Friday, December 25, 2009

Regizori de pus pe rana

Sam Mendes

Englezoiul Sam Mendes e autorul unuia din cele mai importante filme ale... ultimei jumatatzi de secol, cred, cel putzin sub aspectul comentariului social: American Beauty. In ciuda titlului, nu e nimic american in comentariul lui Mendes, filmul e ca Amintirile din Copilarie a lui Creanga despre care profu de roman tot insista ca e despre copilul universal si nu despre copilul moldovean. Nu stiu cum statea Occidentul cu râia la ora respectiva, dar in mod clar jumatatea capitalista din planeta se inscrie lejer in schema din American Beauty. Nu insist mai mult asupra filmului, pe care cred ca il stie toata lumea la ora asta, am vrut doar sa-l pomenesc ca directzie de cercetare asumata de Mendes: omu asta s-a axat pe 2 feluri de filme - despre cupluri distruse si ecranizari de benzi desenate.
























Al doilea mare film despre cupluri e recentul Revolutionary Road, un fel de continuare la Titanic. Filmul prezinta cum ar fi evoluat relatzia dintre Leo DiCaprio si Kate Winslet daca scapau de pe Titanic si ajungeau sa se casatoreasca. Conform teoriei ca dragostea tzine 3 ani, cei doi formeaza un cuplu la vreo 30 de ani (DiCaprio nu pare capabil sa imbatraneasca) macinat de senzatzia ca viatza li s-a terminat, mai ales ca au 2 copii care mai mult ii incurca. Tre sa recunosc ca e cam nasol sa fii proaspat iesit de pe bancile facultatzii si sa capetzi senzatzia ca asta a fost tot, de aici incolo mai ai de lucrat inca pe atata pe cat ai trait iar la capat te asteapta doar pensia si hemoroizii. Si timpu liber care tzi-a mai ramas, daca totul merge bine si nu mai patzesti ceva, o sa-l dedici copiilor, creditului pentru casa si pupatului in cur pe la serviciu. And then you die. Mai nasol e cand amandoi membri ai cuplului realizeaza asta si fiecare incepe sa-si vada partenerul vinovat pentru acest mers la lucrurilor si rastoarna carutza cu kkt in capul lui, desi undeva la baza amandoi au pashit in casnicie cu bune intentzii. Cel mai tare personaj al filmului e nominalizatul Oscar Michael Shannon (marele om din Bug) care aici joaca rolul unui vecin internat la ospiciu pentru sinceritate excesiva, adica zice oamenilor lucrurile pe shleau si pt asta e considerat nebun (crazy people are those unable to relate to other human beings).



















Apoi mai avem Away we go, care aparent e un film mult mai optimist decat celelalte 2, datorita tonului (fals) de comedie: incepe cu un tip care ii face nevestei sex oral si la un moment dat se opreste simtzind pe limba gust de femeie gravida. Gagica confirma banuiala si cei 2 incep sa se gandeasca la a se stabili definitiv unu cu altu, la a alege o reshedintza si la a-si bate cuie in talpa. Dar, pentru a lua decizia asta, se hotarasc sa porneasca intr-un turneu prin tzara, sa isi viziteze fostii colegi de facultate care au apucat sa intre in casnicie, sa ceara sfaturi de la ei, sa vada cum e. Tonul de comedie e dat de faptul ca perspectiva celor 2 eroi e una relaxata, superioara, usor sarcastica iar in fatza acestei perspective toate celelalte cupluri apar drept distruse, autoconsumate, vlaguite de orice pofta de viatza. Copiii sunt vazutzi fie ca o nenorocire, fie ca o jucarie, fie ca o justificare. Sunt o gramada de faze hazlii in filmul asta (personaje colorate, ca in American Beauty) dar realitatea din teren ii cam baga in sperietzi pe eroi, desi ei se tzin bine si isi promit ca nu vor ajunge in halu ala. As vrea sa vad si o continuare la filmu asta, cu actziunea petrecandu-se dupa 10 ani.

In planul adaptarilor BD, Mendes a inceput cu Road to Perdition (nominalizat la vreo 6 Oscaruri), un film cu gangsteri jucatzi de actori mari (Paul Newman - nominalizat la Oscar pt rol, Jude Law - in rol de fotograf asasin psihopat, Daniel Craig si Tom Hanks). Hanks e un asasin care se hotaraste sa se lase de meserie si sa-si salveze familia in timp ce fostii colegi, deranjatzi de idee, incep sa-l vaneze si tot filmu se fugaresc unii pe altzii intr-o atmosfera de aia interbelica, in genul recentului Public Enemies. Oricum, mai important decat asta e planul lui Mendes de a regiza ecranizarea uneia din cele mai tari benzi desenate din anii 90, westernul horror Preacher (scris de Garth Ennis) care cu sigurantza va face valuri comparabile cu recentele Watchmen, 300 sau Dark Knight.

Si ar mai fi Jarhead, care ma tem ca e cel mai slab film al lui Mendes, poate pentru ca nu se incadreaza in nici una din cele 2 categorii preferate de autor. Pe alocuri arata frumos si are si un point, doar ca pointu ala nu necesita un film de 2 ore. E destul de original in sensu ca e primul film de razboi pe care il vad si in care nimeni nu impusca pe nimeni. Aspectu asta e atat de frustrant incat la un moment dat personajele principale isi ies din tzatzani de ciuda cand, luand un ofitzer in crucea lunetei, tre sa abandoneze misiunea. Se poate deduce despre ce razboi e vorba, ala in care nu s-a tras mai deloc (nu cu pusca in orice caz), adica primul Razboi din Golf, care a tzinut 4 zile. Personajele principale sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain, Donnie Darko, Prince of Persia) si Jamie Foxx (Ray, Soloist samd) care toata ziua buna ziua se antreneaza, se saluta, fac flotari si joaca fotbal in desert asteptand o ocazie sa traga cu arma. Ocazie care nu vine si care produce eroilor sentimente de puternica deznadejde in timp ce gagicile lor de-acasa le dau papucii (deci putem zice ca filmu e despre relatzii de distantza). Sper ca se intzelege de aici ca filmul e un pic prea subtil pentru propriul lui bine, in sensul ca soldatzii din film, in loc sa treaca prin scene de actiune si suspans, sunt macinatzi de o plictiseala sora cu moartea. Ceea ce n-ar fi o problema daca nu s-ar transmite si la spectator. O chestie mi s-a parut totusi supermisto: The Wall of Shame, un perete pe care soldatzii astia puneau pozele cu gagicile care le dadusera papucii in cele cateva saptamani cat au fost incartiruitzi.

In final, ideea e sa statzi cu ochii pe Preacher.


Sunday, December 20, 2009

Fantasy lutheran























The Sons of Noah and Other Stories

de Jack Cady

Pedigree:
- Premiul World Fantasy, nominalizare Locus (pentru culegere de autor)


Jack Cady a trait, a scris si recent a dat ortu popii in cvasianonimat, ca mai totzi cei catalogatzi drept "a writer's writer", adica autori care au avut drept discipoli scriitori mult mai cunoscutzi decat ei. Moartea lui Cady a facut oarece valuri care au ocazionat niste reeditari in editzii de lux, printre discipolii care s-au straduit sa-l scoata din anonimat numarandu-se si reputatul autor si poet horror Tom Piccirilli.

Pentru mine Cady a fost o gura de aer proaspat, dupa ce parcusesem o sharja de autori horror destul de extremisti, experimentali si post modernisti (Blumlein, Somtow, Etchison). De fapt asta cu "aer proaspat" e o exprimare mai nefericita, caci Cady e fix la polul opus, scriitura lui fiind invechita si linistita, foarte lirica si apropiata de o traditzie a fantasticului american bazat pe povesti cu fantome, catalogata de fani drept eerie fiction, sau supernatural fiction in incercarea de a se desprinde de etichetele considerate triviale precum fantasy sau horror. In segmentul asta eerie intra clasici ca Oscar Wilde, Poe, MR James, Ambrose Bierce atunci cand vrem sa-i separam de horrorul cinstit (=cu sange) al lui Stoker, Lovecraft samd.

O alta eticheta folosita frecvent pentru soiul asta de scriitura e weird fiction, in varianta bruta de dinainte sa se inventeze new weird. Se zice ca o conditie esentiala sa poata fi catalogat drept weird e ca autorul sa fie mort, criteriu pe care Cady il satisface. Criteriul fiind unul deosebit de important si in valorizarea literaturii mainstream, putem spune ca soiul asta eerie/weird e acea partea din fantasy/horror care a apucat sa fie integrata in "marea literatura" dar care nu se numeste totusi realism magic (eticheta pt care nu trebe neaparat sa fii mort, dar tre sa fii latin). Una din editurile specializate pe eerie/weird fiction e si Ex Occidente a noastra.

Conform unei serii de eseuri ale pionierului MR James, ceea ce separa soiul asta de literatura fatza de horror sunt urmatorii factori: absentza sangelui, pretentzia de autenticitate a faptelor narate si lipsa oricarei intentzii de a explica mecanismul (fie el si fantastic) care a cauzat evenimentele.

Cady reuseste sa aduca in plus, la toata mamaliga asta, un detaliu care ii confera o identitate puternica si anume calitatea de a fi scriitor sudist, educat la scoala literara din zona Mississippi/Louisiana, calcand pe puternica traditzie a unor Faulkner si Mark Twain. Credibilitatea de autor sudist este consolidata si de barba de mormon si camasa in patratzele. Si de faptul ca si-a castigat painea din doua linii de cariera complementare: sofer de camion si prof de literatura la o universitate luterana.

