Thursday, October 30, 2008

Are you havin a laugh?



















Extras

Foarte tare ma rad la serialul asta. E scurt (12 episoade plus un lung metraj de Craciun) si intens (rafale de 25 de minute care te lasa sufocat in chicoteli). Si e britanic, of course. Mai exact, e opera vedetei Ricky Gervais, care a rupt gura targului cu serialul The Office, astazi transbordat in versiunea americana mult mai longeviva, mai mainstream si, zice lumea, mai de kkt. Ricky Gervais asta e un cocalar cu fatza de contabil care seamana si rade ca un purcel si emana umor sec prin totzi porii.

In Extras, Gervais joaca rolul unui figurant bondoc si trecut de 40 de ani care isi viseaza sa devina mare actor, dar pana una alta tre sa se multzumeasca cu statutul de "background artist". Fiecare episod al serialului se invarte in jurul unei vedete de Hollywood care apare pe bune in serial si care ii strica intr-un fel sau altul ambitzia eroului de a face si el rost de o replica mai de Doamne-ajuta. De exemplu chiar primul episod e fantastic, cu Ben Stiller, satul de atatea comedii, incercand sa regizeze un film dupa fapte adevarate despre drama razboiului din Iugoslavia. Gervais face figuratzie in rolul unui sarb tarat prin mocirla, imbracat intr-un superb trening, alaturi de amica sa, alta actritza cu aripile retezate care umbla mereu cu un simulacru de copil mort dupa ea. Consultantul filmului e un sarb in jerseu care plange mereu si umbla cu poze cu nevasta-sa moarta la el, punand la mare incercare rabdarea lui Ben Stiller.

In alt episod, Kate Winslet, frustrata de atatea nominalizari Oscar ratate, se baga sa faca un film despre Holocaust, in baza ideii ca filmele cu evrei si handicapatzi atrag Oscarurile garantat. In altul, Ian McKellen il angajeaza pe Gervais intr-o piesa de teatru gay. In alt episod, capitanu Picard are un rol atat de genial incat nu pot sa vi-l povestesc. Orlando Bloom apare sa arunce cu kkt in Johnny Depp, zicand ca s-a purtat ca un handicapat pe toata durata filmarilor la Pirates of the Carribean, iar Harry Potter umbla mereu cu un prezervativ la el si se da la gagici de varsta lui maica-sa, cand nu e maica-sa atenta.

In sfarsit, a doua parte a serialului se focalizeaza pe oportunitatea lui Ricky Gervais de a face un sitcom penibil pentru BBC, cu o echipa de producatori gay care interfereaza mereu cu "procesul creativ". Desi toate recenziile arunca cu kkt in el, Ricky e incurajat de ocazionalii fani retardatzi care il recunosc prin baruri si ii cer autografe, si de ocaziile de a intalni pe la serbarile BBC vedete ca David Bowie sau vocalu de la Coldplay. In ultima instantza, cu aripile rupte de coruptzia si mercantilismul industriei TV-cinema, eroul sfarseste in rolul unui extraterestru gras din Doctor Who.

Ricky Gervais e un mare specialist cand vine vorba de a crea scene in care personajele se simt penibil. Cea mai mare parte a gagurilor serialului sunt scene in care se arunca cu kkt in erou iar el sta sa le inghita, apoi merge sa se reverse asupra agentului sau, un cretin cu fatza de desene animate care se masturbeaza pe seama unui pix de ala pe care daca il intorci itzi arata o gagica dezbracata.

- plusuri: umor de mare clasa englezeasca
- minusuri: prea scurt
- recomandare: oamenilor cu simtzul umorului politic incorect si care au vazut ceva filme la viatza lor (se fac o gramada de referintze cinefilice)


Saturday, October 25, 2008

Indie blockbuster for kids


Atomic Robo
de Brian Clevinger

Chestia asta am luat-o pt cele 2 nominalizari Eisner 2008 (best limited series, best colors). Principalul sau merit e ca arata foarte bine pentru o editura necunoscuta ca Red 5 Comics. Altfel, e o chestie destinata in special copiilor, cu ceva umor rezonabil. M-am mai pacalit la un moment dat cu o chestie similara, Perhapanauts, doar ca aia era o chestie proasta pur si simplu (chiar si pt copii) care imita cu disperare BPRD in timp ce Atomic Robo e o combinatzie de Hellboy cu Iron Man, cu umorul din prima si plotul din ultima. Si grafica o imita putzin pe cea a autorului Hellboy, Mike Mignola. Si apare si Rasputin la un moment dat.

Atomic Robo e un robot autonom creat de Nikola Tesla in apusul carierei sale si pus in slujba NATO sa rezolve conflicte nerezolvabile, alaturi de o echipa de doctoranzi razboinici, specialisti in arme de distrugere in masa ecologice. Printre inamicii lui Atomic Robo se numara o piramida egipteana care incepe sa se miste si sa atace Egiptul cu raze ucigashe produse dupa retzeta lui Arhimede, ori fantoma lui Rasputin trezita de invidiosul inamic al lui Tesla, Thomas Edison.

Asadar volumul produce zambete ici colo dar in cea mai mare parte a sa se ocupa cu explozii si impuscaturi pe pagini lipsite de dialoguri ceea ce nu e chiar my cup of tea. Banuiesc ca nominalizarile Eisner au fost pentru incurajare, e un produs indie care reuseste sa arate ca un blockbuster BD in genul celor de la Marvel, Image, Dark Horse sau DC.

Am si io totusi o nemultzumire: de ce chestii de genul asta, la premiile Eisner sunt nominalizate la categoriile principale in conditiile in care exista categoriile Best Publication for Teens si Best Publication for Kids? Paradoxal, ultimele doua categorii contin nominalizari mai interesante chiar si din perspectiva adulta.

