Monday, March 03, 2008

Muzica vorbita pe la spate - februarie 2008


La cum arata programul de releasuri pe anul asta, s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare luna a anului, nu neaparat la modul absolut ci pt ca am recuperat cateva albume beton care mi-au scapat in anul trecut. Inainte sa-i dam drumu, am si o veste proasta, la Roadburn Festival in programul Current 93 nu mai intra trupa Om, dar intra noul proiect (Skitliv) al unuia din putzini vocali valabili din black metal, Maniac fost la Mayhem.

Ne-a luat dracu baietz. A iesit Dig Lazarus Dig, noul album Nicu Caverna si Semintzele de Matraguna. Trupa si-a schimbat lookul, Cave arata ca un actor porno al anilor 70, cu musteatza si freza neaosha care disimuleaza o chelie, un fel de Ron Jeremy mai simpatic. Vezi single-ul Dig Lazarus Dig, o piesa dansata care schimba brusc tonul trupei, de fapt as indrazni sa spun ca noul album are influentze Grinderman. Cuvintele cheie ale albumului sunt zombie, iubirea si amestecul dintre ele, necrofilia. Lectura obligatorie, loc rezervat in top 10ul anului.

Snog e o mare trupa australiana care militeaza impotriva capitalismului. Inceput ca un proiect electro si house de-a lui David Thrussel, cu contributii percutzioniste ale lui Pieter Bourke (Dead Can Dance), a luat-o incet pe o panta mai accesibila ingloband voce, chitari, pian si versuri foarte triste despre capitalism si efectele sale, piese foarte diversificate care acopera o plaja larga de la industrial la folk. Versurile arunca sistematic cu kkt in capitalism, iar titlurile sunt geniale: Buy me, i'll change your life, Playstation Blues, Adventures in capitalism. Copertile de mai jos mi se par absolut geniale:



















Noul album se numeste Last Days of Rome si e un pic mai sobru decat restu, seamana tot mai mult cu Pet Shop Boys si Apoptygma si parca chiar Nine Inch Nails. O monstra aici, da nu e de pe albumu asta nou, desi si asta e la fel de tare. Recomand calduros albumul precum si inca 2 mai vechi: Beyond the valley of the proles si Buy me i'll change your life. Alea mai vechi suna mai murdar, sunt mai tehno si mai monotone. Inchei cu cateva versuri inspiratzionale Snog care imi fac viatza un pic mai frumoasa in fiecare dimineatza cand ma duc la serviciu.

The lights are on, you are not home
The client is on the phone
You sit atop your silver dome

Businessman, businessman
Alone with your numbers
They'll never understand

We're happy little proles and we're on our way to work
Happy, happy, love, love, sleep, sleep, sleep.

Din pacate Snog n-o sa prinda topul anului din pricina ca aparut in 2006 cand mi-a trecut printre urechi fara sa-l remarc. La fel s-a intamplat cu Audrey Horne - Le Fol, o trupa pe care am aplaudat-o la debut apoi am dat-o uitarii pana am citit blogul lui Dave care a scos albumul la inaintare. Audrey Horne sunt o trupa de rock alternativ alcatuita din blackeri norvegieni, dintre cei cu mintea destupata (Enslaved si, well, Gorgoroth). Clip cu pesa escelenta. Trupa a luat Grammy acu 2 ani si a deschis pt Audioslave. Suna beton. O piesa mai veche, mai balada asa.

Bauhaus! Dupa 100 de ani de absentza si zombificare, legenda punkului gotic se intoarce. Mai precis, e al 5-lea album dintr-o cariera de 30 de ani si la 25 de ani de la precedentul disc plus dupa niste turnee de reformare cu Nine Inch Nails. Go away white e titlul, iese maine oficial si e o bomboana nu alta.

Si tot in categoria asta intra si Christian Death - American Inquisitor. Astia n-au facut chiar o pauza de 25 de ani, doar vro 7, dar statutul de legenda e cam tot pe-acolo. Acuma relativ la gusturile mele, asta e mai tare decat Bauhaus, tot timpu mi s-a parut ca Bauhaus nu se iau suficient de in serios. Christian Death e gotic adevarat, de ala cu sex, methadona si violentza si multe clape si mai rock asa, in timp ce Bauhausu e si scurt, are si umplutura si uneori lasa impresia ca e la misto. Ei, la naiba, caut si io nod in papura, e totusi luna in care mi-a picat in mana Cave, Bauhaus si Christian Death iar acu ca m-am invatzat cu binele, fac nazuri.

