de la Avatar Press, singurii dispusi sa publice o calomnie aproape pe fatza la adresa regimului Bush. De fapt unul din blurburile volumului zice asa: Would you like Homeland Security to be notified about this book?

Din pacate, ca mai toate productziile Avatar Press, povestea e diluata in multa actziune - o gramada de pagini fara dialoguri pe care sunt desenate explozii, cafteala si matze imprastiate. Unele au sens, altele-s bagate doar sa umple paginile, astfel ca povestea putea fi spusa in jumatate din paginile alea. Alta problema e ca spre sfarsit povestea urmeaza pasii batutzi de Watchmen, ridicand dilema Who watches the watchmen si unde se trage granitza intre brutalitate abuziva si justitzie.

In concluzie, lucrarea lasa impresia de superficialitate si de oportunism legat de lansarea filmului Watchmen, o chestie din pacate destul de frecventa in catalogul Avatar Press. Oricum, hardcoverul arata foarte misto iar grafica e detaliata. E ok ca si cadou.

- plusuri: grafica misto, valori de productzie cool
- minusuri: poveste diluata in cafteli, cam sta in umbra lui Watchmen
- recomandare: celor care n-au intzeles sau n-au avut rabdare la Watchmen

Friday, May 15, 2009

Inghetzata la cornet
























Freezer Burn

de Joe Lansdale

Paragraful urmator e un comentariu al unui cumparator de pe pagina amazon a cartii. A se lua ca recomandare pozitiva, in ciuda intentziilor comentatorului:

This sorry book joins 'American Psycho' as one of the worst books ever written. I'm not saying Lansdale shouldn't have written it; I should have known better than to buy it! There is nothing, nothing to commend this book for anyone. This is not hard-boiled. No, this is a mind dump onto the page of the ugliest, sickest reaches of an author's mind. I feel this book is something dirty in my house that I must get rid of now. DON'T tell me I don't get it, either! I DID get it - this is an excuse for someone to tell us all about his most dirty psychosexual and racist leanings. The thing that disturbs me even more is that so many readers have gleefully praised it here as a great book.

Freezer Burn e una din cartile scarboase ale lui Lansdale, dar spre deosebire de splatterpunkul din Nightrunners (recenzat aici) in care umorul si violentza gratuita se cam subminau reciproc, Freezer burn e o lucrare de maturitate care se citeste cu un ochi plangand si unul razand, fara a lasa impresia ca se fortzeaza nota.

Eroul romanului e Bill, un golan care traieste din cupoanele de pensie ale maica-sii, pe care o tzine moarta si impachetata in paturi in spatele unei canapele, sa nu-i taie autoritatzile pensia. Intr-o buna zi se termina cupoanele care erau semnate dinainte si eroul e nevoit sa invetze semnatura lui maica-sa, chestie care ii da foarte mult de furca, pana la descurajare. Disperat, Bill se hotaraste sa faca bani jefuind chioscul de petarde de vizavi tocma in ziua de 4 Iulie, chestie care iese naspa, ceea ce il obliga sa se ascunda in mlastinile de la marginea orasului, unde il pishca tzantzarii pana i se umfla capul. Tot flamanzind si ratacind cu capul umflat, ajunge intr-o poiana unde era parcat un freak show. Patronul circului, un batranel cu 3 maini si o nevasta bunoaca, il angajeaza crezand ca e retardat hidrocefal.

Asta se intampla repede, nici un sfert din carte. Restul e despre:
  • viatza la circ, cu bune si cu rele, cu tot cu apucaturile sexuale ale freakshilor, ambitziile si necazurile lor, ceva in genu serialului Carnivale daca-l tzinetzi minte;
  • si conflictul eroului caruia incepe sa i se vindece capul de la tzantzari si sa isi dea arama pe fatza planuind sa mushte mana care l-a hranit si sa fuga cu cele mai de pretz asseturi ale circului: pe nevasta patronului si un frigider in care e criogenizat insusi Isus.
Nu trec 5 pagini in cartea asta fara sa te oripilezi si fara sa razi in hohote la cate o faza. Cartea are totusi neajunsul ca nu angajeaza emotional cititorul, adica nu contzine personaje simpatice, nici macar personaje cu care sa potzi relatziona cat de cat. Cel mai benign dpdv moral personaj e un hidrocefal pe care il tot fraieresc ailaltzi freakshi sa le faca blowjoburi. Mai sunt pe-acolo un hermafrodit, o femeie cu barba, un om-caine, doi siamezi batausi si o expozitzie de borcane cu fetushi diformi. Plotul urmeaza in mare pe cel din Postasul suna intotdeauna de doua ori deci nu prea e loc de surprize, ramane insa marea bucurie a frumusetzii textului, vorba lui Calinescu.