- plusuri: valorile de productie, cateva kestii care amintesc de Hellboy
- minusuri: plot primitiv, personaje slabe, ar merge mai bine ca desen animat
- recomandare: copiilor si fanilor de aventuri BD cu supereroi in care accentul cade pe bataie si gaguri

Tuesday, October 21, 2008

Grunge forever





















Neat Stuff (The Bradleys)
Hate (Buddy does Seattle+Buddy does Jersey)
de Peter Bagge

Neat Stuff si Hate sunt cele doua serii BD esentziale ale autorului Peter Bagge, care prezinta destinul eroului autobiografic Buddy, de la adolescentza agitata (Neat Stuff), pana la amara maturizare (Hate). Cele doua serii sunt disponibile in multiple formate editoriale, cea mai ieftina varianta fiind 3 volume de la Fantagraphics:
  • The Bradleys contzine partea adolescentina din saga eroului, extrasa din paginile seriei originale, Neat Stuff, inceputa in 1985.
  • Buddy does Seattle si Buddy does Jersey grupeaza continutul complet al seriei Hate, publicata in 30 de numere intre 1990 si 1998.
Saga lui Buddy a fost la inceputul anilor 90, cale de vro 3 ani, concurent cot la cot cu seria Eightball a lui Clowes la toate premiile genului. In ciuda graficii extrem de caricaturale (aproape isterice), povestea e foarte realista, cam prea realista pentru gusturile mele, dar oricum plina de umor si spirit autobiografic autentic. Daca il consideram pe Clowes, echivalentul fratzilor Coen in banda desenata, Peter Bagge ar fi echivalentul lui Judd Apatow. Nimic nu e suprarealist sau metaforic la Bagge, povestea si umorul se mentzin intr-o zona relaxanta, accesibila majoritatzii cititorilor si debordeaza de onesitate autobiografica, ceea ce face ca nu tot ce se intampla aici sa fie funny dar pe cat posibil se face haz de necaz.

The Bradleys e primul volum si creeaza tabloul unei familii americane disfunctzionale, fiind considerata de insusi Matt Groening ca influentza majora in crearea The Simpsons. Familia Bradley il are in centru pe eroul Buddy (care se dezvolta in volumele ulterioare), cu un tata gras, chel si plat, o mama puternica si frustrata casnic, o sora cu hormonii razna si un fratzior mic extrem de violent care urashte comunismul (povestea a fost scrisa in anii 80). Desi volumul e vazut mai degraba ca un prequel al seriei Hate, gasesc ca lectura sa e importanta deoarece defineste multe din personajele secundare care apar ulterior.

Buddy Does Seattle nu e titlul unui film porno. E primul dintre cele doua volume (laolalta cam 700 de pagini) care aduna laolalta seria BD Hate, si totodata e cel mai important document narativ legat de nasterea si decaderea scenei grunge din Seattle, vazuta prin ochii eroului Buddy.

Cel mai interesant e ca autorul Peter Bagge n-a fost niciodata rocker, deci perspectiva lui e una cu totul diferita de cea in care sunt prezentate de regula fenomenele rock. Autorul a fost pur si simplu un om ca toti oamenii (fan Beach Boys), cetatzean al unui Seattle care brusc, in nici doi ani, s-a transformat dintr-un anonim oras al Americii in focarul de infectzie al divertismenului MTV si al muzicii rock.

E interesant de vazut cum functzioneaza fenomenul asta: rockerii s-au promovat intotdeauna prin ideea ca ei si muzica lor sunt simbolul revoltei, o minoritate proletara care incearca sa scoata ochii majoritatzii imperialiste, ca muzica lor e atat de rarissima si deosebita incat, daca se intampla sa aiba succes sigur e ceva in neregula cu ea si insisi rockerii inceteaza sa o asculte. Pariez ca in ziua in care MTV o sa dea doar black-metal, metalistii o sa asculte MC Hammer doar asa, din spirit de antifronda.

Cam asta e si teoria care reiese din lucrarea lui Bagge. Grunge-ul a inceput ca un gen de nisha tributar lui Iggy Pop, revolutzionar, galagios si "alternativ". In nici 2 ani, nu mai era o alternativa la nimic, era "alternativ" pur si simplu, ca un Pamant care intr-o zi hotaraste ca Soarele ar trebui sa se invarta in jurul sau. Totzi cetatzenii din Seattle au devenit brusc grungeri mandri de mostenirea lor culturala, au cresc vanzarile de droguri, de camasi in carouri si toata lumea canta sau avea o ruda care canta intr-o trupa. Si chiar si asa, rockerii aveau inca impresia ca sunt o minoritate doar ca nu mai stiau precis unde se ascundea majoritatea impotriva careia manifestau. Fenomen care transpira incet-incet si pe la noi, completata un pic cu mania persecutziei.

In contextul dat, Peter Bagge era unul dintre putzinii care se revoltau cu adevarat in Seattle si o facea cu mult umor prin intermediul seriei BD Hate, iubita atat de fanii cat si de detractorii grunge-ului. Eroul povestii e acelasi Buddy, acum un librar de 25 de ani care imparte o chirie cu amicul Stinky, cocalar, emo, nazist sau rocker dupa cum dicteaza nevoia, si amicul George, un negru paranoic care sta inchis in camera cu perdelele trase si citeste Philip Dick sau teorii ale conspiratziei. Celor trei li se alatura la ocazii Val, o nimfomana de familie nobila care devine gagica lui Buddy, si Lisa, o nimfomana drogata, distrusa si urata care e gagica cui se nimereste, mai putzin a negrului George caruia nu ii convin relatziile inter-rasiale. Buddy e personajul observator si narator care, nemultzumit de salariul de librar, devine manager al trupei rock The Slutburger pe care nu suporta sa o asculte dar o mulge de bani, mai ales dupa ce vocalul Kurt (?) se retrage din viatza publica pentru a se dedica familiei, fiind inlocuit de colegul de apartament Stinky care modifica brutal imaginea trupei si da startul unei noi ere, cu un comportament si look ce il parodiaza pe Marilyn Manson. Pana la urma afacerea lui Buddy se duce in buda si eroul fuge cu una din gagicile sale la New Jersey pentru a incepe aventurile din volumul doi.

