Thursday, February 26, 2009

Palomar reloaded























Beyond Palomar
de Gilbert Hernandez

Povesteam aici despre epopeea Palomar, despre fertila primaritza Luba care, inarmata cu un ciocan si facand copii cu nemiluita, tzine sub papuc comunitatea satului mexican Palomar de-a lungul a vro 20 de ani de fresca sociala rurala, un fel de Morometzii sexy.

Volumul Beyond Palomar, din pacate doar paperback, publicat de aceiasi Fantagraphics Books, e o anexa la Palomar, un prequel despre copilaria si tineretzea Lubei, inainte sa ajunga spalatoreasa de barbatzi in satul Palomar (pozitzie de pe care si-a inceput odiseea).

Povestea e mult mai focalizata decat in volumul principal - Palomar era o fresca a unei societatzi rurale aparte in care Luba intervenea doar in momente cheie. Aici povestea reflecta situatia politica a Mexicului anilor 60-70, in valtoarea Razboiului Rece, a opresiunilor si a presiunilor comuniste din zona, context in care Luba isi traieste copilaria si tineretzea. Autorul face si o trimitere interesanta la istoria benzilor desenate. Se pare ca in anii 60 in Mexic se vindea ca painea calda o banda desenata rasista, intitulata Pedro, despre un negru care era desenat ca o maimutza si era pus in tot felul de posturi ridicole (=umoristice). Motiv pentru care mamele ajunsesera sa evite a-si mai boteza copiii cu acest nume, pana atunci foarte comun, la fel cum, de la Hitler incoace n-am mai prea auzit de copii cu numele Adolf.

Nascuta din iubirea interzisa intre o aristocrata bunoaca si un iobag, Luba e alungata impreuna cu mama si iobagul de catre sotzul mamei. Pana la urma mama isi baga si ea picioarele, caci iobagul oricat era de bun la pat, era boring si nu era in stare sa intrezina o familie. Inainte sa fuga, mama ii lasa Lubei o carte cu poze, flori presate si alte amintiri. Rupt in cur, fara bani si bolnav, iobagul se intoarce in satul sau natal, unde o lasa pe Luba in grija surorii lui care avea o gospodarie cat de cat. Acolo Luba creste mare, invatza sa citeasca din benzile desenate Pedro de care pomeneam, devine atractzia satului pe masura ce ii cresc sanii legendari si face rost de un ciocan pentru a se proteja de tentativele de viol. Pana la urma cade in mrejele unui om de afaceri de 50 de ani care o duce la oras si o intretzine intr-o relatzie marca Irinel Columbeanu, omul de afaceri fiind patronul unui club de strip-tease cu hermafroditzi. Asistam si la emanciparea Lubei din fata sarmana de la sat rusinata sa mearga la shtrand in costum de baie, in parashuta dezinhibata si manipulatoare care va domina satul Palomar, unde se retrage sa-si reconstruiasca viatza dupa o serie de esecuri si decizii pripite.

In finalul volumului e adaugata si o poveste filler, destul de interesanta, despre tensiunile rasiale din California (ceva in genul filmului Crash). E vorba de un chef intr-o vila californiana, in care se aduna tot felu de oameni de toate culorile, atat de rasa (latino, china, albi etc.) cat si de gusturi (metalisti, punkeri, fani Iggy) si barfesc unii despre altii. M-am distrat sa remarc ca dialogurile alea sunt luate parca de pe forumurile rockerilor de pe la noi. M-am distrat si mai tare la un dialog intre doua gagici:

-I hear Cynthia plans to adopt one of those poor crippled romanian orphans...so awful to see them so sick and alone living in what are practically cages...
-I know this is going to sound mean but i can't shake this feeling that the real fuss people are making over this tragedy might be because those poor kids are white!*

Daca va intrebati care e legatura cu Palomar, ei bine la cheful de care pomeneam ajunge si un cuplu de lesbiene dintre care una este fiica lui Luba, alungata din sat in volumul Palomar din pricina orientarii sexuale. Cele doua lesbiene traiesc in SUA in ilegalitate si participa la cheful monden in scopul de a ramana gravide si a intemeia o familie.

*Cartea a fost scris chiar in 90.

- plusuri: asemeni lui Palomar, acelasi stil de fresca sociala Marqueziana imbinata cu telenovela soft-porn
- minusuri:
desi e mai focalizata decat Palomar (adica aici chiar avem un personaj principal), povestea Lubei e cam incoerenta si plina de referintze la evenimente politice din Mexicul anilor 80 care mi-s cam straine.

- recomandare: lectura obligatorie dupa parcurgerea volumului Palomar; altfel, nu prea are sens

Saturday, February 21, 2009

Niste omnibusuri

























Nu vorbim aici de benzi desenate ci de "literatura serioasa" (cum e considerat SF-ul si fantasy-ul raportat la benzi desenate (si mainstream-ul raportat la SF si fantasy)).