P.S. Mare eveniment, recent nuvela Big Blow, care a stat la baza romanului cu acelasi titlu, de care am vorbit luna trecuta (doar usor umflat, fara diferentze importante), a fost postata gratis pe site-ul lui Lansdale, aici.

- plusuri: foarte misto scrisa, personaje puternice, umor si oroare, spiritualitate texana
- minusuri: plotul e luat din Postasul suna de doua ori
- recomandare: amatorilor de umor extrem de negru, fanilor serialului Carnivale

Monday, May 11, 2009

Tree hugging






















Concrete
vol.1: Depths
vol.2: Heights
vol.3: Fragile Creature
vol.4: Killer Smile
de Paul Chadwick

Aceasta serie BD vine cu recomandari de la Harlan Ellison, pe care nu stiu daca sa le iau in serios caci la un moment dat apare chiar Ellison prin ele si e clar ca e amic de bere cu autorul.

Concrete a fost un individ de formatzie jurnalistica angajat pe post de speechwriter pentru un senator american. Dupa un divortz nasol, se duce deprimat intr-o excursie la padure, unde e rapit de extraterestri, care ii transplanteaza creierul intr-un trup de piatra, un bolovan cu picioare asexuat (detaliu care ii rezolva si frustrarea de a fi divortzat). Guvernul american il ia in primire, il studiaza si pana la urma ii da drumul in lume cu conditzia sa nu spuna nimanui ca exista extraterestri. Si sa pretinda ca transplantul de creier a fost un proiect al armatei americane.

Concrete m-a luat oarecum prin surprindere. Fiind vorba de un fel de supererou, m-am gandit imediat la ceva tributar povestilor cu eroi postmoderni lansate de la Watchmen incoace. M-am asteptat la sarcasm, cinism si viziuni distopice pe tema puterii si a razboiului rece. In schimb am primit o poveste cuminte, benigna, cu tenta ecologista si faze luate de prin Lassie si Black Beauty. N-as vrea ca treaba asta sa sune chiar nasol, mai am momente in care am nevoie sa aflu ca ii pasa cuiva de planeta asta si sa imi creasca tonusul psihic pe chestia asta, chiar daca-s departe de a fi un model de environmentalist. Ajuta si faptul ca stilul lui Paul Chadwick nu e preachy/iehovist ci mai apropiat de stilul notitzelor marilor exploratori care au luat natura de coarne si s-au imprietenit cu ea.

Supereroul Concrete are puteri supraumane, dar nu le foloseste ca sa lupte impotriva elementelor interlope ale societatzii, ci impotriva elementelor naturii, fiind inspirat de cartile scrise de o serie de autori care suspectez ca sunt favoritii autorului: Richard Burton (exploratorul), antropologul Thor Heyerdahl si tipu ala din 7 ani in Tibet. Deci avem de a face cu un fel de Captain Planet mai sobru. In buna traditie a autorilor-exploratori pomeniti, se ofera si detalii tehnice, amuzante sau interesante, legate de diverse situatii cu care se confrunta un calator notoriu, fie ca umbla pe apa, pe uscat, pe pamant sau pe sub pamant. Cateva detalii despre primele 4 (din 7) volume ale seriei:
  • Dupa cum sugereaza si subtitlurile primelor doua volume, Depths e dedicat aventurilor lui Concrete prin diverse "adancimi" (subacvatice sau subterane, cum ar fi tentativa de a traversa Atlanticul inot, sub supravegherea unui observator Guiness Records alcoolic),
  • iar Heights e dedicata tentativei eroului de a cuceri Everestul, cu tot cu impresii cultural-antropologice despre Nepal si ce mai e pe-acolo;
Astea doua volume alcatuiesc seria originala, publicata la finele anilor 80, destul de premiata la vremea ei. Oricum, in ciuda premiilor, succesul comercial s-a lasat asteptat, asa ca prin urmatoarele 2 volume Chadwick incearca sa evite polologhia environmentalista si sa scrie niste benzi desenate mai atractive, bazate pe umor (volumul 3) si pe suspans/violentza (volumul 4):