Buddy does Jersey e o poveste mult mai sobra si grava, istorisind o perioada mai de rahat din viatza autorului (si a alter egoului Buddy). Intors acasa in Jersey cu parashuta Lisa, eroul trece prin drama intoarcerii fiului risipitor, revizitand personajele din volumul prequel The Bradleys, decrepite cu 15 ani. Tatal sau se prapadeste in spital, mama umbla la agatzat sa-si repuna gospodaria pe picioare, sora e divortzata cu doi copii, fratele cel mic a crescut ultraviolent si are probleme cu autoritatzile iar prietenul cel mai bun din copilarie are acum 35 de ani, se drogheaza si nu poate avea relatzii decat cu minore care il idolatrizeaza pentru intzelepciunea acumulata. In plus, fostul coleg de apartament Stinky se sinucide iar gagica lui Buddy si-o trage cu cine se nimereste ca sa simta din nou fiorul iubirii incipiente. Asa ca, incet incet, totul se prabuseste in jurul eroului, mai putzin faptul ca reuseste sa isi porneasca o afacere de vanzator de benzi desenate. Si sa-si lase gagica gravida, ceea ce constituie cliffhangerul pentru revenirea recenta a lui Peter Bagge cu cateva povestiri izolate, nepublicate deocamdata in volum, ci doar in cateva broshuri intitulate Hate Annual.

- plusuri: te face sa exclami "i know people just like that", grafica e expresiva cu un stil caricatural aparte, umorul e de calitate
- minusuri: un pic prea realista, umorul se mentzine intre niste limite ale decentzei (desi exista scene indecente, si astea sunt in limitele "i know people just like that")
- recomandare: fanilor Judd Appatow si Nick Hornby (mai degraba decat fanilor Clowes/Hernandez), fanilor grunge si rockerilor in general, tinerilor care incearca sa-si gaseasca un drum in viatza.


Friday, October 17, 2008

Teach yourself horror in 22 episodes



Supernatural
sezon 2

N-o sa credeti, dar m-am uitat si la al doilea sezon din Supernatural. Asta a mers mult mai repede, fiind destul de diferit, nu radical diferit, dar oricum suficient incat sa ridice serialul la un nivel rezonabil. De fapt as indrazni chiar sa recomand vizionarea serialului incepand cu sezonul 2 (eventual, pentru a afla de unde vin personajele, precedat de 1 episod al primului sezon). Daca in primul sezon, numarul episoadelor interesante era undeva sub 1 (mai exact o jumatate de episod), aici avem cam jumatate de sezon entertaining (=la nivelul celor mai reusite momente Buffy si la nivelul mediu al X-Files) si un episod chiar fain de tot, Hollywood Babylon, pe care o sa insist un pic. E important de remarcat ca producatorii au luat pe rand toate defectele serialului si au reusit sa le atenueze semnificativ.

Cel mai mare defect era senzatzia permanenta de plagiat cu care ramaneai. Cineva s-a prins ca metoda de bun simtz pentru a scapa de aceste acuzatzii e sa treci titlurile plagiate in note de subsol si cross-referintze, asa incat plagiatele devin citate. Sezonul 2 din Supernatural abunda in referintze la cultura horror, de toate felurile, de la trimiteri directe (Look, it's just like in The Exorcist), la trimiteri subtile (chiar apare actritza din Exorcistul si diversi figurantzi de prin filme horror clasice, o scena e luata din Shining cu tot cu decor si replici) si chiar metareferintze pline de umor in genul celor din filmele Scream. Momentul de varf al sezonului e episodul Hollywood Babylon, in care cei doi fratzi ajung la Hollywood si investigheaza un platou de filmare bantuit de niste fantome invocate din greseala de replicile latinesti din scenariul filmului la care se lucra. Unul din cei doi eroi are ambitzia de a face sex cu o starleta de filme horror iar celalalt stramba din nas cand trece pe langa platourile unde se filmeaza Gilmore Girls (serialul care de fapt l-a lansat pe actor). Episodul e abundent in referintze si inner jokes, premisa cu platoul de filmare bantuit fiind legata de zvonuri similare privind tragediile care au marcat productia filmului Poltergeist si se face chiar misto direct de scenaristii serialului Supernatural. Apare chiar si un scenarist malefic care vrea sa se razbune pe faptul ca scenariile sale sunt editate beyond recognition de niste pupincuristi fara imaginatzie. Iar filmul la care cica se lucreaza se numeste Hellhazer (Hellblazer fiind unul din principalele modele pe care serialul Supernatural le imita).

Alt mare defect era faptul ca scenariile primului sezon erau batute in cuie pe o macheta rigida si lipsita de imaginatzie, bifand parca o lista de concepte luate de pe wikipedia, iar 90% din ele n-aveau nici o legatura cu plotul principal. Ceva s-a schimbat in bine, episoadele sunt mult mai diverse, unele chiar cu twisturi (si bune si proaste), unele cu umor (si bun si prost), unele cu drame morale (si bune si proaste) si, cel mai important, sunt usor legate intre ele, adica de data asta conteaza in ce ordine le vizionezi. Se introduc chiar si personaje secundare care apar in mai multe episoade iar plotul cel mare e mai clar conturat: cica Samuel Colt a construit pe vremuri niste cai ferate in forma de pentagrama si in mijlocul ei e Poarta Iadului iar demonul care i-a calcat cu masina pe eroi* in primul sezon are planuri mari cu chestia asta si cu unul din cei doi fratzi care a fost contaminat in copilarie cu sange de demon.