Volumul Sons of Noah and Other Stories este despre comunitatzi rurale de oameni religiosi (luterani, cred, daca ma uit la backgroundul autorului) intre care se petrec diverse evenimente care pun oamenii pe ganduri, cu semnificatie mai mult sau mai putin religioasa. Volumul i-a adus autorului unicul sau premiu World Fantasy (si o nominalizare Locus) si a aparut pe la inceputul anilor 90. E un volum paperback subtzirel care ar necesita reeditare in conditii mai bune, fiind out of print de o gramada de ani. Din cele 150 pagini, aproape jumatate sunt alocate unei nuvele si restul unor povestiri scurte:
  • Sons of Noah: O comunitate nomada religioasa se stabileste intr-o vale cu o geografie ciudata, unde au loc frecvent inundatzii inexplicabile urmate de perioade lungi de prosperitate agricola. Satenii se bucura de o armonie comunitara si naturala deosebita, reusind sa se adapteze la neajunsul inundatiilor printr-o serie de masuri de inspiratzie biblica si prin consideratzia ca sunt descendentzi ai lui Noe. Intr-o buna zi vine un antreprenor hotarat sa converteasca valea in statziune turistica, idee la care fiii lui Noe cam stramba din nas. La fel si Dumnezeu;
  • Resurrections: Intr-o comunitate rurala un tip caruia i-a murit cainele se poarta de parca nu i-ar fi murit, apoi o vaduva incepe sa se poarte de parca nu i-ar fi murit barbatul, apoi tot mai multa lume incepe sa se poarte de parca n-ar fi murit nimeni prin sat in ultimii ani, toate astea fiind povestite din perspectiva unui redneck sceptic care, incet incet, aluneca si el inspre senzatzia ca vede oameni pe care n-ar trebui sa-i poata vedea;
  • The Tinker: Intr-o comunitate rurala din timpul Marii Crize (aia interbelica, nu asta de azi), un tzigan lingurar opreste din casa in casa sa repare niste tigai pentru gospodine si sa le abureasca cu tot felul de povesti si nazuintze, caci tziganii astia functzionau pe vremea aia si pe post de mass-media, circuland barfe despre starea natziunii prin satele izolate. Rednecksii din sat se enerveaza si iau masuri impotriva tziganului, caci in timp de Criza oamenii ar trebui sa lucreze, nu sa filozofeze si sa bage idei in capu gospodinelor, vorba lui Basescu;
  • The Curious Candy Store: Int-un magazin de bomboane, o baba cumpara de la batrani trecuturi si le vinde copiilor pe post de viitoruri;
  • By Reason of Darkness: Asta e nuvela, lunga, solida si mai frumoasa decat ar sugera subiectul: un veteran de razboi (Coreea, cred) da in patima alcoolului din pricina ca e bantuit de fantome evadate dintr-un cimitir chinezesc si apeleaza la ajutorul a 2 fosti camarazi de arme. Ma asteptam sa fie naspa povestea (gen Oliver Stone si trauma razboiului din Vietnam), dar e salvata de doua aspecte: 1. ca Jack Cady n-a fost niciodata in razboi (religia nu i-a permis) deci nu pierde vremea cu lamentari privind propriile traume; 2. ca personajele povestii nu sunt americani viteji, ci fosti criminali de razboi care incearca sa simuleze o viatza normala dupa ce au scapat ca prin urechile acului de curtea martziala, avand niste personalitatzi pe modelul Comediantului din Watchmen. Pana la urma e o poveste simpla cu fantome, dar personajele si stilul autorului ridica mult nivelul povestii.
Mai sunt 2 povesti mai slabe, proportzie rezonabila.

- plusuri: stilul si priceperea literara a autorului, desavarsite
- minusuri: necesita o dispozitzie pentru povesti frumoase in care nu se intampla mare lucru
- recomandare: fanilor fantasticului cuminte, dar care instiga la cugetare (sa zicem Vasile Voiculescu); pana si Poe pare pulp fiction pe langa Cady

Tuesday, December 15, 2009


Rocky Horror Picture Show la Paris
cu The Sweet Transvestites

In timpul unei recente vizite la Paris, am asistat la un fenomen cultural major, o reprezentatzie-vizionare de tip interactive porn a filmului The Rocky Horror Picture Show. Pe la noi, fitzoshii ii zic teatru tactil si lumea se minuneaza de profunzime cand in piesa lui Andrei Sherban* se baga o actritza prin public si se masturbeaza pe la nasul spectatorilor, atat de aproape ca ii auzi plescaitul.

Rocky Horror Picture Show e un musical erotic-horror care detzine recordul de a fi singurul film din istorie care are difuzari constante, regulate, de la facerea lui (acu 35 de ani) pana in zilele noastre, confirmand axioma ca toate lucrurile care conteaza vin din UK. Filmul i-a lansat pe Meat Loaf, pe Susan Sarandon si pe Tim Curry (clownul din It). Plotul e un fel de parodie la Frankenstein mixat cu Dracula: 2 tineri casatoritzi nimeresc din greseala la un castel vampiric in miez de noapte, in care locuieste un mad-scientist travestit (si sluga sa kokoshata) ce lucreaza la crearea pe cai artificiale a poponarului perfect, cu ajutorul unor tehnologii extraterestre din Transilvania Transsexuala. Susan Sarandon e tanara mireasa, fortzata sa se desparta de mirele ei si aruncata in bratzele poponarului artificial, iar Meat Loaf joaca rolul unui donator de creier care a contribuit si el la crearea monstrului erotic (care initzial arata ca o mumie, iar dupa ce se dezbara de ambalaj arata ca modelele lui Catalin Botezatu).

Secretul longevitatzii filmului in cinematografe au fost proiectziile interactive, cum a fost si cea de la Paris. Logistica e cam asa:
  • in timp ce in film ploua, ploua si in sala (in fine, fanii connoisseuri incep sa arunce cu apa);
  • in timp ce in film se petrec nuntzi, in sala ploua cu orez;
  • in timp ce in film poponarul artificial e dezbracat de bandaje, in sala ploua cu hartie igienica;
  • in timp ce in film au loc scene muzicale, publicul e obligat sa se ridice in picioare si sa danseze (in unele cinematografe scaunele se retrag in acest scop);
  • partea cu adevarat oribila: in timp ce in film au loc scene de sex/orgii (vreo 6 la numar), publicul este atacat de niste tipi dezbracatzi care ii obliga (selectiv) sa simuleze o scena de sex;
  • partea cu adevarat sinistra: daca in public se nimereste cineva din Transilvania Transsexuala, a pus-o; din fericire am scapat ca prin urechile acului, evitand sa ridic mana cand s-a facut strigarea.















Si mai e o chestie, pt care, pentru bucurie maxima, tre sa intzelegi franceza (cel putzin in showurile de la Paris) - indivizii aia care te violeaza in timpul filmului mai si intervin cu replici proprii, acoperindu-le pe cele din film cu efect relativ umoristic (poantele pe care le-am intzeles, la adresa lui Carla Bruni si a lui Kurt Cobain, au fost tari).

Genul asta de spectacole, inventate inca de la lansarea filmului din anii 70, au fost multa vreme limitate la cinematografele de tip grindhouse cu proiectii nocturne dar in zilele noastre se pot gasi si la cinematografele normale (nu la malluri, dar orishicum, avand in vedere criza economica a retzelei de cinematografe romanesti, ar fi o idee de luat in considerare). Showul e mult dincolo de ideea de 3D sau IMAX, efectiv tzi se intampla chestii, si nu intotdeauna placute. Am scapat ca prin urechile acului de la a fi luat cu fortza intr-o orgie si, tzinand cont ca show-ul e fotografiat in detaliu si ca pozele-s publice, cariera mea politica s-ar fi dus dracului. Puteam sa bat 100 de copii si sa "primesc sex oral"** de la Vantu, ca nu se compara cu ce se intampla acolo. Plus ca mancasem o mizerie de gugushtiuc la un restaurant vietnamez si daca ma intorceau aia cu fundu-n sus mi se facea rau clar.
















In fine, e o experientza once in a lifetime, cu multe pericole, dar de neuitat. Patronii de cinematografe falimentare din Romania ar trebui sa inceapa sa se gandeasca la asta. Dar, ca de obicei la tzara asta retardiva, la noi o sa se intample din astea peste vreo 30 de ani. Partea cu adevarat penibila e ca chiar o sa se intample, ca oricat s-ar da tzara asta de fatzoasa, tot pe urmele popoarelor civilizate ajunge sa se tarasca, de obicei cu coada intre picioare.

P.S. Restul de poze le gasitzi pe siteul oficial al trupei de teatru The Sweet Transvestites. Anul asta seantzele au fost la Studio Galande, pt cine are drum pe-acolo.

*Sa ne intzelegem, Andrei Sherban nu e regizor roman, cum ne place sa credem, ci american. Dupa cum nu sunt romani nici Herta, Eugen, Constantin si nici ceilaltzi care au facut cat de cat ceva pe lumea asta dupa ce au luat un shut in fund in numele patriei. Romani sunt Basescu si Geoana. Si Aron Biro, pana una alta.
**exprimare de inalta tzinuta culturala


Thursday, December 10, 2009

I have a dream!






















The American Way

de John Ridley

Nisha povestilor cu supereroi folositzi drept pretext pentru comentariu socio-politic s-a cam suprasaturat de vreo 5 ani incoace. Incontestabil, liderul de nisha e Watchmen (cu un avans de vreo 20 de ani fatza de trendul actual), insa in ce priveste popularizarea ideilor, X-men si serialul Heroes si-au adus o contributzie insemnata. Strict in planul benzilor desenate, Watchmen a avut dintotdeauna epigoni iar acestia au inceput chiar sa se indese de la o vreme incoace, unii dintre ei mizand probabil pe revitalizarea fenomenului Watchmen prin film si multiplele reeditari in editzii de lux ale lucrarii originale. Din memoria imediata a blogului asta, imi amintesc de supereroii comunisti din Red Menace, de problematizarea terorismului post 9/11 din Black Summer, iar acu a venit randul supereroilor rasisti. Conteaza si faptul ca The American Way e una din rarele lucrari cu supereroi (singura pe care o stiu eu) scrisa de un autor de culoare.

John Ridley e un fost standup comedian care a trait in anii 90 din scris sitcomuri cu negri (ala cu care s-a lansat Will Smith), apoi s-a apucat de scris cartzi serioase, doua dintre ele fiind ecranizate in filme mishto (U-Turn, unul din filmele cele mai dragi mie, si Three Kings). In zilele noastre munca lui Ridley e focalizata pe scenarii pe la Hollywood ceea ce l-a impins sa cocheteze si cu benzile desenate.

The American Way, o miniserie BD de 8 numere (disponibile intr-un volum paperback), se inscrie in randul pastishelor Watchmen, de data asta axata pe problema rasismului in contextul politic al anilor 60 (cu asasinarea lui MLK, JFK, tensiunea cubaneza si disensiunile rasiale din statele sudiste).

Avem niste supereroi sudisti, printre care:
  • Southern Cross - un pirokinetic al carui emblema e crucea Ku Klux Klanului,
  • The Captain - un tip care arata ca Mark Twain si scoate mereu vorbe de duh,
  • Mighty Delta - un Superman rasist manipulat politic,
  • Mr.Lucky - un cartofor care arata ca Clark Gable
  • si Muscle Shoals - un redneck analfabet, retardat, dar cu suflet mare.
De cealalta parte, avem supereroii yankei, mai exact nordisti caci printre ei se numara si zeitza Freya a vikingilor, un gangster cu Tommygun (de pe vremea prohibitziei), un cowboy patriot umbland mereu cu drapelul nordistilor dupa el, the East Coast Intellectual (un... intelectual) si inca catziva pe care i-am uitat.