Volumul 3, Fragile Creature, e cel mai misto din primele 4 volume, fiind inspirat de experientza lui Chadwick ca designer la Hollywood; in poveste supereroul Concrete e angajat de Hollywood pe post de cascador si element de butaforie, ca sa reduca cheltuielile de productzie ale unui fantasy idiot cu actori de mana a doua; povestea e o excelenta analiza ironica a haosului si mizei puse in joc in timpul unei productzii cinematografice;
  • Volumul 4, Killer Smile, e cel mai slab, o tentativa a lui Chadwick de a fi mai comerciabil, in sensul ca pana la urma Concrete ajunge sa se bata cu raufacatori; nu-i sta bine deloc in aceasta postura si pierde din simpatia cititorului. Cea mai reusita parte a volumului e sectiunea bonus: o simpatica serie de benzi desenate fara nici o legatura cu Concrete, numita 100 Horrors, cu cateva povesti horror ultra-scurte (1-2 pagini) cu poanta.
Ca orice supererou, Concrete are niste sidekicksi, o gagica de la guvernul SUA care trebuie sa ii monitorizeze starea biologica si un tip bun la toate, angajat pe post de secretar. Cand Concrete nu e in centrul atentziei, cei doi sidekicksi consuma o poveste de dragoste inabusita pe fondul frustrarii eroului asexuat (care e si el indragostit in secret dar nu are cu ce sa-si falfaie dragostea).

Seria Concrete, disponibila azi in 7 volume de la Dark Horse, a cunoscut un succes mare dar nu si rasunator la finele anilor 80, cand lumea era mai degraba interesata de sfarsitul Razboiului Rece decat de environmentalism. Colectia celor 7 volume se doreste a fi o relansare a unei colectzii complete, ignorata prea multa vreme, cuprinzand seria originala multipremiata (primele 2 volume) plus cele 5 continuari scrise de Chadwick in anii 90, care sunt si ele bine cotate, in special ultimul volum premiat in 2005*.

Concrete e o opera de unic autor, Chadwick ocupandu-se atat de scenariu cat si de grafica. Grafica e alb-negru dar dragutza. Nu promoveaza un stil caricatural cu personalitate (vezi Clowes, Bagge) ci mai degraba un stil de atlas botanic (Chadwick insista foarte mult pe decoruri naturale detaliate in special in volumele cu tematica eco).

-plusuri: lectura motivatzionala pe teme ecologiste, despre miracolele naturii manjite de rahatul uman, grafica simpatica, dialoguri destepte cu referintze culturale
-minusuri: are unele momente mai patetice, gen matineu moralist, iar volumul 4 care incearca sa devina mai "de actziune" esueaza lamentabil
-recomandare: fanilor filmelor/cartilor cu alpinisti, scafandri, padurari si alti viteji care traiesc pentru natura, eventual Jules Verne si Captain Planet