Omnibusurile sunt niste cartzoaie groase scrise marunt care contzin mai multe romane, eventual si niste proza scurta anexata. Deoarece contzin romane, n-avea sens sa le bag la articolul despre proza scurta, plus ca editiile astea merita o atentie mai deosebita decat daca le pomeneam la capatul unei liste lungi de cartzi. Am impresia ca omnibusurile vor fi urmatorul trend al editurilor care ofera editzii limitate de lux. Cu "de lux" vreau sa zic ca un factor important e si ergonomia volumelor, desi-s groase si cu fonturi mici le potzi deschide fara sa rupi cotorul iar fonturile sunt mici dar nu inghesuite ca in cartile Tritonic, incat se obtine un echilibru rezonabil intre "experientza de utilizare" si cantitatea de informatzie.

Cea mai tare din parcare la nivel estetic e The Autopsy and Other Tales de Michael Shea. N-are nici 600 de pagini dar cuprinde nu mai putzin de 3 volume ale autorului plus ilustratzii color. Cele 3 volume sunt:
  • colectzia de povestiri Polyphemus, nominalizata la World Fantasy (cu povestea The Autopsy nominalizata separat la numeroase premii);
  • romanul de tineretze The Color out of Time, tributar lui Lovecraft (de fapt cred ca e chiar o continuare la The Color out of Space a lui HP);
  • romanul I, said the fly despre care nu stiu nimic.
Michael Shea a fost mereu un autor cu impact comercial redus in ciuda faptului ca premiile nu l-au ocolit. Unul din motive ar fi ca a publicat doar la edituri de kkt, iar al doilea motiv e ca in 30 de ani de cariera a publicat cat Stephen King in 5 ani asa ca numele sau n-a apucat sa se impregneze in memoria colectiva. E unul din acei "writer's writer", fiind idolul a numerosi autori horror mai de succes decat el. In conditiile astea, The Autopsy and Other Tales e menita sa-l resusciteze din uitare si e vazuta de fani ca o bijuterie rara (500 de bucatzi pe toata planeta, semnate de autor, la pretz de pornire de 100 dolari, bag mana in foc ca intr-un an va ajunge la peste 200). Eu am luat-o la juma de pretz cu ocazia unei oferte de Craciun a amazonului pe care intentzionat nu am anuntzat-o pe blog sa nu ma trezesc ca mi-o sufla careva cum am patzit cu biletele la Roadburn. Inca se mai gaseste la 60 dolari dar nu pt multa vreme.

James Blaylock, se zice ca ar fi inventatorul genului steampunk. Subterranean Press a scos recent un omnibus la vreo 600 de pagini cu cateva ilustratii, continand doua romane (The Homunculus - castigator al premiului PK Dick si Lord Kelvin's Machine - nominalizat World Fantasy) si cateva povestiri anexate romanelor. Steampunkul e genul ala imposibil de definit care e un fel de retrocyberpunk:
  • e cyberpunk pentru ca abuzeaza de tehnologii avansate si limbaj tehno-babble
  • e retro pentru ca tehnologiile alea sunt avansate raportat la o perioada din trecut (de regula tehnologii analogice, chiar mecanice, in locul celor digitale care definesc peisajului SF-ului si cyberpunkului in special).
In consecintza, povestile steampunk se petrec adesea intr-un cadru istoric, indeosebi Anglia victoriana (vezi filmul si cartea The Prestige sau seria BD League of Extraordinary Gentlemen) sau Vestul Salbatic (westernurile SF ale lui Joe Lansdale). La unii autori actziunea nu e plasata neaparat in trecut, ci pur si simplu se inlocuieste digitalul cu analogicul intr-un cadru modern (vezi jocul video Syberia) ori, la cei mai umoristi dintre autori, e vorba pur si simplu de asocieri libere pana la a fi aberante, voit naive (de regula referintziale) si incompatibilitatzi fortzate pana la parodie (Doctor Who, Hitchhiker's Guide to the Galaxy). Tim Powers (autorul unuia din cele mai tari romane steampunk ever, The Anubis Gates), il recomanda pe James Blaylock ca fiind inventatorul genului si argumentul sau e ca Blaylock nu a folosit doar retzeta asocierilor fortzate retro-futuriste si umanist-tehnologice ci a propus si un stil de scriitura pentru genul respectiv, un stil care implica o limba engleza delicioasa si retro inspirata de R.L.Stevenson si Edgar Poe, un stil in care toata lumea e gentleman, chiar si Jack Spintecatorul, Dracula sau Dr. Jekyll. Unii recenzori il compara pe Blaylock cu pionierul umorului englezesc "psihedelic" P.G.Wodehouse (idol al lui Rushdie si Pratchett).