Necazu incepe cand cercetatorii americani reusesc sa produca primul supererou negru (cu numele The New American), pe care o vreme il mascheaza cu un coif dar pana la urma isi da arama pe fatza si provoaca o mare scindare populara, inclusiv intre supereroi. De criza sociala americana profita comunistii si un psihopat fost angajat al guvernului SUA in probleme de asasinate politice.

Scrisa cu vreo 2 ani inainte de alegerea lui Obama, The American Way pare un fel de deschizator de drumuri pentru avalansha de benzi desenate avandu-l pe Obama drept (super)erou principal.

- plusuri: povestea destul de densa (comparativ cu Black Summer de exemplu, unde o gramada de pagini contzineau doar desene cu explozii si cafteala)
- minusuri: nisha genului e cam suprasaturata
- recomandare: celor care nu se mai pot satura de Watchmen, serialul Heroes si Obama.

Saturday, December 05, 2009

Filmele vorbite pe la spate - octombrie 2009


Filme musai

District 9
. Acu cativa ani, o superechipa alcatuita din regizorul Peter Jackson (Lord of the Rings), designerul si autorul BD Moebius si Bill Gates (Microsoft) bateau palma pentru ecranizarea unuia din cele mai tari jocuri produse (sau distribuite?) de Microsoft, sh-anume Halo pe care am avut placerea sa il joc acu multa vreme, pe vremea cand avea o versiune pt PC (acu e vedeta platformei Xbox). Din motive care nu le cunosc, afacerea a picat taman cand iesise un trailer (fanmade) foarte tare, Moebius a scos o banda desenata Halo (au iesit si niste romane si artbooks), Peter Jackson a slabit 100 de kile, a inceput sa se zvoneasca ca Spielberg preia controlul si, brusc, apare District 9 asta in care joaca extraterestrii din Halo, cu armele din Halo si efectele speciale donate de Peter Jackson din defunctul proiect. Zvonurile momentului merg pe doua directzii (nici una confirmata):
  • una ca Peter Jackson si-a bagat picioarele si a vrut sa utilizeze cat de cat semifabricatele proiectului Halo,
  • a doua ca marketerii s-au gandit ca ar fi o idee proasta sa lanseze direct Halo (cunoscute fiind prejudecatile legate de ecranizarile dupa jocuri), asa ca s-au gandit sa mearga mai pe ocolite, cu o trilogie care sa inceapa cu District 9 si sa se termine cu Halo The Movie (care, conform jocului, ar trebui sa se petreaca pe planeta extraterestrilor)
Bun, astea-s speculatii (dar fac pariu pe o lada de bere legat de ele) asa ca pana una alta ne prefacem ca nu exista Halo, si ne uitam la District 9 ca la un SF cinstit, destept si exotic. Actiunea se petrece in Africa de Sud unde niste extraterestri flamanzi solicita azil politic si-s discriminatzi in bunul spirit apertheidist de oameni (atat de olandezi cat si de negri). Un tip de la primarie se duce in comunitate sa convinga extraterestri sa isi abandoneze colibele si sa se lase surghiunitzi intr-un lagar de concentrare, dar treaba nu iese bine si filmul se transforma in Black Hawk Down, in care soldatzii, extraterestrii si niste traficantzi nigerieni umbla disperatzi sa faca rost de tehnologie extraterestra (arme in special) in timp ce eroului nostru (un birocrat mustacios cu un breton oribil) ii creste o mana de extraterestru si incepe sa simta pe pielea lui abuzurile xenofobe ale societatzii ignorante. Mi-ar fi placut filmul si mai mult daca se petrecea in Romania si era cu tzigani in loc de extraterestri, dar e bine si asa. De vazut la cinema.

2012. Filmul asta ar fi fost super daca n-avea scenariu si actori. Daca il faceam eu, il vindeam pe post de documentar, cu Woody Harrelson in rolul naratorului, cam singurul actor care face un rol cu carne aici. Desi marele om apare pe post de comic relief, e singurul personaj din film cu care am rezonat emotzional, de fapt m-am identificat de-a dreptul. Harrelson joaca un blogger de asta care prevesteste toata ziua sfarsitu lumii si nu il baga nimeni in seama decat cand e prea tarziu. Poate ar trebui pomenit si Danny Glover in rolul lui Obama, chestie care totusi e mai degraba funny prin simplul fapt ca e vorba de Danny Glover, nu ca rolul ar fi nu stiu cat de magistral. John Cusack joaca rolul vietzii lui (scriitor ratat si divortzat), in sensul ca e cam singurul rol pe care il joaca, indiferent de filmul in care apare. Mai sunt catziva actori secundari merituosi carora li se pun in gura replici de kko, chestie care n-ar deranja daca scenariul nu ar avea exces de dialoguri si sentimente degajate (o ambitzie atipica la Emmerich, pentru care de regula personajele sunt carne de tun): filmul incepe greu (trece juma de ora pana la prima explozie) si se termina si mai greu (ultima ora e un test al rabdarii si o veritabila competitzie de replici si faze de kkt, unele complet irelevante in plotul mare al filmului). Totusi, mi-a placut componenta biblic-moralista a filmului, in sensul ca m-a facut sa ma gandesc ce fel de oameni as lua in arca lui Noe, daca as fi Noe. M-am decis ca ar fi numai gagici cu tzatze generoase/sholduri late si masculi virili (si heterosexuali) care sa asigure perpetuarea speciei. Aia din film nu s-au gandit chiar ca mine si de asta la un moment dat am crezut ca ma uit la un prequel al animatziei Wall-E.

Dar, besigur, n-avem de ce ne plange caci regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich n-a facut niciodata un film mai bun decat asta (vezi Soldatul Universal cu VanDamme, Stargate originalul, Godzilla, Independence Day, The Day After Tomorrow, 10000 BC). Poate Godzilla a fost mai acatari, ca punea accent pe psihologia dinozaurului. Totusi, partea care ma shokeaza e publicul romanesc care merge in limba la filmele lui Emmerich, in special aia care de regula nu rateaza nici o ocazie in a-si exprima dispretzul fatza de SF. Abia am incaput de avalansha de cocalari si pitzipoance care au luat cu asalt portzile cinematografelor sa vada si ei cum e cu sfarsitu lumii, poate in mod subliminal constientzi de consecintzele votului de kkt pe care l-au exprimat o saptamana dupa ce s-au dus la film. Uite asta m-a enervat cel mai mult la 2012: ca a bagat spaima in electorat in asa hal, incat, intr-o criza de nihilism generalizat, romanii au zis Dupa noi, Potopu!

In rest, regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich se dovedeste inca o data un maestru al filmelor dezastruoase (si la propriu, si la figurat), in sensul ca dupa 2012 nu i-a mai ramas mare lucru de distrus, cel mult sa faca un episod cu Doctor Who in care e pusa in pericol insasi existentza Universului. Bubuiturile si scremetele planetei sunt la marea arta, atat de bune incat efectiv te deranjeaza cand se intrerup sa lase loc cate unui personaj de kkt sa emita o opinie de kkt. Oscar pentru efecte speciale, sper, motivul pentru care am incadrat filmul in categoria musai de vazut.

Humpday. In cultura romance/porno/erotic s-a insinuat de catziva ani incoace o moda noua: japonezii o numesc Yaoi si are de a face cu dragostea interzisa si sexul homo intre barbatzi care, chipurile, nu sunt gay. Principala diferentza intre Yaoi si gay porn pursange e ca primul se adreseaza publicului feminin, cam in acelasi sens in care filmele cu lesbiene se adreseaza barbatzilor si nu lesbienelor (cum ar fi logic). De fapt, criticii sustzin ca Yaoi este o miscare culturala de razbunare din partea femeilor, de reactzie la opinia general deshantzata a barbatzilor conform careia prin orice femeie curge sange de lesbiana. De cealalta parte a baricadei, cultura Yaoi incearca sa ne convinga ca prin orice barbat curge sange gay. Banuiesc ca toata lumea e la curent cu prejudecata ca un barbat se poate bucura uitandu-se la 2 femei care fac sex, dar o femeie gaseste indezirabila imaginea a 2 barbatzi care fac sex. Ei bine, Yaoi tocmai obstacolul asta incearca sa-l depaseasca, instaurand intr-un fel egalitatea dintre sexe. La japonezi, filmul de referintza al genului este Boys Love, care a declansat explozia Yaoi in mainstreamul japonez (inclusiv in desene animate si benzi desenate). In cultura occidentala, Yaoi s-a consacrat cu ajutorul filmului Brokeback Mountain (scris de o femeie, Annie Proulx). Probabil urmatorul pas va fi un nou volum/film in seria Twilight in care varcolacul va face sex cu vampirul in timp ce gagica le contempla gestul.




















Tot o femeie, Lynn Shelton, ne aduce si acest Humpday care e mult mai tare decat Brokeback Mountain, in primul rand datorita infuziei de umor subtil. Cinematic, Humpday nu arata grozav, e film din ala ultralow-budget cu doar 3 actori (si inca vreo 3 figurantzi) care stau la taclale 95% din durata filmului. Deci un film-dezbatere, cum ar veni, in care valorile cinematografice sunt date la gunoi si sunt scoase la inaintare elementele de dramaturgie care, din fericire, reusesc sa compenseze. Deci treaba e cam asa: 2 fosti colegi de facultate se revad dupa o gramada de ani si incep sa-si compare realizarile:
  • primul si-a batut cuie in talpa, s-a insurat, a luat credit, vrea sa faca copii. Toata ziua vorbeste cu nevasta la telefon, nu are activitatzi extracuriculare, e oarecum izolat social si se viziteaza doar cu alte cupluri;
  • al doilea e fix opusul: nu are nimic pe lumea asta dar a trait o viatza superaccelerata, vizitand toate continentele, drogandu-se si organizand expozitzii de arta pentru popoare pe cale de disparitzie.
La un moment dat cei 2 fac un chef cu artisti boemi, ceea ce deschide pofta de viatza in cel insurat, in timp ce acasa il asteapta nevasta sa dea raportu. Din vorba in vorba, cei 2 amici afla de Humpfest, un festival de filme porno de arta si se hotarasc sa participe cu un film porno in care ei 2 sa faca sex, fara sa fie gay, adica de dragul artei sau, ca sa-l citez pe marele Leo Sherban, sa zguduie temeliile conformismului. Fiecare are motivele lui sa se bage in afacere: ala insurat sa-si dovedeasca ca e inca independent si open-minded (in ciuda evidentzelor), alalalt sa-si dovedeasca ca poate duce o ambitzie la bun sfarsit, chestie care nu ii iesise niciodata inainte (fiind el cam instabil, hiperkinetic si aiurit). Practic tot filmul e o negociere intre cele 3 personaje (2 amici + nevasta) despre intentzia de a face filmul cu pricina si interesele ascunse din spatele ideii.