*caruia ii voi dedica un articol separat, caci e prea tare

Thursday, May 07, 2009

Filmele vorbite pe la spate - aprilie 2009




















Filme musai

Martyrs. Doamne-ajuta, filmu asta e atat de violent incat pe parcursul lui am mancat vro 3 grapefruituri doar ca sa-mi indulcesc nitzel gustu din gura. Am si facut o criza biliara pe la jumatate. Francezii (mai exact quebecoijii) si-au facut iar de cap cu ceea ce s-ar putea sa fie horrorul anului. Cu trendul asta horror care mixeaza idei si dintr-o parte (japonezi) si din cealalta (americani), a scos si Francofonia ceva bun in sfarsit, ca de la Louis de Funes n-au mai produs nimic demn de lauda (Besson si Jeunet nu se pun, toata lumea stie ca ei sunt americani). Regizorul Pascal Laugier s-a facut remarcat instant cu acest film la Cannes, dupa care a fost solicitat pentru a face iminentul remake la Hellraiserul lui Barker. Abia astept. Pana una alta, Martyrs e the ultimate torture porn. L-ai vazut pe asta, le-ai vazut pe toate. Hostelurile si Sawurile sunt family movies, se pot da la matineu duminica dimineatza de la 10, inainte sa mergi la biserica. Pentru un om normal, Martyrs pica la fel de bine ca un stroboscop aprins in ochii unui epileptic. Acu vro 20 de ani regizorii erau chematzi in justitzie pt filme din astea dar din fericire Mel Gibson si Passion of Christ au asigurat asternutul pe care se intinde toata cultura torture porn din ultimii ani. Acuma eu in general n-am rabdare cu filmele astea, majoritatea sunt niste scarnavii, dar Martyrs are si un dram de substrat filozofic/biblic care da de gandit in context existentzialist, unde mai pui ca personajele principale sunt doua frantzuzoaice lesbiene bunoace care la aperitiv sunt tavalite in noroi, acoperite de sange si lasate in ploaie pana se lipesc maieurile de ele, la felu intai se trage cu shotgunu, se taie beregata si se scot cu clestele niste cuie batute in craniu, la felul doi una din gagici e lasata in chilotzi, rasa in cap si batuta constant cale de vreo 15 minute, iar la desert nu pot sa zic ce se intampla ca nu vreau sa va tai shansa unui reflux gastroesofagian. Morala filmului ar fi ca "bataia e rupta din Rai". Recomand volumul sunetului la maxim, bezna totala in casa si o folie de metroclopramid.

Acu cativa ani, filmul Crank (tradus Adrenalina si Razbunare), a initziat o serie de filme de actiune over-the-top cu incarcatura pulp, actiune care frizeaza absurdul si un Jason Statham intr-un rol pentru care s-a nascut. De fapt Crank a luat retzeta lui Robert Rodriguez si a pus-o pe fast forward, oferind un delir de adrenalina si la propriu si la figurat: eroul jucat de Statham, care pe langa ca e chel, il mai si cheama Chelios, se trezeste intr-o buna dimineatza buimac de cap si cu un mesaj care ii spune ca mafia chinezeasca l-a injectat cu o otrava care il va omori daca ii scade adrenalina sub un anumit nivel. Asa ca tot filmu Statham alerga, facea sex, tragea cu pusca si se lua la tranta incercand sa puna mana pe antidot si sa se razbune in acelasi timp. Pe fundatzia Crank au aparut ulterior si alte titluri similare (cel mai reusit fiind Shoot'em up) iar acu la cinema am vazut Crank 2, care e si mai si: la finalul primei partzi, Statham cazuse dintr-un elicopter si se facuse farame. Crank 2 incepe din secunda imediat urmatoare, in care mafia chinezeasca ii aduna faramele si vrea sa le vanda pe piatza neagra a transplantelor de organe. Doftorii incep cu inima, care trebuia vanduta unui shaolin de 100 de ani jucat de David Carradine (got it? Kill Bill, Kung Fu). In loc de inima, lui Statham ii pun o baterie cat sa-l tzina pe life support sa nu-i putrezeasca restul organelor cum ar fi penisul, la mare cautare in mediile mafiote. Dar iaca Statham se trezeste si, pe superbul soundtrack creat de Mike Patton din riffuri Mr. Bungle, alearga sa-si recupereze inima, fiind nevoit intre timp sa se autoelectrocuteze pentru a-si mentzine bateria cardiaca in functziune. Filmul are o gramada de cameouri de la persoane de vaza: Maynard de la Tool, unu de la Queens of Stone Age, unu de la Linkin Park, actorii porno Ron Jeremy, Jenna Haze si Lex Steel (care conduc o greva a actorilor porn), Geri de la Spice Girls si inca o gramada pe care nu-i cunosc. Regia e asigurata de acelasi cuplu de regizori de clipuri MTV (Neveldine/Taylor) si asta e un pic nasol ca unele scene de actziune sunt fragmentate cu efecte cool cand ar fi aratat mult mai tare daca erau lasate cursive. In concluzie, violentza gratuita de nota 10 si umor cat cuprinde (si bun, si prost).