Alt mare defect erau actorii de carton - cei doi fratzi care investigheaza cazuri supranaturale cu ajutorul tatalui lor versat in misticism (care, apropo, crapa chiar in episodul 1 al noului sezon) sunt jucatzi de actori care cand incearca sa joace un moment emotzionant au o fatza de parca stau la coada la colonoscopie. Well, cel putzin ala din Gilmore Girls. Celalalt, insarcinat cu partea de umor si sex e un pic mai dezinvolt dar si mai cocalar. Ei, din pacate treaba asta nu s-a schimbat si face ca jumatate din sezon (din totalul de 22 de episoade) sa fie totusi destul de nasol. E bine totusi ca episoadele bune si cele proaste alterneaza si balanseaza sezonul pe linia de plutire.

Soundtrackul fusese singura chestie de apreciat in primul sezon, cu melodii rock clasice si selecte. Noul sezon sta si mai bine la capitolul asta - Jefferson Airplane, Iron Butterfly, Lynyrd Skynyrd, Queensryche, adica numai kestii serioase pe care nu le auzi pe la televizor si prin seriale. Exceptia (subtila) e facuta de un episod in care sountrackul merge exclusiv pe Barry White si Chris DeBurgh.

- plusuri: imbunatatziri majore la toate nivelele, scenarii mai diverse si mai inchegate, jumatate de sezon bun, soundtrack misto
- minusuri: actori naspa, jumatate de sezon prost
- recomandare: serialul se indeparteaza usor de audientza de tip dummies si contine tot mai multe elemente (referintze) care pot fi apreciate doar de fanii genului; oricum, e destul material si pentru dummies.

* da, stiu ca am zis ca la finele sezonului 1 eroii au murit si creca asta era si intentia producatorilor nesiguri de continuarea finantzarii; oricum, sezonul 2 incepe cu explicatia faptului ca n-au murit, doar i-a luat dracu

Monday, October 13, 2008

Salt'n'Peppa






















Mucho Mojo

de Joe Lansdale

E foarte ilustrativ blurbul de pe dust jacketul acestui volum: This novel has outrageous passages that you'll want to read to your friends with amazement. There was something to offend me on every page, and i loved each one of them.

Mucho Mojo e al doilea roman din seria Hap and Leonard si e unul mult mai consistent si mai grav decat primul, Savage Season, de care am discutat deja. De fapt, e un roman mainstream in toata regula pe tema relatziile interrasiale, intersexuale, intrafamiliale intr-un cadru rural unic si deosebit de convingator, al Texasului de est, la jumatatea drumului intre Louisiana mlastinoasa si Texasul desertic, intre voodoo si roadkill, intre blues si country, intre New Orleans si Texas Chainsaw Massacre, intre Ku Klux Klan si prostitutzia mexicana.

Comparativ cu restul seriei, Mucho Mojo e mai sarac in mistocareala, mai sumbru si unii zic ca mai plicticos/previzibil, in special cei care vad in seria lui Lansdale romane cu batai si suspans. Savage Season intra usor in categoria aia, dar Mucho Mojo e la cu totul alt nivel, sacrifica divertismentul pentru literatura si a a aparut pe lista Books of the Year din New York Times.

Reamintesc in fuga ca Hap and Leonard sunt doi batausi din Texas, la vreo 40 de ani, primul alb liberal hippie, al doilea negru homosexual republican si veteran al razboiului din Vietnam. Unchiul lui Leonard moare si ii lasa nepotului mostenire o casa in cartierul negrilor, vecina cu casa unor traficantzi de droguri. Hap and Leonard se muta in noua casa si in timp ce o renoveaza gasesc sub podele scheletul unui copil si un teanc de reviste porno cu copii. Teoretic, romanul e despre cum investigheaza cei 2 situatia si relatzia cu vecinii interlopi din favela texana. Practic, e o fresca a cartierelor niggertown din Texasul rural, in care Hap, fiind alb, ocupa rolul de minoritar etnic si resimte prejudecata si rasismul pe propria spinare, in special atunci cand se cupleaza cu o avocata negresa care se plange ca albii au putza mica. Elementele pivot ale povestii sunt:
  • relatzia intre Leonard si amintirea unchiului sau care l-a renegat cand a aflat ca e gay, pentru ca acum sa fie suspect (postmortem) de a fi implicat in porneciuri cu copii;
  • relatzia intre Hap si avocata negresa care ii reproseaza ca e alb, lipsit de ambitzie si fara studii superioare;
  • povestea unui politzist negru care a fost acceptat in politzie doar pentru corectitudine politica si are de suferit toata viatza pe kestia asta;
  • povestea copiilor drogatzi din cartier care aduce pe alocuri cu filmul Cidade de Deus;
  • relatia eroilor (in special a celui gay) cu preotul satului, care in timpul liber e boxer.
De remarcat ca multe din personajele lui Lansdale sunt karatisti ori boxeri, chestie care pare un pic nelaloc, perceptia generala asupra Texasului fiind mai degraba legata de pistolari si westernuri. Oricum, peisajul lui Lansdale este mult mai realist (actiunea romanelor Hap and Leonard e destul de contemporana). Imi amintesc ca si in satul in care am crescut eu aveam 2 scoli de karate, una de judo si una de box (si nici un liceu pe o raza de catziva zeci de kilometri), chestie care e in armonie cu prioritatzile rednecksilor.