In buna traditzie, omnibusul The Adventures of Langdon St. Ives prezinta, prin 2 romane si 4 povestiri, aventurile incredibile ale unui gentleman englez si a valetului sau in lupta impotriva cocoshatului Narbondo (personaj imprumutat de la Borges). Incercatzi sa va imaginatzi niste cugetari ale unui Sherlock Holmes implicat in evenimentele din filmul Matrix, folosind limbaj englezesc si figuri de stil de acu 100 de ani. Doar ca Blaylock nu le-a scris acu 100 de ani, ci la inceputul anilor 90, cand propunea genul steampunk ca pe o parodie a americanului cyberpunk (Matrix, etc.), asa ca in ghiveciul asta te mai pomenesti si cu sex, brutalitatzi horror si opinii filozofice postmoderne. De fapt steampunku asta, cu accentul lui pe referentzialitate si asocieri libere/absurde, e adesea inclus in postmodernism, cu conditzia sa nu fie publicat intr-o colectzie care foloseste eticheta SF.

Barry Hughart e un scriitor dubios care a scris in toata viatza 3 romane, dupa care s-a lasat de meserie din pricina ca l-au enervat editorii. Primul dintre romane a fost castigator al World Fantasy, celelalte doua nominalizate la Locus, toate 3 alcatuind o trilogie aparte, inspirata de traiul autorului prin China si Coreea. Nu e vorba de romane de razboi sau cu subiect militar, ci de un imens basm fantastic scris dupa retzeta legendelor chinezesti (cu cimilituri si ghicitori cu tot), descriind calatoriile Meshterului Li si a iobagului Nr.10, un fel de Don Quijote chinezesc in cautarea unei radacini miraculoase de ginseng. Autorul amesteca mitologie chinezeasca, istoria Chinei antice si epopeile despre calatorii initziatice (banuiesc ca si celebra banda desenata japoneza Lone Wolf and Cub). Trilogia lui Hughart a fost publicata recent de Subterranean intr-un omnibus: The Chronicles of Master Li and Number Ten Ox, vandut integral la o saptamana de la aparitzie, in conditziile in care prima editzie ajunsese la pretzuri de 300 dolari. Din pacate pe asta n-am mai prins-o.



Gene Wolfe - Severian of the Guild. Despre asta o sa va povesteasca exty mai multe, contzine toate cele 4 romane care constituie dupa unii varful operei lui Gene Wolfe si unul din piscurile semetze ale literaturii fantasy din toate timpurile. Vorbim besigur despre:
  • The Shadow of the Torturer
  • The Claw of the Conciliator
  • The Sword of the Lictor
  • The Citadel of the Autarch
Severian of the Guild a aparut din cate stiu doar in editzie englezeasca, la Gollancz, si se gaseste pe la noi prin Carturesti la pretz de nimic pentru cele aproape 1000 de pagini. Pentru cine n-a auzit inca de el, Gene Wolfe s-ar putea sa fie cel mai tare scriitor SF in viatza iar cele 4 romane stau undeva pe langa Lord of the Rings si Dune, poate chiar deasupra lor. Exty, preia legatura.


















Tot de la Exty si tot de la britanicii Gollancz aflatzi mai multe despre cele 2 omnibusuri ale lui Dan Simmons, grupand ciclul de 4 romane care l-au consacrat si care au resuscitat genul space opera intr-o perspectiva mai culta:
Le-am vazut si pe astea prin Carturesti.

Glen Cook e un scriitor de fantasy care si-a mancat pita in anii 80 cu ciclul de 8 romane Dread Empire, care au cunoscut succes la popor si mai putzin la critica. In fine, banuiesc ca orice heroic fantasy se scria in anii 80 statea in umbra lui Gene Wolfe. Daca dam umbra asta la o parte, Glen Cook aduce un fantasy ceva mai pulp, influentat de policierul noir (eroi cinici, ploturi sucite si mistere cu iz de roman politzist), fiind o foarte influenta punte de legatura intre heroic fantasy-ul idealist si chiar naiv al clasicilor (Tolkien, Lewis) si cel cinic si intunecat al modernilor (Steven Erikson pare sa-i datoreze destul de multe lui Cook, iar Vandermeer il recomanda ca o alternativa mult superioara aventurilor de duzina debitate de Terry Brooks). Ciclul de referintza Dread Empire contzine si cartzi bune si cartzi proaste. Cele mai bune (primele 5) au fost grupate in 2 omnibusuri care arata superb (in hardcover cel putzin), de la Nighshade Books:
  • A Cruel Wind - trilogia principala Dread Empire;
  • A Fortress in Shadow - 2 prequeluri care par sa nu fie doar umplutura, ci chiar mai bune decat trilogia principala;
  • An Empire Unacquainted with Defeat - culegere de povestiri care au loc in universul creat de Cook, banuiesc ca asta e cam de umplutura dar arata bine in biblioteca langa celelalte.
