Carriers. Desi e promovat drept horror (la festivalul Sitges), filmul asta e mainstream toata ziua, chiar daca unul mai crancen asa, despre gripa porcina. E un film din categoria productiilor spaniole cu actori americani (o nisha aparte in horrorul actual, am scris si pe Nautilus despre asta). Actorul principal e Captain Kirk din recentul Star Trek, aici intr-un rol surprinzator de survivalist cacanar si nebarbierit care-si plimba familia cu masina printr-o America decimata de gripa porcina. E foarte misto designul si structura filmului, care te lasa mereu sa crezi ca te uiti la un film cu zombie, cand de fapt totul e in limitele realismului. Actorii-s bine focusatzi pe problema iar dilemele morale sunt crancene si rezolvate intr-un mod crancen, fara pic de eroism desi te-ai astepta la altceva (daca faci gafa de a-l considera o productzie Hollywood, which is not in ciuda aparentzelor). E un fel de 28 Days Later, fara zombie si fara personaje pozitive, o mica bijuterie care va trece nedetectata de radarele culturale din pricina asocierii nefericite cu filmul horror. O alternativa competenta la recentul film The Road.

Filme contra plictiselii

A Perfect Getaway. Asta nu e o capodopera, dar poate produce satisfactzie totala daca nu citesti nimic inainte sa vezi filmul, nici macar ce o sa scriu eu acuma pe blog. De fapt un paragraf informativ tot se poate citi, ca nu afecteaza cu nimic: e cel mai recent film al lui David Twohy, regizor/scenarist a catorva thrillere/sefeuri de la bunicele in sus (Arrival, Below, Impostor, Fugitive, Waterworld, Pitch Black) si totodata omul care l-a inventat pe Riddick si implicit pe Vin Diesel. Aici Twohy se abate puternic de la genul care l-a consacrat. Printre actori, Milla Jovovich care mi se pare ca se uratzeste pe zi ce trece si, in mare forma, Timothy Olyphant (Deadwood, Dreamcatcher, chelu din Hitman).

Ok, si acuma paragraful cu spoilere: filmul e din ala cu "final neasteptat". Asta e cel mai mare spoiler posibil, in momentul in care stii asta, cu un pic de efort potzi ghici finalul. Partea misto e ca, altfel, in filmul asta nici nu itzi pui problema ca ai un final de ghicit: incepe ca o comedie romantica si brusc se transforma intr-un thriller sangeros cu gagici bunoace. Milla Jovovich si inca catziva se preumbla prin Hawai in luna de miere si admira peisaje. Partea cea mai misto a filmului sunt dialogurile self-aware: unul din personaje e scenarist de film si le explica celorlaltzi cum se pun pistele false intr-un scenariu, povestind astfel taman despre structura prezentului film.

Surrogates. O idee brici, incarcata cu mai mult potentzial decat poate duce acest film superficial, potentzial mult mai bine speculat in materialul care a inspirat filmul, sh-anume banda desenata cu acelasi titlu a unui anume Robert Venditti. Povestea e despre un fel de blogosfera dusa la extrem, in care oamenii au devenit sedentari, anchilozatzi, grasi, nespalatzi, coclitzi si stau toata ziua in casa manifestandu-si existentza strict pe cai digitale. Doar ca oamenii din Surrogates au depasit demult stadiul ciripitului pe Twitter, a statului la panda pe Last.fm, a buzzuitului pe mess si a aberatului pe bloguri, reusind sa-si extirpe definitiv viatza sociala cu ajutorul surogatelor, un fel de robotzi teleghidatzi care traiesc viatza in locul stapanilor lor. In sensul ca stapanul simte tot ce simte robotul, iar robotul face tot ce dicteaza stapanul care isi traieste toata viatza in pat cu telecomanda in mana.

Surogatele astea deschid o gramada de portzi si avantaje, printre care eliminarea discriminarilor, reducerea criminalitatzii (cel putzin a celei directe, fatza de oameni), cresterea eficientzei in munca (surogatele sunt mai rezistente), reducerea problemelor pricinuite de contact interuman direct (=diverse boli) iar razboaiele devin un fel de partide de Starcraft. Cealalta fatza a monedei insa nu arata prea grozav: oameni incapabili sa mai iasa din casa, o explozie a violentzei domestice, desensibilizare emotzionala totala, o scarba generala a oamenilor fatza de propriul corp (comparativ cu perfectziunea surogatelor) si o revolta sociala generalizata din partea comunitatzilor care refuza sa traiasca viatza prin intermediul surogatelor. Plus mici probleme atunci cand tzi se termina acumulatorul la surogat.

Din pacate filmul abia bate niste apropouri la speculatziile astea spre deosebire de banda desenata focusata (prin niste interludii ca in Watchmen) pe implicatiile socio-economice ale problemei. Fusharind ceea ce conta cu adevarat (aspecte care ar fi facut din film unul din cele mai relevante ale decadei), Surrogates muta tot focusul pe o investigatzie politzista cu adrenalina, usor condimentata cu drama personala a lui Bruce Willis, un politzist nevoit sa cerceteze un caz de sabotaj al surogatelor, in conditziile in care propriul sau surogat e stricat, ceea ce-l obliga sa iasa singur pe strada si sa-si infrunte agorafobia si anxietatea sociala. Acasa, nevasta lui plina de bube si nespalata sta de catziva ani inchisa in camera traindu-si viatza exclusiv prin intermediul unei surogate bunoace si cosmetizate, gen Barbie, care face bine la self-esteem si o ajuta sa uite de natura umana in care se scalda. Coz looks are everything. M-a speriat in asa hal filmu (de fapt povestea din spatele filmului) ca sunt gata gata sa renuntz la blog si sa ma inscriu in Partidul Verde.

The Horsemen. Asta e un film mediocru care devine interesant daca ii intelegi motivatiile. La suprafatza, filmu e o clona a filmelor gen Seven, Saw, Waz etc. E cu Dennis Quaid, un actor texan ratat, condamnat la roluri secundare, tot mai buhait la fatza, dar la care am inceput sa sesisez o incercare de revenire in prim plan, inspirat probabil de Mickey Rourke (de exemplu, Quaid mai apare in recentele G.I.Joe si Pandorum). Filmul incepe cu Quaid asta care gaseste o punga plina de dintzi si masele proaspat scoase si suspecteaza ca proprietarul dintzilor ar mai putea fi viu, tzinut undeva ostatec. Dupa aia incep sa apara o serie de crime sinistre in care diversi indivizi sunt gasitzi atarnatzi in carlige de pescuit, cica o noua moda erotica din aceeasi familie cu piercingul extrem si asifixierea erotica. Diverse indicii de la locul crimei, niste citate din Biblie si un forum de satanisti gen Hi5 arata ca ar fi vorba de Cavalerii Apocalipsei. Partea interesanta e ca filmul e facut de Jonas Akerlund, mare blacker la viatza lui, tobosar al trupei Bathory, convertit in regizor de videoclipuri, domeniu in care a facut clipuri pentru Satyricon si Madonna (wtf?). Ocazional face si filme, dintre care mi-a placut in mod deosebit Spun (un fel de Requiem for a Dream cu Mickey Rourke, Rob Halford si Peter Stormare). Deci Akerlund asta e un satanist care s-a infiltrat la Hollywood si transmite mesaje sataniste subliminale prin filmele lui, cu predilectie acest The Horsemen, al carui final este cam dezumflat raportat la alte filme de gen, dar este foarte relevant pentru blackerii din lumea larga. In sensul ca dintre Seven, Saw, Waz si restu filmelor de gen, cred ca The Horsemen e singurul cu adevarat sincer si care il reprezinta cinstit pe autorul sau (desi probabil va fi uitat de istorie ca un clisheu comercial). Printre actorii secundari se numara si colaboratorii vechi ai lui Akerlund, anume Peter Stormare (aici un corporatist pedofil) si tanarul Patrick Fugit (Almost Famous, Wristcutters).

Pandorum. Al doilea film cu Dennis Quaid pe luna asta, de data asta in regia neamtzului Christian Alvart care a facut o figura frumoasa cu Antikorper/Antibodies acu catziva ani. Solicitat la Hollywood de Paul W. Anderson (Event Horizon, Resident Evil, Alien vs. Predator, aici producator), Alvart a fost insarcinat cu un SF vag reminiscent al filmelor lui Anderson, dar mult mai ambitzios si complex ca plot, din pacate cu un potentzial partzial risipit de probleme tehnice. Povestea e cu 2 cosmonautzi care se trezesc din hipersomn pe o nava de colonisti pamanteni care se indreptau spre o noua planeta dupa ce pe asta a noastra omenirea a facut-o praf si pulbere in ciuda avertismentelor lui Remus Cernea. Cei 2 cosmonautzi gasesc o nava in paragina, fara curent electric, bantuita de niste mutantzi oribil (gen aia din jocul The Suffering) si, pe ici pe colo, de cate un laborant supravietzuitor, in special o supergagica nemtzoaica care preia aici sarcinile Millei Jovovich (ocupata sa se marite cu PW Anderson). Filmul are premise SF old-school, twisturi de calitate si un final cool dar are o multziume de suferintze tehnice care il trag in jos: 3 sferturi din film se petrece intr-o bezna din care cu greu se discern anumite chestii; bataile (care-s multe si supergalagioase) sunt editate si coregrafiate atat de naspa ca nu se intzelege nimic din ele, iar scenariul ia cateva pauze fortzate in care cate un personaj sta si ne explica plotul. Si mai e o problema: desi filmul e interzis sub 18 ani si contzine o gagica supertare, n-are nici o urma de sex ori macar tensiune sexuala. Nu stiu pe ce anume se da in zilele noastre ratingul asta de interzis sub 18 ani, dar eu cand eram mic mergeam bine mersi la filme din astea si nu-mi avea nimeni grija, in schimb la televizor si la varsta asta imi crapa obrazul de rusine la anumite reclame si talk showuri.