Milk. Asta e unul din filmele-vedeta ale Oscarurilor recente, al regizorului de filme emo Gus Van Sant si ocazie de Oscar pentru Sean Penn si Josh Brolin. Filmul e despre al doilea Antichrist*, care in anii 70 a reusit sa deschida portzile Iadului din care aveau sa navaleasca intre noi Fred Mercury, Elton John, George Michael, serialul Little Britain, 3 sferturi din designerii vestimentari de pe planeta precum si ludicul Leo Sherban al nostru. N-o sa credetzi, dar pe individul jucat de Sean Penn chiar il chema Milk. Meritul sau e ca activat in perioada in care a fi gay era chiar o optziune sexuala rau-famata si nu un exercitziu de lifestyle si status cultural. O chestie a ramas totusi la fel: si atunci, ca si acum, pederashtii ascultau in mod exclusiv opera si muzica disco si faceau misto cu mult dispretz de orice alt soi de muzica. Tot lui Milk i se datoreaza si inventarea legii aleia sinistre conform careia daca itzi plimbi catzelu si catzelu face kk in iarba, tre sa i-l culegi de pe jos. N-o sa inteleg niciodata cum e posibil sa practici sexul anal in mod rutinal si sa te isterizezi ca ai calcat intr-un kk. In fine, filmul ne mai arata ca unde-s 2 puterea creste si ca poponarii au inceput sa aiba o shansa politica abia dupa ce s-au aliat cu femeile, pe care pana atunci le dispretzuiau mai abitir decat pe catzeii care faceau kk in iarba. Alta sugestie importanta e ca homosexualitatea se transmite precum vampirismul, de la maestru la discipol. Astept in continuare legalizarea casatoriilor zoofile care au ramas in continuare discriminate, caci Harvey Milk s-a limitat la a trage frishca pe placinta lui. Filmul e musai de vazut pentru actori si invatzaminte, altfel are un scenariu destul de shters si emo (=realist), ca mai toate filmele recente ale lui Van Sant.

Filme contra plictiselii

The Spirit, noua isprava a lui Frank Miller la Hollywood, s-a dovedit un film mediocru, nu neaparat slab. Arata destul de bine, dar e mai apropiat de Sky Captain and the World of Tomorrow decat de Sin City. Partea proasta e ca Miller isi ia cam multe libertatzi fatza de materialul original (de care am vorbit aici). The Spirit e un politzist afemeiat considerat mort dupa ce a intrat in moarte clinica, dar care invie si locuieste in cripta in care a fost ingropat, de unde continua sa ajute autoritatzile din spatele anonimatului. Dushmanul sau de moarte e Octopus, care in benzile desenate apare mereu in umbra si se vad din el doar manushile, iar aliatele sale sunt gagicile carora le tot frange inima, mai ceva ca exty. Miller opteaza pentru modificarea brutala a originilor eroului si il face pe Octopus vizibil, caci altfel n-avea rost sa-l bage pe Samuel Jackson in rol. Care Samuel nici nu prea se potriveste cu rolul. Tonul general al filmului este de desen animat (gen Dick Tracy sau filmele Batman facute de Schumacher), ceea ce devine usor iritant. Iar gagicile nu sunt prea bine alese: Eva Mendez mi se pare o scarba, iar Scarlett Johansson nu e tocmai prototipul femeii hormonale si malefice. Miller reuseste sa conserve din materialul original elementele noir si relatzia multifatzetata/hormonala dintre erou si gagicile care ii trec prin poale, insa prefera sa puna accentul pe ideile proprii care in acest caz nu prea sunt binevenite.

*Se zice ca primul Antichrist a fost Hitler iar al treilea GW Bush sau Saddam Hussein, inca nu e clar.