David Drake
nu-mi prea place dar cunosc catziva oameni care s-ar da in vant dupa el. Drake face parte din randul artistilor obsedatzi de experientza razboiului din Vietnam (Joe Haldeman, Oliver Stone) care a scris toata viatza lui SF militar, un fel de Sven Hassell care a pus extraterestrii in loc de vietnamezi sau rusi, ori uneori nici macar extraterestrii, ci a mutat doar razboiul in viitor. Unele romane contzin si referintze mitologice, reiterand aventurile lui Ulise intr-un cadru militar modern. N-am rabdare sa joc Call of Duty si nici nu ma omor dupa History channel, dar cei pasionatzi de tactica militara si experientza razboiului se pot adapa din ciclul Hammer's Slammers, reeditat recent de Nightshade Books in 3 omnibusuri hardcover totalizand vreo 1500 de pagini, adica 5 romane si o colectzie de povestiri din universul hipermilitar creat de David Drake.

Achizitie obligatorie pentru orice locuitor al planetei Pamant sunt cele doua volume omnibus ale colectiei Library of America, dedicate lui Philip Dick, care pe aceasta cale a intrat in cea mai prestigioasa colectie de literatura americana, alaturi de Mark Twain, Kerouac, Tennessee Williams sau Lovecraft adica acolo unde ii este locul. Amazonul le da sub 50 de dolari impreuna, adica aproape gratis daca stai sa te uitzi ca e vorba de vreo 2000 de pagini adunand laolalt nu mai putzin de 9 romane, care pe deasupra sunt si cele mai tari ale autorului. Regret ca nu voi avea ocazia sa le dau de capul profului de romana din liceu care cand m-a prins citind Ubik in banca mi-a zis sa pun si eu mana pe niste "literatura propriu-zisa". Daca nu se vede in poze, antologia de romane a lui Philip Dick contzine:
  • Ubik
  • The Man in the High Castle
  • The Three Stigmata of Palmer Eldritch
  • Do Androids Dream of Electric Sheep?
  • A Scanner Darkly
  • Flow my Tears, the Policeman Said
  • Martian Timeslip
  • Dr. Bloodmoney
  • Now Wait for the Last Year
Deci in masura in care criza economica va permite, astea ar fi materiale ideale pt cadouri de Craciun, 8 martie, Paste etc.

Sunday, February 15, 2009

Nevoia invatza omul






















Apocalypse Nerd

de Peter Bagge

Asta e cea mai recenta serie BD a lui Bagge, scurtutza de 6 numere grupate intr-un volum publicat de Dark Horse. Lucrarea de capatai a lui Bagge e epopeea lui Buddy povestita de-a lungul anilor 90 in seriile Neat Stuff si Hate. Am discutat despre volumele cu pricina aici si mi-au cam placut asa ca am decis sa abordez si ultima lucrare a autorului.

Din pacate premisa povestii Apocalypse Nerd e mai interesanta decat punerea in practica. True story: autorul, cetatzean al orasului Seattle, a citit o declaratzie a unui ministru coreean care zicea ca tzara sa detzine logistica necesara provocarii unui cataclism nuclear in Seattle. Panicat la culme, a trimis sesizari autoritatilor, care erau insa prea preocupate cu distractzia din Irak asa ca Bagge a facut si el ce i-a stat in putintza, adica a scris o banda desenata pe tema asta.

Avem de a face cu o poveste postapocaliptica despre un inginer software care, fiind plecat in excursie, supravietzuieste exploziei nucleare care distruge orasul Seattle. Ca orice informatician care se respecta, eroul nostru e silit sa supravietzuiasca in natura in conditiile in care nu e in stare nici sa faca diferentza intre o capshuna si o ciuperca otravitoare. De-a lungul aventurilor sale, e obligat sa-si abandoneze obiceiurile comode, sa invetze sa vaneze, sa omoare oameni pentru o bucata de mancare, sa se integreze intr-o comunitate de homosexuali autosuficientzi si sa presteze servicii casnice pentru o comunitate de lesbiene survivaliste.