In concluzie, Mucho Mojo e o poveste foarte acida si sinistra despre discriminari de orice fel si intolerantza mascata in coduri morale: Intolerance will not be tolerated! Inchei cu o bucatzica citata savuroasa, dialog intre preotul-boxer si Leonard Pine:

- Are you acquainted with your Bible, Mr. Pine?
- Me and Hap here were just quoting Bible verses on the way over.
- Are you familiar with the story of Sodom and Gomorrah?
- Yep, it's a favorite Baptist queer allegory. I just get cold chills all over when i hear it. Which is pretty often. I especially like where Lot's wife gets turned into a pillar of salt.
- You know the story, then learn from it, sir. Lot met the angels of the Lord and took them to his house for a feast, and the house was soon surrounded by homosexuals who wanted to know them.
- Know them means fuck'em, right?

P.S. Nici volumul asta, nici Savage Season nu se mai gasesc nicaieri, sunt out of print de vro 10 ani, a trebuit sa le cumpar din biblioteca personala a fiicei lui Lansdale, de la care am facut rost si de id-ul de messenger (din adresa PayPal). Oricum, cine nu vrea sa fie considerat psihopat (oricum, fata s-a marit intre timp) mai poate astepta 3 luni caci amazonul a lansat deja preorder pentru reeditarea in editzii hardcover a celor 2 romane.

- plusuri: roman mainstream solid, highly recommended
- minusuri: din perspectiva pulp, e mai putin spectaculos/comic decat alte volume ale seriei Hap and Leonard
- recomandare: oricui vrea sa citeasca o carte buna cu invatzaminte sociale

Thursday, October 09, 2008

Filmele vorbite pe la spate - septembre 2008
























Funny Games US
e un torture movie adaptat de austriacul Michael Haneke dupa propriul sau film, varianta europeana, aparut cu 10 ani mai devreme. Sunt tot felu de recenzii de kkt la adresa filmului asta, despre cum Haneke a facut un film disturbing si violent in semn de protest la adresa violentzei din filme. Asta imi aminteste de torturile animale din Cannibal Holocaust, despre care regizorul zicea ca sunt un manifest de sensibilizare ecologica, ori de filmul porn-horror Ilsa, She-wolf of the SS, care la inceput avea un disclaimer unde zicea ca e un film care protesteaza impotriva Holocaustului. Ori, si mai elocvent, e cam ca razboiul lui George Bush impotriva terorismului. E drept ca Haneke ne face cu ochiul de vro 3 ori, afirmand explicit ca obiectul sau de studiu e violentza ca divertisment si reactia publicului la aceasta dar joaca nu e prea subtila (unul din personaje vorbeste ocazional cu audientza, de parca e speakerul unei prezentari Powerpoint pe tema violentzei) iar la un moment dat joaca e abandonata cu totul si transformata tocmai in genul ala de divertisment pe care teoretic il critica. Daca ma-ntrebatzi pe mine, in Grindhouse treaba asta a iesit mult mai bine, iar daca Haneke nu era european si batran, filmul sau era aruncat la gunoi de critica in marea galeata exploitation si prindea cel mult un circuit After Dark Horrorfest. Povestea filmului e simpla si nu duce nicaieri: Naomi Watts, Tim Roth si copilul lor sunt torturatzi de catre doi poponari evil imbracatzi in alb de la un capat la altul al filmului si, la final, omoratzi pentru simpla ratziune de a demonstra cu vanitate puterea regizorului asupra filmului si audientzei. Practic, tot filmul e un pariu intre regizor si audientza ca lucrurile se vor termina asa cum vrea regizorul. Which is kindof stating the obvious. Sunt cateva momente foarte cool dar din pacate Haneke are o mare problema cu a-si finaliza filmele, ori se plictiseste pe parcurs (vezi si Cache). Asa ca Funny Games ramane un film ipocrit, care falfaie atat de ostentativ incat autorul uita sa se ridice deasupra aspectelor pe care le critica, aliniindu-se mai degraba atributelor tipice subgenului horror numit splatterpunk. Nu e nici suficient de subtil, nici suficient de clar formulat, pica fix la mijloc, de parca autorul incearca sa impuste doi iepuri deodata: sa si acuze, dar sa profite si el nitzel de pe urma chestiei acuzate. Soundtrackul e cool, cu Mozart si John Zorn. Am pus filmul la categoria musai nu atat pt aprecierile mele, cat pentru faptul ca, desi il gasesc a fi o misiune eshuata, e un proiect interesant si de vazut, cu conditzia sa nu fi vazut filmul original care a fost convertit replica cu replica. La urma urmei, de ce e o problema violentza din filme? Cele mai importante lucrari dramatice din istoria omenirii au ca ingrediente sexul si violentza, de la legendele antice, tragedia greaca, trecand prin Biblie si pana la jocurile video moderne. So gimme a break.

Hot Fuzz e utter genius, de la echipa Shaun of the Dead, cu un scenariu, actori si regie excelente, incarcat de detalii (doi fratzi gemeni sunt surprinsi citind cartzi de Iain Banks, respectiv Iain M. Banks :)) si referintze cinematografice (gaguri inspirate de filme politziste celebre). Am ras de m-am tavalit, povestea e despre Simon Pegg care e politzist la Londra dar lucreaza atat de bine incat ii face pe colegi sa arate nasol asa ca e mutat la tzara intr-un sat care nu a mai cunoscut violentza de 20 de ani. Problema e ca Pegg da semne de exces de zel si incepe sa aresteze pe toata lumea pt te miri ce, cazand in dizgratzia sefului de politzie (Jim Broadbent), a afaceristului local (Timothy Dalton) si a satenilor in general care traisera bine mersi in armonie. Pana la urma o serie de crime sinistre izbucneste si Pegg e singurul care se arata dispus sa investigheze, caci totzi satenii sunt convinsi ca e vorba de accidente. Umor de zile mari, gaguri (inclusiv horror) si twisturi in mare stil englezesc. Divertisment desavarshit, film de pomina.