P.S. M-am uitat si la Watchmen - Extended Edition, cu juma de ora mai lung decat varianta cinematografica. Din pacate n-am prea simtzit unde s-a inserat jumatea aia de ora. Am remarcat o singura scena noua, nu foarte relevanta, cateva dialoguri noi, ofensatoare si relevante (de exemplu se indica faptul ca Ozymandias era gay) si faptul ca putza omului albastru e ceva mai mica, poate din cauza ca prima data am vazut filmul la cinema.

Taman cand terminasem de-l vazut, nesimtzitzii au scos Watchmen - The Ultimate Edition, in care sunt inserate cele 2 scurt metraje ce aparusera separat pe DVD la lansarea filmului in cinematografe. E vorba de o animatzie (Tales of the Black Freighter - cu o poveste horror misto pe care o citeste un figurant din Watchmen) si un pseudodocumentar cu interviuri cu supereroi.


Monday, November 30, 2009

Torture porn deluxe
























Weed species
de Jack Ketchum

Nasoala carte. Costa undeva la 30-40 dolari si are 90 de pagini, din care 20 goale (la inceput, sfarsit si intre capitole), vro 5 cu ilustratzii si fonturi de 20pt. La o formatare normala si decenta, nu cred ca ar trece de 40 de pagini. Asadar, avem un exemplu desavarsit al trendului de kkt de a publica nuvele (ma rog, asta nici la nuvela nu stiu daca se incadreaza) pe post de romane. E drept ca e hardcover si cu autograful autorului, dar pur si simplu nu vad cine ar da 1 dolar pe pagina de text pe o carte pe care si un dislexic o citeste in maxim 1 ora.

Ei, nu e chiar pe post de roman, editura Cemetery Dance (dar si altele, in special astea de lux) merg pe ideea asta hardcover signature novella series, un soi de colectzii de lux in care obiectul e mai pretzuit decat contzinutul cartzii. Dar de bine de rau in celelalte cazuri care mi-au iesit in cale (Dark Harvest a lui Partridge, City of Truth a lui Morrow, Missile Gap a lui Stross si Big Blow a lui Lansdale), nuvelele cu pricina, chiar si umflate cu pompa, tot reuseau sa ajunga pe la 100-150 pagini, cat sa le potzi zice "short novels". Plus ca toate erau nuvele exceptzionale si premiate a caror publicare in volum de sine statator putea fi considerat eveniment editorial din multiple perspective.

Weed species din pacate nici cu asta nu se poate lauda. Autorul Jack Ketchum e destul de apreciat in mediile horror (Stephen King e unul din fanii sai) si mai nou au inceput chiar sa ecranizeze filme decente dupa el - The Girl Next Door, Red si The Lost. Cum nu l-am prea citit la viatza mea, a trebuit sa-mi fac o parere din filme si de acolo mi s-a sugerat ca motivu pt care Ketchum n-a prea scos capul in mainstream (cum a facut-o King) se datoreaza afinitatzii sale pentru torture porn si violentza gratuita. In fine, n-o fi intotdeauna gratuita (The Girl Next Door e dupa un caz real, iar Red e chiar o carte/film cuminte despre un batranel care vrea sa-si razbune catzelu omorat de niste copii), dar oricum la Ketchum violentza omeneasca seaca e prezenta mai mereu iar horroru lui e mai degraba realist (paradoxal, ar putea chiar trece drept mainstream).

Dupa titlul Weed species, am crezut ca am in sfarsit ocazia de a citi si ceva supranatural scris de Ketchum. Ma ducea gandu la Ziua trifidelor ori la recentul film The Happening, am zis ca o fi cu buruieni care mananca oameni (coperta si ilustratziile o sugereaza la greu). Da de unde, nici titlul, nici buruienile de pe coperta n-au nici o legatura cu contzinutul. As fi tentat sa zic ca titlu a fost ales la nimereala, daca n-ar fi o nota lamuritoare care incearca sa explice metafora fortzata.

Weed species nu se abate nici o secunda de la ceea ce ziceam mai sus despre autor. O scarbosenie de carte pe teme dezumanizante si fara umorul care il salveaza de exemplu pe Lansdale atunci cand se deda la excese nasty-horror.

Deci povestea incepe cu un cuplu de tineri casatoritzi care injecteaza niste tranchilizant de cal in surioara de 13 ani a miresei, iar dupa ce fetitza e anesteziata, mirele isi face mendrele cu ea in timp ce mireasa il filmeaza cu camera. Cica asta e cadoul de nunta din partea miresei, care astfel compenseaza ca n-a fost virgina in noaptea nuntzii desi stia cat de tare se da mirele in vant dupa virgine (minore). Dar mare nenorocire, fetitza moare de la tranchilizant si mirii tre sa se care. Dupa aia aflam ca cei 2 tineri isi facusera un obicei din a viola fetitze, mai exact mirele le violeaza in timp ce mireasa il filmeaza si la amandoi li se pare foarte misto. Cam jumatate de carte e kiddie porn, apoi degenereaza in crime sangeroase, cand cei 2 dezaxatzi incep sa se teama ca ar putea fi datzi in gat si incep sa-si omoare victimele (dupa ce-si fac nevoile in capu lor). Apoi ii prinde politzia, mireasa il da in gat pe mire zicand ca a fost obligata sa participe la orgii, mirele e executat, mireasa scapa eftin si se bucura ca a fraierit autoritatzile dar e impushcata de un popa care se crede trimisu Domnului pe Pamant. Daca v-am dat spoilere asta e, sa va stea in gat, pornesc de la premisa ca nici unuia dintre cititorii blogului nu i s-a facut pofta sa citeasca cartea.

P.S. Intr-un interviu, autorul zice ca si povestea asta e bazata pe fapte reale si ca semnificatzia titlului e ca unii oameni sunt ca niste buruieni si trebuie starpitzi. Aha.

- plusuri: autograful lui Ketchum, copertzile hardcover, se termina repede
- minusuri: e genu de povestire care se publica in broshura si se da gratis cu numarul aniversar al vreunei reviste porno pentru pushcariasi
- recomandare: celor care citeau pe vremuri reviste ca Zeghea, Infractoarea mov si Academia Infractorilor

Wednesday, November 25, 2009

Politologie celtica























Slaine - The Horned God

de Pat Mills cu grafica de Simon Bisley

Doua chestii importante ar avea omenirea (si romanii) de invatzat din cartea asta:
  1. ca la celtzi, la finele mandatului, presedintele (regele, ma rog) trebuia sa se sinucida si sa lase pe altu in loc; daca refuza sinuciderea, trebuia castrat in public de noul rege, iar guvernul sau era ars pe rug, sa continue sa-l distreze pe lumea ailalta; interesant e ca una din metodele populare de sinucidere (asistata) era crucificarea, a carei semnificatzie era un fel de reuniune cu natura, o reuniune intre om si copac: victimei i se puneau ramuri impletite pe frunte, de aici si figura mitica The Green Man (si piesa cu acelasi titlu a lui Type O Negative) plus o oarecare similitudine cu riturile de crucificare cunoscute crestinilor;
  2. ca la aceiasi celtzi, casnicia avea termen de expirare de 1 an si dupa anul ala situatzia trebuia reevaluata, sotzii avand posibilitatea sa-si reinnoiasca contractul pentru inca 1 an, sau sa-si vada fiecare de treaba lui.
Super desteptzi celtzii astia.

Pat Mills este un fel de erou natzional in banda desenata britanica, fiind creatorul si patronul celebrei reviste de benzi desenate 2000 AD (lider de piatza BD in UK, comparabila cu produsele Marvel dar slab distribuita in afara UK). In calitate de patron, Mills a oferit rampa de lansare pentru generatzia de aur britanica: Alan Moore, Neil Gaiman, Grant Morrison si Garth Ennis au debutat sub supravegherea lui, majoritatea cu contributzii episodice la cea mai de succes franciza BD britanica, Judge Dredd (cu mai bine de 30 de ani in spate).

Desi Mills a avut contributzii semnificative la Judge Dredd, opera sa de capatai e seria Slaine (intinsa si ea peste vreo 25 de ani dar ceva mai rarefiata). Volumul de fatza, intitulat The Horned God, este varful seriei si se zice ca e cea mai bine vanduta banda desenata produsa in UK. Printre atuurile sale, pe langa numele lui Mills si pedigreeul revistei 2000 AD (care a gazduit aparitzia serializata), se numara si munca graficianului Simon Bisley, care a adus cu ocazia asta un element inovator, banda desenata pictata.

De benzi desenate pictate am mai discutat cand vorbeam de Arkham Asylum (un alt record de vanzari in BD). Genul asta de benzi desenate sunt foarte anevoios de produs (din punctul de vedere al graficianului) si sunt suficient de rare incat sa li se duca vestea. Plus ca arata cu totul altfel decat o banda desenata...desenata. Din ce am reusit sa adun de-a lungul anilor, cei care s-au impus prin grafica BD pictata sunt Dave McKean (Arkham Asylum, Cages si ceva colaborari cu Neil Gaiman), Ashley Wood (Lore, Popbot), Ben Templesmith (30 Days of Night, Wormwood), Dan Brereton (Nocturnals) si acest Simon Bisley care sub unele aspecte e peste totzi ceilaltzi pomenitzi.

Bisley face parte din scoala de pictura heroic-fantasy initiata de Frank Frazetta si din care mai fac parte ceva mai vestitzii Boris Vallejo, Luis Royo s.a.m.d. Picturile lui Frazetta apar pe o gramada de cartzi si albume rock, lui i se datoreaza imaginea pe care o avem astazi despre Conan, Tarzan si Manowar. Frazetta a initziat stereotipurile fantasy cu masculi babani, gagici supertzatzoase si monstri sinistri, adica grandomania supranaturala ce imbina elemente erotice, eroice si horror. Simon Bisley calca pe urmele maestrului sau, doar ca se mai ocupa si de imagini futuriste/cyberpunk, plus copertzile albumelor Danzig.

Grafica lui Bisley a facut din Horned God un punct de cotitura in seria Slaine. In urmatoarele volume creatorul seriei a facut pe dracu in 4 sa se ridice la acelasi nivel (fara Bisley), dar seria s-a zbatut o vreme in agonie, dupa care a mai cunoscut un reviriment in 2003, cand un alt grafician, Clint Langley, a fost angajat sa imite cat poate de bine stilul pictat al lui Bisley. Si a reusit, daca ar fi sa ne luam dupa vanzari (e vorba de trilogia Slaine: The Book of Invasions care din pacate nu se gaseste in afara UK, nici macar pe amazon).