Am mai zis ca umorul lui Bagge, desi spumos, e destul de limitat, in sensul de "realist", adica defineste personaje pentru care e foarte usor sa gasesti corespondent in realitate, inclusiv situatii si dialoguri care produc deja-vu-uri cititorului. Din pacate Apocalypse Nerd nu apuca sa inainteze prea departe in aceasta directzie. Povestea degenereaza pana la urma intr-o poveste postapocaliptica traditionala, aproape horror, in care eroul tre sa se descurce intr-o societate gen "mananca sau vei fi mancat". Personajele mor pe capete si in moduri brutale (copii omoratzi pentru mancare, canibali, decapitari), ceea ce contrasteaza puternic cu grafica alb-negru caricaturala si dialogurile de sitcom. Mersul previzibil, clasic, standard al unei povesti postapocaliptice nu e nici o clipa abatut, picanterii ca razboiul intre poponari si lesbiene sau inadaptarea la natura a eroului abrutizat de sedentarism fiind doar decorative in loc sa constituie teme de baza.

- plusuri: unele dialoguri hazlii, premisa misto
- minusuri: grafica "neserioasa" si dialoguri neserioase in contrast cu tema serioasa; mersul povestii e aliniat la standardele povestilor postapocaliptice
- recomandare: strict fanilor Peter Bagge, celor care ar aprecia un Mad Max transpus in caricaturi

Tuesday, February 10, 2009

Cal McDonald, boozer, druggie, private dick






















Criminal Macabre

vol 1: A Cal McDonald Mystery
vol 2: Last Train to Deadsville
vol 4: Two Red Eyes
vol5: My Demon Baby


de Steve Niles

cu grafica de Ben Templesmith (doar vol.1)

Cal McDonald e un fost politzist, ramas shomer datorita dependentzei de droguri, si care sufera de meteahna de a vedea oameni mortzi si a intra in conflicte cu fiintze supranaturale de la cusaturile realitatzii. In aventurile sale, Cal e insotzit de Molock (un fel de zombie sufletist) si, pana la un punct, de doua gagici rivale sub aspect sexual.
  • In primul volum, eroul incearca sa puna capat unei conspiratzii organizate de zombie, varcolaci si vampiri care vor sa distruga omenirea cu un virus de ciuma bubonica adus din Moldova cu ajutorul puricilor (pe bune);
  • In volumul doi, Last Train to Deadsville, eroul cade in mrejele unei succube care a supt sufletele si nu numai ale tuturor barbatzilor dintr-un satuc, lasand femeile vaduve, frustrate si revoltate;
  • Volumul 3, Supernatural Freak Machine, nu a mai aparut din pricina unui conflict legal intre autor si publisher;
  • In volumul patru, Two Red Eyes, eroul isi spune pe shleau opinia despre Romania: Nothing good ever came from that country. Contextul replicii e un conflict cu bampirul Nosferatu emigrat in California, dar oricum am ramas cu impresia ca autorul Steve Niles nu rateaza nici o ocazie de a face mishto de romani. Si am mai ras cand eroul dezintegreaza cadavrul unui vampir urinand pe el, dupa ce in prealabil bause doi litri de apa sfintzita.
  • In volumul 5, My Demon Baby, Cal trebuie sa protejeze un bebelush care e Antichristul, atat impotriva bisericii care vrea sa-l distruga cu ajutorul unui cavaler templier zombie, cat si impotriva sectelor satanice care vor sa-l educe pe Antichrist in spirit....anticrestin. Cal vrea doar ca Antichristul sa poata creste mare in liniste si sa decida singur, la maturitate, calea pe care vrea sa o urmeze.
Seria BD CalMcDonald totalizeaza aceste 4 volume (+1 ramas nepublicat si unul in curs de publicare) si m-a atras prin grafica irezistibla a australianului Ben Templesmith (despre care am mai discutat la Fell si Wormwood: Gentleman Corpse). Din pacate pomenita grafica e prezenta doar in volumul 1, A Cal McDonald Mystery, in rest fiecare volum foloseste alt grafician - care nu se ridica nici unul la nivelul lui Templesmith, dar asigura totusi o diversitate placuta. Scriitorul Steve Niles si graficianul Ben Templesmith nu se afla la prima colaborare, de pe mainile lor a iesit mai cunoscuta serie 30 Days of Nights, ecranizata recent.

Am povestit la ocazii precedente despre cat de mult imi place grafica lui Templesmith, un fel de caricatura desenata peste pictura care duce la rezultate hiperatmosferice si in multe cazuri grotesti, ideale pentru o poveste noir horror cu personaje urate ca dracu, categorie in care se incadreaza cam toate titlurile pomenite din CV-ul sau. Comparand volumele Cal McDonald, primul cu desene de Templesmith, restul ba, devine evident de ce ziceam ca individul poate ridica enorm nivelul, inclusiv la nivel narativ, prin stilul graficii.