Spiderwick Chronicles e ecranizarea unei serii fantasy de 5 volume. Astia s-au grabit in asa hal ca au ecranizat toate cele 5 cartzi intr-un singur film. Filmul e facut pentru copii (productie Nickelodeon) dar bate la fund Golden Compass, Eragon si Narnia puse laolalta. Le surclaseaza chiar si la efecte speciale care, desi nu-s la fel de complexe, sunt mult mai natural integrate. O mama divortzata cu 3 copii (din care 2 jucati de acelasi actor) se muta intr-o casa ramasa mostenire de la bunicu Spiderwick (David Stratharn) si evident bantuita. Dar in loc sa fie bantuita de fantome, e bantuita de un pitic lasat de bunicu sa protejeze o carte capabila sa deschida ochii cititorului asupra lumii invizbibile. Unul din copii citeste cartea si incepe sa remarce cum sta treaba de fapt, si anume ca locuintza e asediata de niste goblini aflatzi sub conducerea lui Nick Nolte, insetat de putere si doritor sa puna mana pe carte. Pentru a rezista asediului, pustiului tre sa-si convinga familia sa faca grenade de ketchup, sa calatoreasca in lumea papadiilor unde e sechestrat bunelu Spiderwick si sa se alieze cu matusha internata la casa de nebuni din pricina ca vorbeste cu fiintze imaginare. E un film foarte placut, frumos si cu o poveste mai bine inchegata decat blockbusterele fantasy pomenite. Ebert zice ca e un film horror pt varsta pubertina si are dreptate, unele scene sunt destul de violente, doar ca fara sange si matze. Unul din cele mai bune filme pt copii pe care le-am vazut.

Iron Man e deocamdata pe locul 2 in topul box office pe anul asta. Batman e pe primul si in primele 20 de locuri mi gasesc inca vro 5 ecranizari dupa benzi desenate. Deci iata cum se rasuceste problema. Iron Man vine de pe mana unui regizor de filme de matineu, Jon Favreau (Elf, Zathura) care insa se descurca minunat in special cu contributzia unor actori mai mare dragu: Downey Jr., Jeff Bridges, Gwyneth Paltrow. Face un mare bine filmului si tema razboiului cu talibanii, o repunere in scena a originilor personajului, creat in contextul razboiului din Vietnam. Asadar, talibanii il prind pe Downey Jr. si ii leaga inima la o baterie de mashina pe care tre sa o poarte mereu la subtziori. Ceea ce il inspira pe Downey sa devina cyborg si sa salveze lumea de oameni rai. La final apare si Samuel Jackson sa il invite pe erou sa joace in filmul Avengers, care va iesi probabil dupa Iron Man 2. Pentru cine nu stie, Avengers e organizatzia supereroilor de la Marvel, similar cu Justice League of America de la DC Comics.

N-am mai impartzit filmele pe categorii, mi se pare ca toate-s musai de vazut dintr-un motiv sau altul. Daca vi se pare ca am vazut mai putzine filme decat de obicei, e din cauza serialului Supernatural.

Saturday, October 04, 2008

Muzica vorbita pe la spate -2008 vara

Concerte: Am saltat Szigetu din nou. Campingu e de kkt (nu exista locuri izolate pe insula aia, unde sa nu fie o scena ori o circoteca improvizata, de aceea dormitu e imposibil). Aveam doar vro 3 trupe de vazut, de fapt doar Volbeat daca stau sa numar mai bine. Asa ca am ales Brutal Assault, un festival de la care m-am ales cu o infectzie urinara si cu concerte excelente de la trupele pt care am mers acolo, Mayhem, Neurosis si Carcass. Mai multe detalii in cronicile MSF pe care le-am scris: Partea 1 si Partea 2.

Am mai fost si la In Extremo, trupa cu show minunat care au venit acu o luna la Sibiu cu cimpoaie, efecte pirotehnice si tot tacamul, intr-un concert GRATIS de 2 ore in conditziile in care rockerii romani adevaratzi au preferat sa se uite la un meci cu Steaua. Cu alte cuvinte, se mai intampla si miracole in viatza asta, important e sa nu te caci pe ele. Detalii in cronica MSF. Si o mica idee despre ce s-a putut vedea la concert, aici. Prin comparatzie, ceea ce vetzi vedea curand la Cluj in concertul Haggard, o sa fie un shotron pe teme medievale, dupa cum e si cel mai recent album al trupei.

Pe Cohen din pacate l-am ratat, n-am mai prins bilete, mare pacat.