In ce priveste scenariul, Mills, irlandez de la mama lui, creeaza un univers mitologic pagan reusind totusi sa se abtzina de la a exploata elemente tolkieniene. Principala sursa de inspiratzie pare a fi ciclul de legende Ulster, despre un anume erou barbar pe nume Cuchulainn, druidul Cathbad si tribul Tuatha de Danann (nume familiare amatorilor de heavy metal pagan). Oarece grad de rudenie exista si cu Conan (care a fost inspirat tot de mitologia celtica dar e mult mai slab documentat/riguros). In prefatza Mills arata ca motivul principal pentru care Slaine nu a fost preluat de Marvel si industria americana a fost dificultatea de a pronuntza numele personajelor, de a caror autenticitate autorul s-a tzinut cu dintzii.

Povestea e cam asa: Slaine asta, insotzit peste tot de un pitic cronicar (care e si narator), e alungat de tribul lui din pricina ca si-a tras-o cu gagica regelui. Probabil partea asta tzine de volumele anterioare caci apare aici ca un fel de flashback. Povestea propriu-zisa incepe cu Slaine care se intoarce la tribul lui dupa multzi ani si e instalat rege din pricina unei crize guvernamentale. Criza e adancita si din pricina invaziei armatelor unui zeu pervers (la propriu), Lord Weird Slough Feg (da, de aici si-a luat trupa de heavy metal numele). Ca sa reziste invaziei, Slaine se duce pe la triburile vecine sa le solicite ajutorul, sa faca o uniune in fatza dusmanului comun. Dar daca e o treaba pe care nu o suporta celtzii, aia e sa fie unitzi sub un singur rege asa ca Slaine tre sa apeleze la tot felu de trucuri ca sa-i atraga in aliantza politica. Eforturile lui sunt sustzinute de Zeitza Pamantului care are un plan dubios de a instaura un matriarhat pe Pamant, in care barbatzii sa fie folositzi pe post de obiecte sexuale. Druizii, cam misogini de felul lor, sunt revoltatzi la idee dar virilul Slaine nu are nici o problema cu a fi considerat sclav sexual.

In fine, povestea e mai serioasa decat ma asteptam (in sensul ca se vad putze si chestii pt adultzi) si bine spusa, nu se exagereaza cu scene de cafteli supereroice, fiind mai orientata spre dezbatere si speculatie pe marginea principiilor celtzilor. Pana la urma povestea fantastica fuzioneaza cu istoria celtzilor (o istorie vaga, pe jumatate mitologica) in sensul ca Slaine asta este taman Primul Rege al Irlandei, care a acostat pe la 1500 i.e.n. in Irlanda venind pe niste corabii zburatoare dinspre Vest (care Vest ca nu mai e nimic in Vest? conform povestii, cica era Atlantida; conform istoricilor ar fi Spaina cu un pic de ocol, sau America, sau planeta Marte daca te gandesti la "corabiile zburatoare").

- plusuri: grafica beton, detalii interesante legate de mitologia celta
- minusuri: pe alocuri pare un nou episod din Conan Barbarul
- recomandare: fanilor Manowar, Conan, Rahan dar si fanilor Tolkien, Narnia etc.; cate un pic pentru toti fanii heroic-fantasy, cu o grafica de zile mari

Friday, November 20, 2009

Hooper, Landis, Dickerson, Anderson, Carpenter, Argento


Masters of Horror
sezon 2, ep.1-6

Am tot amanat sezonul 2, desi e deja vechi de vro 3 ani, nu vroiam sa cad victima utilitatii marginale si sa ma ajunga lehamitea, asa ca dupa o pauza asa lunga am reluat vizionarea unuia din serialele mele favorite, cu multa pofta si curiozitate.

Din pacate nu la fel de proaspete au fost fortzele producatorilor si primul episod, The Damned Thing, m-a cam dezumflat in ciuda faptului ca era o poveste texana regizata de Tobe Hooper (TCM, Poltergeist) dupa o poveste clasica a lui Ambroise Bierce. Mi-a placut episodul anterior al lui Hooper (Dance of the Dead), si noul episod are cate ceva din atmosfera aia nelalocul ei: un sat texan e macinat periodic/ciclic de explozii de violentza domestica iar familia protagonistului poarta blestemul ca la o anumita varsta barbatzii din familie o iau razna si incearca sa-si omoare copiii si nevasta. Ar fi fost cool sa se exploateze tema asta (mi-a adus aminte de It, cartea, caci filmul pierde printre cusaturi tema asta). In schimb Hooper (sau Richard Matheson Jr., care e scenaristul) au preferat sa incheie socotelile in mod abrupt, pe ideea ca sursa tuturor relelor e un monstru din petrol scos la iveala de sondele pionierilor petrolului texan. Care zau ca nu se leaga in nici un fel cu intriga episodului. De autorul Ambroise Bierce atata va zic ca a trait acu vreo 100 de ani si ar fi fost chiar misto daca episodul nu ar fi modernizat povestea. Putea sa iasa ceva retro american gotic, in genul episodului Haeckel's Tale din primul sezon, dar asa a iesit un episod care lasa impresia ca s-au plictisit creatorii sai, i-au pus punct si s-au dus la o bere. Apare si Ted Raimi, frate cu Sam, in rolul unui preot cretin, intr-un rol cam zadarnic. Ma tem ca e cel mai slab episod al intregului serial.

John Landis (American Werewolf) a fost in primul sezon cu sitcomul Deer Woman care m-a distrat dar nu m-a convins. Din fericire de data asta episodul Family e foarte entertaining si cu efecte speciale simpatice, despre un gras care rapeste oameni si le face baie de acid ca sa scoata oasele din ei, dupa care isi face din schelete familie, adica nevasta, copii, socri etc. cu care vorbeste in stil schizofrenic. Armonia individului e intrerupta cand un cuplu de tineri se muta in vecini si incep sa interfereze, sa se imprieteneasca si sa faca schimburi de confidentze, desi e ultimul lucru de care are eroul nostru chef. Muzica gospel a episodului, atmosfera bonoma a cartierului (think Simpsons, Edward Scissorhands) si umorul lui Landis fac sa fie un episod horror-comic simpatic, chiar daca pastreaza aceeasi structura de sitcom ca Deer Woman.

Ernest Dickerson e unul din regizorii aia de umplutura adaugatzi in ultima clipa la echipa MoH in urma refuzului unora importantzi. Dickerson e regizor de culoare si de televiziune (episoade Heroes, ER, Invasion, Weeds, CSI), al carui CV contzine totusi filme horror cu negri (vezi Bones - vampiri hip-hop cu Snoop Dogg) si varianta Tales of the Crypt pt cinematografe (a rulat si la noi prin 92, tzin minte ca avea Megadeth pe coloana sonora si totzi rockerii eram extaziatzi). Ma asteptam ca episodul sau, V Word sa fie mai prost, dar Dickerson e in apele lui in mediul TV, cu constrangerile de rigoare, si cu un scenariu decent dupa o poveste a lui Mick Garris (creatorul serialului si regizorul celor mai multe ecranizari Stephen King). Deci V Word e o poveste ultra clasica in stil Tales from the Crypt, cu doi adolescentzi care se joaca Doom 3 si cand se satura de mortzi virtuali se duc la morga sa vada mortzi adevaratzi. Dar la morga sunt intampinatzi de un zombie jucat de Michael Ironside (invitat special, actor clasic de filme B) care pana la urma se dovedeste ca nu era zombie, ci vampir, asta fiind principalul twist al episodului. Episodul se inscrie in randul celor brutale (alaturi de Imprint si Cigarette Burns) si, in ciuda tentatziei de a considera ca fiecare pas al episodului e previzibil, plotul lui Garris reuseste sa surprinda: incepe ca un film cu zombie si se termina ca un film cu vampiri moralisti iar tranzitzia nu e deloc fortzata.

Brad Anderson e un regizor tanar, specialist in horror corporatist (Masinistul) si insarcinat recent cu o parte din episoadele serialului Fringe. Aici ecranizeaza povestea lui Mike O'Driscoll intitulata Sounds Like. E unul din favoritele mele pe sezonul asta, cu un lacheu corporatist care lucreaza ca supervizor de call center datorita calitatzii sale de a auzi extrem de bine. Pana la urma auzul lui devine atat de bun incat viatza sa devine insuportabila - incepe sa auda mushtele frecandu-si picioarele, viermii forfotind in tzarana si scancetul copilului sau mort de multa vreme. E disperat dupa liniste pe care trebuie sa o obtzina cu orice pretz. Evident, sunt o gramada de asemanari cu Masinistul (care era disperat si el dupa somn) iar ritmul lent al degenerarii personajului e excelent. Umbla vorba ca exista un episod Twilight Zone aproape identic cu asta dar, cum nu l-am vazut, m-am bucurat de Sounds Like.

John Carpenter e regizorul pentru care s-a inventat eticheta Masters of Horror. Dupa excelentul episod din sezonul trecut, revine cu un episod facut cam la misto dar care devine excelent daca il vezi ca pe o alternativa la filmul lui Mungiu, Juno si altele pe tema sarcinii nedorite. Vedeta episodului e Ron Perlman (Hellboy), un activist pro-life care asediaza impreuna cu fiii sai clinica de avorturi unde fiica-sa e pe cale sa o comita. Dar ce nu stie el e ca fiica-sa a ramas gravida cu Satana, caz in care avortul capata noi valentze E foarte haioasa tenta moralista a episodului, e destul de brutal, chiar over the top (toate impuscaturile au ca rezultat decapitari si amputari) si contzine o gramada de referintze la filmele lui Carpenter: asediul are elemente din Assault on 13th Precinct, gagica care improasca lichid amniotic satanic din vagin duce cu gandul la Prince of Darkness iar bazdagania careia ii da nastere e cam luata din The Thing. Si astea-s doar cele evidente. E un episod in care cu sigurantza toata lumea s-a distrat pe cinste, in special Carpenter. Altfel, cred ca ar fi avut de castigat daca i se dadea un ton mai sobru, ar fi putut iesi un fel de Prince of Darkness care pt mine e unul din cele mai sinistre filme ever.