Despre Steve Niles in schimb n-am mai avut ocazia sa povestesc. E considerat un Stephen King al benzii desenate si nu numai (scrie si cartzi fara poze), a pus piciorul in pragul Hollywoodului cu 30 Days of Nights si e unul din cei mai prolifici autori de gen; dezavantajul ultimului aspect e ca nu are nici o lucrare mare care sa-l reprezinte, ci o gramada de ciurucuri care au fost partial colectionate curand in volumul The Steve Niles Omnibus si cateva serii de dimensiuni reduse (nici 20 de numere) precum pomenitele Cal McDonald si 30 Days of Nights*.

Legat de Hollywood, succesul 30 Days of Nights i-a asigurat oferte pentru inca 3 ecranizari, dintre care cea mai certa pare a fi chiar volumul 1 al lucrarii de care discutam aici, Criminal Macabre, aia cu puricii, ciuma si moldovenii care ar putea sa iasa foarte misto pe marele ecran si ar isca din nou scandaluri politice comparabile cu cele iscate de Borat.

Ce nu imi place la seria asta e ca am o vaga impresie ca autorul Steve Niles sta cam prost cu imaginatzia. Adica oricum ma uit, toate bucuriile pe care mi le-a adus seria Cal McDonald sunt aspectele estetice, un pic de umor si potentzialul cinematografic (noir) al lucrarii care ma face sa ma bucur pe dinainte, cum zic copiii.

In rest, cred ca e evident pentru toata lumea ca eroul McDonald e un palid epigon al lui John Constantine, cu care nu te pui. Constantine e un personaj imens al culturii populare, creat acu mai bine de 20 de ani si trecut prin mana celor mai importantzi autori BD ever, de la creatorul Alan Moore pana la Garth Ennis, Warren Ellis, Brian Azzarello si la o ocazie chiar Neil Gaiman. Ce are deosebit McDonald fatza de Constantine e faptul ca e american, se imbraca cu un jerseu de kkt, e brunet si e caracterizat mult mai superficial decat Constantine. De fapt, Cal McDonald seamana destul de mult cu modul in care Keanu Reeves l-a incarnat pe Constantine (la ani lumina de stilul original al personajului). Suspectez ca intr-o anumita masura ecranizarea lui Cal McDonald mizeaza si pe ecranizarea aniversara Constantine 2, prefigurata pt la anul.

- plusuri: elementele noir, horrorul grotesc, umorul, toate potentzate excelent la nivel grafic, indeosebi in volumul desenat de Templesmith
- minusuri: McDonald e o pastisha a lui Constantine, iar seria lui Niles e o versiune superficiala a seriei Hellblazer
- recomandare: fanilor Hellblazer indulgentzi si care nu se mai satura, celor care apreciaza un mix de Chandler cu vampiri si varcolaci, poate chiar fanilor Buffy desi povestile lui Niles sunt un pic cam brutale pentru spiritul dark-emo

*30 Days of Night e mai lunga, dar Steve Niles e autor doar pe primele 3 volume.