Oricum, ce a fost a fost, ce va sa fie e ceea ce conteaza si ma folosesc de ocazie pentru a recomanda ce e musai de vazut in continuare:
  • Anul viitor prin aprilie asa, la marele festival care este Roadburn din Olanda (unde anul asta am vazut Current 93 si chestii greu de imaginat), o sa fie o zi intreaga dedicata trupei Neurosis si invitatzilor sai, cu ocazia aniversarii casei de discuri Neurot Records. In primul rand tzin sa atrag atentzia ca show ca Neurosis nu vezi de multe ori in viatza, in al doilea rand, invitatzii de la Neurot ar putea fi nume ca Jarboe (de la Swans), Jesu, Isis, Oxbow, Made out of babies, adica numa bunatatzuri care ajung prin Europa cand se ciocnesc protonii. Eveniment obligatoriu pe anul care vine; Pentru cine n-a auzit de Neurosis in cei peste 20 de ani de cariera, sa inceapa de aici si sa-si inchipuie cum ar suna chestia asta data tare intr-o sala de concert, cu capu plin de fum si bere;
  • Celor care vor sa arunce bani pe fereastra pentru Haggard, le recomand ca, tot la Cluj, sa-si redirectioneze investitzia spre ceva mai de bun simtz cum ar fi concertul Klimt 1918, organizat de FlowingMist. Sper ca nu facetzi ca la In Extremo sa cante aia cu sala goala din pricina vreunui meci cu Steaua. Pt cine nu stie, Klimt astia sunt un fel de The Cure italieni, vezi aici;
  • Si tot italieni, de data asta mai spre Nick Cave/Johnny Cash, se numesc Spiritual Front si vin la 13 decembrie la Brasov; piesa mea preferata e aici;
  • Pe inceputul lui noiembrie, mai avem Antimatter unplugged fara gagica, ceea ce nu e neaparat o tragedie, muzica Antimatter nu e foarte plugged, probabil ceva in genul asta o sa fie; sper doar sa nu cante coveruri Anathema; asta e pe 5 noiembrie, la concurentza cu Ordo Rosarium Equilibrio in Brasov, trupa experimentala interesanta din Suedia.
Cateva DVD-uri obligatoriu de vazut intr-o viatza:
  • Estradasphere - Palace of Mirrors, o trupa americana interdisciplinara care amesteca muzica metal cu Ciocarlia romaneasca, muzici traditzionale est-europene, est-asiatice si Chopin; un exemplu aici;
  • Corvus Corax - Cantus Buranus, o lectzie impresionanta despre cum se fac concertele gotice (in sensul autentic al termenului) cu cor si orchestra, cu cimpoieshi si instrumente medievale. Concertul s-a tzinut la Berlin in paralel cu un concert Bayern Munchen si totusi s-au gasit 5000 de oameni sa mearga, vezi aici;
  • Fantomas Melvins Big Band e un eveniment comparabil cu gaura neagra de la Geneva, e vorba de un concert tzinut acu catziva ani de legendele stoner Melvins pe aceeasi scena cu legendele Mike Patton si Dave Lombardo (Slayer), ingramaditzi totzi pe scena, cu doi tobosari, doi chitaristi, Patton la voce si cantand piese Melvins, Slayer si Fantomas. Din pacate DVDul asta inca astept sa-mi intre in casa, deocamdata salivez doar la ce gasesc pe youtube, de exemplu asta.
  • Volbeat - Sold Out e si asta un DVD asteptat de multa vreme dar din pacate stilul pe care e facuta editarea materialului e cam de kkt. Practic e dat drumu la muzica si peste ea sunt inregistrate fragmente (sincronizate cu vocea) din tot felu de concerte. Deci e cam si cum ar fi un videoclip lung cu scene colate din aparitzii live amestecate intre ele pe muzica. Nici macar o piesa nu e luat cap-coada dintr-un singur concert.
Tot umbland pe drumuri, n-am ascultat multe albume vara asta si pe alea pe care le-am ascultat le stie deja toata lumea. Oricum, o sa le impart doar in doua categorii: de ascultat si de evitat.

De ascultat

Albumul verii e EP-ul lui Antony and the Johnsons - Another World, in asteptarea iminentului nou album care creca s-a amanat pentru la anul. N-a iesit nici un clip inca, dar e musai de ascultat coverul la Knocking on Heaven's Door.

Iata ca a iesit albumul asteptat de mai bine de 3 ani al chitaristului poreclit Head, care a parasit Korn cu ceva vreme in urma ca sa se dedice unei cariere de predicator baptist. Nu e primul album nu-metal creshtin, dar e primul care face propaganda baptista pe fatza si e mult mai divers si mai interesant decat ultimele 3 albume Korn laolalta. Deci, Head - Save me from myself. Canta despre bani, curve si religie, cu influentze Korn din vremurile bune (primele 4 albume) si elemente cosmetice aduse de o multzime de invitatzi de pe la Perfect Circle, Mr. Bungle, King Crimson (Tony Levin hisownself!). Plus ca vocea lui Head nu e nici pe departe asa iritanta ca a lui Davis. Si e o piesa pe-acolo care suna leit Dark Tranquility.

Ok, acu vin trei grupuri care fac pe dracu in patru sa reinvie muzica preferata a lui Pittis, fie iertat:
  • Bigelf e un grup american cameleonic orientat spre rockul anilor 70, cu influentze Queen, Pink Floyd si Black Sabbath. Au scos recent Cheat the Gallows, cu singleul asta, musai de ascultat si albumele vechi.
  • Black Stone Cherry, o trupa stoner rock in care am aruncat cu kkt la debutul de acu vro 3 ani s-au tzinut de treaba si au scos un album net superior, Folklore and Superstition, cu care calca serios pe urmele succesului concurentzilor de la Wolfmother. Single aici.
  • Atomic Bitchwax, proiectul a doi membri Monster Magnet, aflatzi la al 4-lea album (intitulat 4), cu nave cosmice, Odisee Spatziala si un cover Pink Floyd. Astia suna cam asa.
Scars on Broadway, proiectul chitaristului de la defunctzii System of a Down e mult mai interesant decat proiectul solo al vocalistului aceleiasi trupe, Serj Tankian. Serghei canta despre America si libertate, Scars on Broadway sunt mult mai punk si au refrene superbe precum
When I Say Fuck The World Lets Get Ready To Rock
As I Piss On Your Face While You Suck On My Cock
Imi pare rau, dar asta e cuvantul artistului si trebe sa-l reproducem intocmai. E misto cand o trupa cu pretentzii mainstream isi da arama pe fatza. Albumu e foarte divers si cu cateva piese beton, din pacate nu si singleul asta care mi se pare nereprezentativ si lame. Oricum, nu ma pot abtzine sa nu regret ca System of a Down nu va mai scoate piese.