Dario Argento e Carpenterul nostru latin, o alta vedeta a serialului care reuseste din nou, dupa Jennifer, sa scoata unul din cele mai reusite episoade ale sezonului. Episodul se numeste Pelts si e ecranizarea unei povesti nominalizate Bram Stoker a autorului F. Paul Wilson, personaj de vaza in literatura horror contemporana. Invitatul episodului e Meat Loaf, in rolul unui croitor de blanuri care face rost de niste piei de raton superbe din care face o haina de blana irezistibila pentru o curva superba. Dar ratonii de la care a luat pieile erau vrajitzi incat cei care lucreaza cu ele ajung sa se sinucida in niste feluri atat de oribile incat episodul reuseste sa fie comparabil ca brutalitate cu cel al lui Takashi Miike. S-ar putea sa fie varful sezonului.

In concluzie, ma bucur ca serialul pastreaza nivelul (un singur episod prost si 2 cam neserioase) desi am sesizat un exces de zel din partea celor cu efectele speciale (numele Nicotero-Berger au inceput sa fie afisate cu fonturi mai mari decat ale regizorilor).


Sunday, November 15, 2009

Evil Celibidache























The Pavilion of Frozen Women

de S.P.Somtow

Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Bram Stoker (pt. culegere de autor)
- nominalizare World Fantasy (pt. nuvela The Pavilion of Frozen Women)
- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela Darker Angels)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Chui Chai)


Sucharitkul Papinian Somtow
e un individ cu o viatza dubla:
  • ziua e directorul Operei din Bangkok, respectabil dirijor si compozitor de muzica simfonica, opera si balet, laudat pentru a fi dirijat prima data Wagner in Asia de Sud Est; ocazional, se mai face auzit si ca activist politic, militand impotriva partidului care propusese ca in Tailanda oamenii saraci sa nu fie lasatzi sa voteze pt ca-s prea prosti;
  • noaptea e scriitor de horror, consacrat prin trilogia cu vampiri Vampire Junction care i-a adus oarecare notorietate in curentul splatterpunk, ca fiind unul din cele mai gore romane cu vampiri.
Somtow e tailandez de felul lui, dar relatzia de rubedenie cu familia regala din Tailanda i-a permis sa se educe in Anglia, unde a si avut oportunitatzile necesare sa debuteze prin revistele SF ale anilor 70. Candva prin anii 80 editorii i-au recomandat sa se semneze doar cu initzialele, S. P. Somtow, scutindu-si cititorii de un efort deloc neglijabil de a-i tzine minte numele. Totusi, exista inca, inclusiv pe amazon, lucrari ale sale (atat literare, cat si muzicale) semnate cu numele complet.

The Pavilion of Frozen Women e volumul de proza scurta care-l reprezinta cel mai bine pe Somtow. Ca volum, a fost finalist World Fantasy si Stoker, iar 3 dintre povestirile contzinute au fost finaliste World Fantasy, Stoker, respectiv Locus:
  • Hunting the Lion e de departe favorita mea, desi nu se numara printre povestile laureate ale autorului. E o nuvela lunguiatza in care autorul marturiseste ca si-a propus sa amestece cat mai multe genuri cu putintza: zombie, porneci, istorie, teologie, noir si critica la adresa industriei divertismentului. Amestecul suna cam asa: Publius Viridianus e un detectiv din Roma lui Nero (specialist in urmariri cu lectica), angajat de un eunuc pe nume Eros (secretar personal al lui Nero) sa discrediteze obrazul unui patrician cinstit (si pe al lui Petronius, autorul Satyriconului, care se afla taman in pregatirea celebrului suicide-party prin care si-a luat adio de la contemporani). In bun spirit noir, detectivul se incurca cu o inalta doamna a vremii care avea o slabiciune pentru secte New Age, printre care crestinismul timpuriu (inspirat, prin credintzele legate de viatza de dupa moarte, de un ritual de zombificare) sau cultul de gangbang ritualic al lui Astarte,. Povestea lasa impresia ca citesti un Terry Pratchett in plina criza de apendicita - hilar, scandalos, usor isteric, cu scriitura punctata de locutziuni in limba latina menite sa dea elegantza limbajului acolo unde se face referire la aspecte mai...necuviincioase. E de pomina povestea asta.
  • The Pavilion of Frozen Women (finalista World Fantasy): O ziarista rataceste prin Japonia in timpul Festivalului Sculpturilor de Zapada si cunoaste un sculptor sexy de origine ainita*. La inceput am crezut ca o sa fie ceva gen Lost in Translation, dar povestea degenereaza rapid in horror cu un serial killer si cu shamanism ainit. E interesant scrisa, in sensul ca personajele vorbesc o engleza cam proasta, dar nu cred ca autorul e de vina, ci imita oarecum stilul japonezilor de a vorbi engleza.
  • Darker Angels (finalista Bram Stoker, dezvoltata ulterior intr-un roman la randul sau finalist la mai multe premii): In vremea Razboiului de Secesiune un copil de redneck se insotzeste cu un vraci voodoo si, urmatzi indeaproape de o gasca de soldatzi zombie, se plimba de colo-colo povestind pe teme de religie comparata (crestinism vs. voodoo);
  • Chui Chai (finalista Locus): un yuppie face contracte grase prin Bangkok si isi face cadou o noapte cu o prostituata cu SIDA (Chui Chai e un fel de dans traditional folosit la ei pt striptease);
  • The Fish Fly High and the Cotton is High: un tata si copilul lui umbla la "pescuit" de gagici, pe care le violeaza si le omoara in cadrul unui rit de initziere sexual-teologica a copilului;
La astea se mai adauga un interesant triptic de povesti horror contemporane (toate cu pedofili), adaptate dupa basmele Fratzilor Grimm:
  • Though I Walk in the Valley: un tata degenerat vrea sa-si reduca la tacere copilul molestat (fara sa-l omoare totusi) si solicita ajutorul unui specialist haitian in zombificari. Cica povestea originala a Fratzilor Grimm se numeste Copilul incapatzanat si e destul de obscura, in special pe la noi, nefiind aprobata pentru publicare in volumele de basme de larga circulatzie datorita pregnantelor elemente horror (se zice ca e singurul basm cu zombie al Fratzilor Grimm);
  • Mr. Death's Blue-eyed Boy: un colectionar cu fobie de copii e confruntat cu aspectele reale ale legendei Flautistului din Hamelin (ala care a facut cu cantecul lui sa dispara toti copiii din satul Hamelin);
  • Gingerbread: doi copii abandonatzi de parintzi sunt prostituatzi cu fortza de patroana unui magazin de turta dulce (evident, Hansel si Gretel).
Si mai sunt doua prelucrari de mitologie ceva mai abstracte dar foarte lirice si frumoase:
  • The Steel American: Parsifal (ala cu Regele Arthur) ajunge, tot cautand Sfantul Graal, intr-un sat vietnamez iar localnicii au impresia ca e supravietzuitor al recentului razboi din Vietnam;
  • Fire from the Wine-Dark Sea: autorul, retras la casa de vacantza de pe o plaja, capata vizita lui Ulise si are cu acesta cateva schimburi de replici despre adidasi si neveste.

*Astia-s un fel de tzigani japonezi, o minoritate de japonezi barboshi care traiesc in insulele Kurile si au fost subiectul a numeroase discriminari rasiale din zona, incat azi sunt pe cale de disparitzie. Se zice ca au ceva legaturi de sange si cu aborigenii din Pacificul de Sud. Au fost integratzi cam cu fortza si au fost recunoscutzi ca minoritate etnica abia in 2008!

- plusuri: cel putzin 3 nuvele de geniu, dar si restul sunt tari; pare sa fie cel mai solid volum al autorului, un mix ideal de calitatzi literare si entertainment;
- minusuri: in cateva povestiri engleza autorului e ciudata; in buna traditzie asiatica, uneori elementele horror sunt exacerbate si itzi cam stau in gat;
- recomandare: amatorilor de "violentza asiatica" si splatterpunk; si celor care vor sa descopere un autor exotic;


Monday, November 09, 2009

Festivaluri clujene: Comedy Cluj 2009 si Animest Followup 2009
























Iaca in Cluj a inceput sa se intample primul mare concurent al festivalului cinematografic TIFF. Aflat la prima editzie, Comedy Cluj are o anvergura destul de larga (4 cinematografe, cateva zeci de filme, reclame in tot orasul) si imita in unele aspecte TIFFul, in ce priveste organizarea si marketingul.

In fine, nu e asta o problema. Primul necaz pe care l-am sesizat e o orientare cam extremista spre filmul francez si spre comedia romaneasca veche (incepand cu Birlic si terminand undeva prin anii 80 cu comedii comuniste sau comedii SF care se dadeau cand eram mic la matineul de duminica). In fine, sa zicem ca tineretul nu le-a vazut si poate ar fi interesat sa descopere comorile de altadata pe care Ceausescu ni le baga pe gat cu fortza. Necazul cel mai mare e ca atunci cand faci un festival de comedie intri intr-o zona periculoasa, a simtzului umorului. Pe care daca nu il ai, te-ai ars ca organizator. Asa ca selectzia filmelor a fost cam pe muchie: la unele filme nu radea nimeni in sala, nici macar cei easily amused, iar altele erau clar comedii dar de un soi aparte, adica frantzuzesc, pt care tre sa ai un acquired taste, caci vremea lui DeFunes sau Belmondo a apus demult. Am fost profund descurajat de primele proiectii si era sa imi bag picioarele cu totul, dar pana la urma am zis sa vad cateva, cat sa am ce scrie pe blog saptamana asta. Plus ca o chestie ma tot zgandarea: in program aparea minunata comedie zombie Fido pe care o vazusem demult si ma gandeam ca n-are cum sa fie singurul film bun din festival.

Au contribuit la senzatzia de kkt a acestui festival si frigul cumplit, si conditziile tehnice (sunet de laptop, videoproiectoare cu lampa slabita, iar intr-un caz proiectorul a fumegat tot timpul filmului de era sa ma intoxic). Prietenii pe care i-am trimis inainte pe post de cercetashi la cateva filme s-au intors cu o fatza lunga care demonstra clar ca n-au reusit nici macar sa schitzeze un zambet la comediile propuse de festival. De la o vreme lumea iesea din sala prin mijlocul filmelor, astfel incat in 2 cazuri am ramas aproape singur iar proiectzionistu creca era nervos ca nu putea merge acasa din cauza mea. In fine, sa vedem ce am vazut.