Friday, February 06, 2009

Filmele vorbite pe la spate - Ianuarie 2009

























Filme musai


Am inceput anul cu 2 revizionari nostalgice ale unor filme musai de vazut:
  • Hudsucker Proxy, primul meu contact cu filmele fratilor Coen, vazut la ProTV in noaptea de anu nou acu mai bine de 10 ani, cam cand aparuse si Big Lebowsky prin cinematografe. A ramas unul din preferatele mele de la fratzi si e unic in repertoriul lor, cu atmosfera aia de basm corporatist, dialogurile mitraliate, Paul Newman si geniala scena in care naratorul filmului intervine sa il opreasca pe personajul negativ de la a-i pune betze in roate eroului jucat de Tim Robbins. Filmul e despre Tim Robbins care termina ASE-ul si e angajat de Paul Newman pe post de manager fraier ca sa distruga cota de piatza a unei companii multinationale. Dar cand nimenea nu se astepta, Robbins inventeaza un cerc de invartit pe burta care rupe gura targului, inventzie care il ridica pe cele mai inalte culmi, ale bizznisului de unde e tras in jos si tarat in mocirla de acuzatzia ca ar fi plagiat ideea de la un liftier.
  • Mars Attacks e nu chiar primul, dar cred ca e al treilea (dupa Batman si Ed Scissorhands) film al lui Tim Burton pe care l-am vazut, tot demult tare, la cinema si la data respectiva m-a enervat la culme ca mi s-a parut un film penibil si nu intelegeam ce anume i-a convins pe Jack Nicholson, Glen Close, Annette Benning, Natalie Portman, Pierce Brosnan, Sarah Jessica Parker, Michael Fox, Jack Black si altzii ca ei sa joace in asa o porcarie, ba Jack Nicholson mai are si doua roluri: de presedinte al SUA si de Gigi Becali vegan (din Vegas, nu vegetarian). Au mai trecut ceva ani pana sa vad filmul Ed Wood si sa pricep ce a insemnat Mars Attacks pt Tim Burton. De atunci si pana azi am devenit mult mai destept, dupa cum se poate observa pe acest blog. Cine a vazut recent Mars Attacks si are aceeasi opinie pe care am avut-o eu acu 12-13 ani, sa-mi dea un e-mail si ii explic, ca sa-l scutesc de umilintza de a se face de ras in public sustzinand ca e un film prost cu efecte speciale nasoale.
JCVD putea fi un film genial dar n-a fost sa fie, in principiu din cauza regizorului care a infiltrat ceva comedie intr-un film care trebuia sa fie drama, despre viatza artistului care a fost si este Jean Claude Van Damme. Nu e la misto, asta trebuia sa fie pt Van Damme ce a fost The Wrestler pentru Mickey Rourke sau Unforgiven pentru Eastwood. Van Damme isi joaca propriul rol partial autobiografic, al unui actor belgian care a cunoscut succesul la Hollywood dupa care femeile si drogurile l-au bagat in mocirla si i-au distrus cariera. Mi s-a rupt sufletul in doua de mila lui Van Damme vazand filmu asta, in special cand actorul se angajeaza intr-un monolog hamletian de vro 5 minute in care isi povesteste viatza si nazuintzele direct in camera, aparent fara nici o legatura cu restul filmului. Povestea e despre cum Van Damme se intoarce cu coada intre picioare in Belgia dupa ce a pierdut custodia copilului si un contract gras (furat de Steven Seagal care il sapa cu orice ocazie). Vai de capu lui, Van Damme se duce la un oficiu postal sa trimita un mandat postal la avocatul sau. Acolo e luat prizonier de niste cacanari care il umilesc si il fac sa-si rememoreze viatza intr-o serie de flashbackuri geniale. Din pacate filmul e tras in jos de stradania regizorului de a crea unele situatzii comice (printr-un soundtrack mai jovial decat era cazul) si de lipsa completa a suspansului in criza situatziei (datorata in principiu actorilor secundari de kkt care nu se ridica la nivelul prestatziei lui Van Damme). Putea fi mult mai tare decat e, dar oricum gasesc ca e un film unic si de asta e musai de vazut.

Elegy e un film de dragoste cumplit de deprimant care mi-a infipt in minte ideea de care nu mai pot sa scap, si anume ca ma indrept spre varsta oribila de 40 de ani. Filmul a fost unul din favoritzii Ursului de Aur de la Berlin, in regia unei gagici spanioloaice, Isabel Coixet, si bazat pe romanul unui autor care da tarcoale Nobelului, Philip Roth. Nu stiu de ce filmul se numeste Elegy, titlul original al romanului fiind mult mai puternic: The Dying Animal. Animalu asta muribund e un profesor universitar jucat de Ben Kingsley care se da la studentele sale dar numai dupa afisarea notelor de la examen, sa nu poata fi acuzat de hartzuire sexuala. Tactica prin care isi agatza victimele este sa organizeze un chef cu studentzii la afisarea notelor. Victima sa este Penelope Cruz, o gagica naiva de 20 de ani care pune botul si ii satisface dorintzele de animal muribund lui Ben Kingsley care are vro 60. Relatzia dintre cei 2 se duce pe rapa in mod romantic, sub ochii unor personaje secundare foarte misto, dintre care iese in evidentza Dennis Hopper, coleg de catedra si poet premiat cu Pulitzer, versat in relatzii amoroase cu studente. Filmul se termina mai oribil decat clasicul film Love Story, cu tragedii din cele mai nasoale (inmormantari, cancer etc.) care confirma ideea ca tzara arde cand babele se piaptana si ca nu e bine sa te dai la studente cand te cauta moartea pe-acasa. Desi poate fi catalogat drept film de dragoste, nu e o romantza de aia sexy cu Keanu Reeves sau Hugh Jackman, ci e un film cumplit de deprimant despre imbatranire.