Tot din tagma trupelor ale caror membri scot jumatatzi de albume, chitaristul Jeff Loomis de la Nevermore s-a hotarat sa scoata jumatatea lipsa din albumul colegului sau Warrel Dane. E o pierdere imensa ca n-a iesit un album Nevermore in locul celor doua albume solo beton dar facute cu jumatate de gura.

Oomph! - Monster e un album care a avut proasta inspiratzie sa se lanseze printr-un single de pe soundtrackul filmului Alien vs. Predator 2. Asta e piesa, la fel de naspa ca filmul. In schimb albumul pe ansamblu nu e defel prost, mai are singleul asta si inca unul pe care nu ma lasa youtube sa-l vad ca n-am 18 ani. De fapta asta e una din trupele mele preferate dintre cele pe care le imita Rammstein.

Volbeat din Danemarca au avut anul trecut un album care a rasturnat muntzii, anul asta, cu Guitar Gangsters and Cadillac Blood s-au gandit sa mearga la risc minim si au scos un album mai radio-friendly, cu influentze Offspring carora nu le simtzea nimeni lipsa, dupa cum demonstreaza chiar single-ul. Oricum, nu e un album prost, contzine dupa bunul obicei al trupei si un cover Johnny Cash si cateva bucatzi metal dar diluate cam 1 la 1 cu piese banale pe care nu tre sa te cheme Volbeat sa le scotzi.

Slipknot au scos All Hope is Gone, un album decent care confirma maturizarea continua a unui grup care acu 10 ani facea mult zgomot pentru nimic in umbra lui Korn, iar acum pun umarul la trupe precum Ministry, Stone Sour si proiecte solo hard rock cinstite. Asta e singleul, problema principala a grupului ramane vocea rigida.

Enslaved e una din trupele alea de black metal care au scos capul din rahat si au inceput sa invetze ceva muzica, incorporand elemente progresive in muzica lor, elemente care, evident au avut ca efect scaderea cotei trupei in inimile fanilor pentru care sa faci metal extrem prost e conditzie esentziala pentru apreciere. Noul album, Vertebrae nu e nici prea prea nici foarte foarte dar pentru cineva care asculta trupa asta din 2 in 2 albume e binevenit.


De evitat

Evergrey erau candva o trupa mica cu piese mari care-tzi pica draga instantaneu. De vro doua albume incoace insa se chinuie sa ramana trupa mica si plicticoasa, dupa cum demonstreaza noul album Torn. De fapt problemele au inceput de cand au incetat sa cante despre extraterestri si s-au apucat sa cante muzica de jale despre gagici. Asta e una din ultimele lor piese ok, despre mersul la serviciu luni dimineatza.

Tot in categoria trupelor care scot albume inainte sa se spele pe ochi dimineatza, Iced Earth a scos partea a 2-a din cel mai ambitzios eshec al muzicii metal, trilogia Something Wicked la care tot lucreaza de vro 10 ani. Un lucru bun tot s-a intamplat, vocea Matt Barlow s-a intors si diferentza fatza de albumul precedent e enorma dar necazul e ca cineva nu mai are chef de compus muzica pe-acolo si ar trebui sa faca loc altora, care n-au ajuns inca la menopauza.

Jesu, proiectul avangardistului Justin Broadrick (Godflesh) a revenit cu un EP nou, Why are we not perfect, un material mai prietenos decat cele precedente, adica are si voci si faze industriale mai de ambiantza si nu prea are doom, drone si din astea. Problema e ca e EP de 3 piese si a mai fost odata publicat sub un alt titlu, anul trecut. Alt EP de 3 piese din aceeasi categorie de rock ambiental, de data asta fara voci, Red Sparrowes - Aphorisms. Din pacate asta e cam fix ca materialul precedent al trupei deci nu-i prea vad rostul.

Ephrat trebuia sa fie un proiect foarte interesant cu participarea lui Wilson de la Porcupine Tree si Gildenlow de la Pain of Salvation, ca invitatzi ai unui muzician israelian, care probabil a scos capul la suprafatza cu ajutorul celeilalte trupe israeliene a lui Wilson, Blackfield. Nici Blackfield nu erau o minunatzie dar macar aveau piese placute, Ephrat asta in schimb se da in spectacol in buna traditzie a chitaristilor prog lipsitzi de idei care spera ca niste nume celebre invitate o sa le scoata inspiratzia din kkt.

Chrome Division apeleaza la o smecherie care s-a dovedit ca face bani, anume plagierea grosolana a legendarilor Motorhead de catre muzicieni norvegieni lipsitzi de orice talente, un prost obicei asimilat de grupurile norvegiene de metal extrem si un domeniu in care s-a facut deja tot ce era de facut de catre o trupa mult mai autentica si zemoasa, glamerii norvegieni Turbonegro. Chrome Division se vinde din pricina unor membrii Dimmu Borgir si Kovenant pe care vrea lumea sa-i vada prostindu-se, insa muzica pare facuta pe calculator si n-are nici un dram din savoarea rock'n'roll pe care pretinde ca o deserveste.

P.S. N-am ascultat ultimu Metallica, am un amestec de jena cu scarba legat de a ma apropia de albumu asta.
P.S.2. Statzi pe faza ca peste o luna iese albumul anului Current 93 - Aleph at the Hallucinatory Mountain.