Filmele naspa

La Chambre des Magiciennes e un film frantzuzesc cu pretentzii si actori buni dar cu o regie si productzie oribile, parca e filmat cu telefonul mobil. Nici scenariul nu e prea inchegat, cu o studenta ipohondra care se interneaza la spital pentru niste investigatzii si e pusa in salon cu o tipa isterica si cu o catatonica suspectata a fi vrajitoare. Am ras de exact 2 ori, dar mai mult din motive personale legate de faza cu ipohondria. Tehnicile regizorului de potentzare a suspansului si umorului au fost sub orice critica, subminand ceea ce ar fi trebuit sa fie un film horror ca sa functzioneze.

Louise-Michel. Filmul facut de cuplul de regizori Kervern/Delepine, care au fost si pe la Cluj la editzii anterioare ale TIFFului, parca si premiatzi pt comediile lor supernegre si incorect politice (Aaltra si Avida). Umorul negru e la loc de cinste si in filmul asta dar din pacate e cusut cu atza foarte alba, fiind impins pana la ridicol si rostogolit peste faleza absurdului. Cica doi transsexuali (ce chestie!?) planuiesc sa asasineze pe patronul unei fabrici care a dat in shomaj totzi angajatzii. Tentativele esueaza lamentabil din pricina ca se incearca diverse strategii - la un moment dat sunt insarcinatzi sa duca la capat misiunea o tipa cu leucemie si un mosh paralizat, dar pan la urma nu te potzi baza pe nimeni pe lumea asta si cei 2 eroi tre sa ia problema in mana si sa treaca oceanul pe urmele tzintei. Problema e ca negrul din umorul astora e un pic cam fara sens, bagat pe gatul spectatorilor. Cel putzin 3 idei fundamentale ale filmului n-au absolut nici un rost in logica scenariului: revelatzia ca cei 2 eroi sunt transsexuali, implicarea tipei cu cancer si a moshului paralizat in tentative de asasinare "amuzante" trec linia subtila dintre umor si "bataie de joc" fara a spune ceva prin asta (spre deosebire de, sa zicem, Borat/Bruno ori chiar irealul Taxidermia care apeleaza la aceleasi arme dar cu un rost bine calculat). De fapt, genul asta de faze sunt marca tuturor filmelor cuplului Kevern/Delepine dar in celelalte (Aaltra) parca nu era atat de puternica senzatzia de ostentatzie. De remarcat si o aparitzie episodica a lui Mathieu Kassovitz (Amelie, Amen) intr-un rol amuzant dar, din nou, inutil.

Women in Trouble. La asta m-am dus din pricina regizorului/scenarist Sebastian Gutierrez pe care-l stiam ca regizor/scenarist de horror (Snakes on a Plane, Gothika, Mermaid Chronicles, The Eye). Horroruri relativ slabutze, dar orshicum, auzisem ca Women in Trouble e inceputul unei trilogii despre o actritza porno (Elektra Luxx) jucata de Carla Gugino din Watchmen si ca il are in distributzie pe simpaticul Josh Brolin (No Country for Old Men, Milk, W, Grindhouse) in rolul unui rockstar. Pana la urma filmul s-a dovedit un mix de Sex and the City si Almodovar, cu niste femei stresate ale caror destine se intersecteaza. Printre ele se numara
  • o actritza porno care are probleme la serviciu din cauza ca vomita de cate ori tre sa filmeze scene lesbiene,
  • o prostituata solicitata pentru o partida de catre un mafiot amenintzat cu moartea,
  • o stewardesa care asista la moartea rockstarului Josh Brolin in timp ce faceau sex in WCul unui avion,
  • si o tipa care si-a dat fiica spre adoptzie surorii sale care la randul ei are o relatzie ascunsa cu sotzul psihoterapeutei sale.
Deci e un film din ala in care, din pricina ca se intampla prea multe, nu se mai intampla nimic. De fapt, mai degraba se discuta despre intamplarile astea decat sa se intample. Nu exista momente ale subiectului si nici actziune, sunt doar cateva scenete in care cate 2-3 femei discuta intre ele despre sex, barbatzi si copii adoptatzi iar spre sfarsit totul degenereaza in imbratzishari si promisiuni inlacrimate marca Almodovar (in momentele sale telenovelistice). Sper ca urmatorul film al trilogiei (Elektra Luxx) va fi mai focusat pe pomenita actritza porno care aici are un rol cam secundar si plin de vorbarie cam inutila. E genul de film care ar trebui sa fie talk show, in care personajele nu fac nimic iar umorul apare cand intr-o discutzie se mai scapa cate o poanta.

Filme contra plictiselii

Sex Galaxy e o farsa alcatuita ca un colaj de scene taiate de prin filme SF si porno obscure, peste care s-a tras un voice-over cu dialoguri noi, cu ajutorul carora s-a si incropit un plot: din pricina suprapopularii planetei, sexul intre oameni a fost interzis si niste cosmonautzi se duc pe alta planeta, unde un robot proxenet prostitueaza niste nimfe hippie, ocazie pentru cosmonautzi sa se sexualizeze si sa incerce sa salveze planeta de dinozauri si de robotul proxenet. Desi salut din plin ideea si experimentul (macar desfiintzeaza orice concept de "clisheu" si reutilizeaza scene din filme proaste in scopuri maretze), filmul e cam instabil ca si calitate. Unele faze sunt cumplit de hilare (gen Lost Skeleton of Cadavra) dar pe alocuri voice-actingul este atat de slab incat anuleaza tot umorul replicilor (care si ala e uneori cam grosier). Putea fi un film genial, sa speram ca cineva va prelua ideea si o va folosi mai inspirat. De remarcat ca jumatate din sala s-a ridicat si a plecat dupa primele 5 minute. Victime ale marketingului, cocalari si pitzipoance pe care i-a surescitat titlul.

P.S. Fanii "genului" ar trebui sa incerce serialul MST3K, o antologie de filme horror proaste-proaste, din alea care se tarasc in jurul notei 1 pe imdb (adica sub nivelul Ed Wood). Sub pretextul ca ar fi obligatzi de un evil scientist sa se uite doar la filme naspa, 3 tipi stau in coltzul ecranului si comenteaza filmele astea proaste, cate unul pe episod. Serialul a ocazionat salvarea din uitare a cateva zeci de "bijuterii" horror ale anilor 50-70 si recent a fost publicat intr-o colectzie "cult" de cateva zeci de DVDuri (16 boxseturi a cate 2-4 filme/episoade bucata).

The Delicate Art of Parking. Si filmu asta arata destul de naspa dar macar se prezinta drept documentar, ceva in genul Borat/Bruno. Subectul filmului e oarecum similar cu al genialului film Kontroll, adica e despre niste controlori de tichete de parcare care investigheaza un accident suferit de unul din colegi, un tip foarte devotat slujbei, detzinator al medaliei pentru cele mai multe amenzi de parcare date. Tipu care face acest pseudodocumentar se scufunda in lumea supraveghetorilor de parcari si ia contact cu niste bugetari dedicatzi unei slujbe de kkt, la care nu trece o zi fara sa-tzi iei un pumn ori macar o injuratura, asa ca bugetarii tre sa-si dezvolte propriile strategii pentru a-si duce raspunderile la bun capat, printre care fascinantele sedintze de socializare in clubul Intersectzia. Treaba se impute cand documentaristul incepe sa suspecteze o conspiratzie la adresa controlorului care fusese calcat de o masina pe care o amendase, iar politziei nu pare sa-i pese, caci oricum politzistii se uita la controlorii de parcari ca la niste suboameni.

Filme musai

Ridicule. Asta e cam singurul film care merita denumirea de film din ce am vazut la festivalul asta. Nominalizat acu ceva vreme la Oscar, filmul (frantzuzesc) arata superprofi si e despre ridicolul in care se scalda aristocratzia de la curtea lui Ludovic al nustiucatelea. Eroul povestii e un boier saracit dar destept, caruia ii vine ideea sa construiasca un sistem hidrografic prin care sa asaneze o mlashtina nasoala si neproductiva. Pe vremea aia nu existau fonduri FARE, POSDRU si FP7 asa ca omul nostru se duce sa depuna proiectul la curtea regelui. Acolo se loveste de o clica de lingai care il "protejeaza de deranj" pe rege cu cele mai cumplite mijloace birocratice si un sistem de pile comparabil cu cel de prin Romania bugetara contemporana. Doar ca acolo era un pic mai bine, in sensul ca nu trebuia neaparat sa mergi cu ruda de salam si plicul de bani, era suficient sa te prostituezi cu contese influente si sa dai dovada de "prezentza de spirit", adica sa atragi simpatia spunand bancuri bune si castigand concursuri de bancuri/farse de ale caror rezultate depindeau vietzi umane. Destinul eroului se intersecteaza cu cel al altei "victime a sistemului", o gagica bunoaca care se vede silita sa se prostitueze cu un moshneag libidinos ca sa-si poata urma visul de a construi un costum de scafandru (un aspect foarte "steampunk" al filmului). Un film frumos si foarte sarcastic la adresa unui soi de oameni de care dai la tot pasul si in zilele noastre, doar ca au altfel de costume. Ii gasesti in special in tzarile astea mai becaliste, in care Gollum e presedinte, totzi rahatzii pot ajunge parlamentari, fotbalistii impiedicatzi sunt eroi natzionali si oamenii care-s buni la ceva tre sa o rupa la fuga inainte sa fie silitzi sa-i gadile in buric pe ceilaltzi.

Imediat dupa festivalul asta a fost si un followup de un weekend al festivalului bucurestean Animest, adica cu animatzii. La asta nu m-am prea inghesuit ca majoritatea programului consta in filmele lui Miyazaki cu care-s familiarizat si scurt metraje de diverse calitatzi. Pana la urma am participat la o compilatzie gen Best Of de shorturi, care au fost foarte satisfacatoare, desi erau frantzuzesti. Cu ocazia asta am realizat ca in 5-10 minute potzi spune mai mult decat intr-un film de 2-3 ore sau, mai rau, intr-un serial de sute de ore si ca cea mai mare parte din industria cinematografica e vorba goala. Si nu ma refer aici neaparat la Hollywood care macar cand nu spune nimic itzi arata ceva. Pe cand am ajuns acasa n-am mai tzinut minte titlurile shorturilor pe care vroiam sa le recomand, decat pe asta care a fost si premiat: Lifeline.

Siteul Animest.ro le listeaza pe undeva si cine are rabdare gaseste multe dintre ele pe Youtube. Sunt scurt metraje din toata lumea, de toate soiurile si varietatzile, deci n-ai cum sa te plictisesti.