Filme contra plictiselii

The Wackness. S-a nimerit sa vad 3 filme cu Ben Kingsley in aceeasi saptamana (Elegy, Transsiberian si asta), un om care a fost capabil sa treaca de la roluri de Oscar la filme facute de Uwe Boll si inapoi. In The Wackness, creca e prima data cand il vad pe Kingsley cu par in cap. A si fost nominalizat pe www.shadowsonthewall.co.uk la freza anului (castigat de Brad Pitt in Burn After Reading). Motivu pt care am tinut sa vad filmul e regizorul, care a mai facut si All the Boys Love Mandy Lane, un teen horror care m-a impresionat acu vreo 3 luni si care i-a deschis regizorului Jonathan Levine portile Hollywoodului (si accesul la actori ca Ben Kingsley). Din pacate The Wackness nu e la fel de cool (si nici horror), dar e oricum bine facut. Incepe ca Good Will Hunting (regizorul e influentzat clar de Van Sant), cu Kingsley jucand rolul unui psiholog care il ajuta pe un tanar liceean sa treaca peste umilintza de a nu fi facut sex niciodata (except for one time, which doesn't count). Dupa care ne prindem ca relatzia intre psiholog si tanar e una echitabila, adica si Kingsley apeleaza la serviciile tanarului, cumparand marijuana ca sa treaca peste propria frustrare de a fi insurat cu o femeie care nu-l suporta. Si uite asa filmul incepe sa prezinte mersul in paralel a doua relatzii, una la inceput de drum (tanarul doper+fiica lui Kingsley) si una la capat de drum (Kingsley si nevasta-sa). Ceea ce au in comun aceste relatzii e ca ambele se duc pe apa sambetei din pricina ca oamenii au devenit individualisti si de kkt, asa ca pana la urma Kingsley ajunge sa vanda marijuana si sa agatze adolescente cu ajutorul pacientului sau liceean. Un film misto pe tema relatziilor, il bag in aceeasi categorie cu Closer, American Beauty si mai nou Revolutionary Road, dar care m-a enervat prin soundtrackul hip hop cam in contratimp cu temele pseudoromantice ale filmului.

Quarantine e remakeul american aproape identic al horrorului first person Rec, produs de spanioli anul trecut. In mod normal n-am rabdare sa ma uit la remakeuri shot-by-shot dar am profitat de cinematograful multiplex din Cluj, care a asigurat o experientza horror ca la carte, cu sunet excelent. Ba am si fost surprins sa gasesc in remake niste gaselnitze bine venite care imbunatatzesc experientza vizionarii, in special scena in care cameramanul omoara un zombie cu camera video pana i se umple obiectivul de sange. Pentru cine nu stie inca, Rec a fost revelatzia zombie a anului trecut, filmat dupa retzeta Blairwitch Project si furand pita lui Romero care a incercat ceva similar cu Diary of the Dead. Recomandat doar daca n-atzi vazut Rec sau daca mergetzi la multiplex cu niste gagici pe care vretzi sa le auzitzi urland. Preferabil sa luatzi bilete mai in fatza.

W e cel mai recent film al lui Oliver Stone, intr-o perioada in care numele marelui om s-a cam sters din memoria colectiva de pe urma unor nominalizari la Zmeura de Aur si a unor incursiuni in patriotismul american cu filmul World Trade Center pe care nu l-a vazut nici un om pe care sa-l si cunosc. Tot pe acolo se invarte si W, biografia recentului presedinte GW Bush, dar are doua mari plusuri: priceperea lui Stone de a face biografii populate cu finetzuri (adica The Doors) si actorul Josh Brolin care de la Grindhouse incoace e pe val (No Country for Old Men, Milk s.a.m.d.). Brolin reuseste o combinatzie de maimuatzearala si mimare a expresiei lui GW Bush care il face foarte simpatic iar Stone face o prezentare echilibrata a primului presedinte redneck al Americii. Ne arata si cat e de tampit, dar si cat e de onest si bine intentzionat, cu tot aparatul motivatzional din spatele vietzii lui: ambitzia de a nu sta in umbra lui Bush Sr. care se ia mereu de el, stradania onesta a unui om aflat mereu in cautarea unei metode de a se reinventa si de a se mantui de magariile impulsive pe care le face. Unele scene ni-l prezinta pe Bush ca pe un dobitoc, altele ca pe un patriot, unele ca pe un parvenit, altele ca pe un crestin sincer si idealist care nu intelege de ce nu merge totul cum si-ar dori si care are o idee foarte bruta si batuta in cuie despre ce e Binele si ce e Raul, chestie care ii face si Bine si Rau. Foarte misto si personajele secundare, oamenii din jurul lui Bush, desi-s jucatzi de actori care nu seamana mai deloc cu originalii. Pana la urma e o biografie politica a unui om despre care s-a vorbit prea mult, asa ca nu cred ca e musai de vazut, dar Brolin e excelent.

Sunday, February 01, 2009

Don't change horses in midstream

Motto: You dimwitted sumbitch, you don't tell Pappy O'Daniel how to court the electorate. We ain't one-at-a-timin' here. We're MASS communicating!

Colegii de la CititorSF au organizat o votare pentru preferintele SF/F ale cititorilor de sefeu pt anul 2008. Printre alea se gaseste si subsemnatu cu Povestea cu dihoru de care am mai discutat si altadata asa ca ma folosesc de ocazie sa fac lobby pt a fi votat, la adresa asta.