Boris e o trupa care reuseste sa baleieze intre albume utter crap (majoritatea) si albume geniale (cam tot al treilea album). Cunoscuti mai degraba ca o clona Sunn O)) (desi realitatea e pe dos), Boris e un trio japonez (cu o gagica la chitari) care au experimentat la viatza lor cam toate soiurile de rock si metal de la Sunn O la Sex Pistols. Noul album, Smile, are contributzii de la Sunn O si Michio Kurihara, servite inapoi in schimbul serviciilor prestate de Boris pe albumele pomenitzilor. Album interesant care cam pastreaza distantze egale fatza de utter crap si genial, asadar nu e neaparat o recomandare, doar o ocazie de a va trimite inapoi cu 2 ani la precedenta colaborare cu Kurihara, Rainbow. Elementele pinkfloydiene de pe Rainbow se regasesc si aici dar sunt combinate in partzi egale cu droneul lui Sunn O, rockul lui Motorhead si cu avalanshe noizz merzbowiene aproape imposibil de suportat fiziologic. Oricum, un album interesant, deloc monoton doar ca unele experimente merg mult prea departe. Have a taste.

Enemy of the sun e proiectul prin care tata soundului gotic metal din anii 90, Waldemar Sorychta inlocuieste defunctul proiect Grip Inc., una din trupele cele mai interesante ale anilor 90. Sa nu uitam ca Sorychta e responsabil de succesul unor Tiamat, Moonspell, Samael, Sentenced fiind omul care a inventat cu manutza lui soundul metalului melodic dupa care e in limba tineretul rock actual de pe la noi. Un pionier care n-a primit niciodata laurii pe care-i merita, a incercat sa-si faca dreptate cu Grip Inc o trupa care, desi a scos cateva albume originale si beton cu Dave Lombardo la tobe a murit in uitare. Iata ca Sorychta se mai incaiera o data prin aceasta trupa care face pe scurt un rezumat la tot ce s-a intamplat in metalul european al anilor 90. Redactia metalfan din pacate a dat la gunoi cu albumul pe motivul diversitatzii (acelasi motiv pt care au ridicat in slavi kktul de trupa-parodie Waltari anul trecut). Foarte competent album, piese metal catchy care ar trebui sa ocupe loc de cinste prin rockoteci. Dar probabil e mai important sa ne antrenam pentru venirea lui Manowar in Romania. Nu pot decat sa ma rog ca Artmania nu o sa aduca vro bashina gen Metallica/Priest anul asta. Cum n-am gasit clipurile noului proiect, profit de ocazie sa va mai pun o dat sa ascultatzi Grip.

La capitolul muzica grava si cu pretentzii de a fi culta: Noekk si partea a doua a proiectului Virgin Black - Requiem. Noekk e o trupa interesanta cu pretentzii de progresiv cam nejustificate, fiind mai aproape de cum intzelegeau progresivul blackerii in devenire de la Vintersorg si altzii ca ei. Trupa se trage din simpaticii Empyrium si are o voce interesanta pusa pe piese plictisitoare. Daca era un album mai folk, mai de ambiantza asa, ar fi fost relaxant, asa e destul de iritant rocku asta leshinat si produs prost. Virgin Black sunt niste australieni plini de ambitzie care s-au apucat acu vrun an sa scoata un album triplu - Requiem, alcatuit din 3 CD-uri care ies din cand in cand. Primul CD a fost Mezzo Forte (doom gotic + viorele = banal si clasic), asta e Fortissimo (doom gotic fara viorele = de kkt) si urmeaza partea a 3-a care ar trebui sa fie un album simfonic cu orchestra din Adelaide, deci cu pretentzii, nu orice. Acuma n-as vrea sa eman o opinie prea negativa - simplul fapt ca urmaresc trupa asta acu cand am renuntzat la 90% din ce se canta in stilul asta tre sa spuna ceva si anume ca la ocazii trupa e interesanta (vocea lamentata imi place indeosebi) iar venind din Australia nu e foarte tare inradacinata in cliseele nemtzesti/britanice/finlandeze. Probabil adunate la un loc, cele 3 cduri o sa construiasca un concept interesant care deocamdata imi scapa si mi se pare ca nici grupul nu e foarte convins daca are koaele necesare pt albumu ala simfonic. Daca le iese, s-ar putea sa fie ce n-a putut Lacrimosa de catziva ani incoace. Oricum, recomand atat Noekk cat si Virgin Black metalistilor nostalgici care au capatat impresia ca Lacrimosa, My Dying Bride si altii ca ei mai canta doar din inertzie.

La categoria crappola mi-a atras atentzia doar Cavalera Conspiracy, marea reuniune a fratzilor Cavalera, fosti creatori ai trupei Sepultura, actualmente shomeri, e un album de kkt fatza de care e mai mult chiar si Sepultura ala cu Dante ca sa nu mai zic de ultimele doua Soulfly care dau lectzii. Nu stiu la ce le-a stat capu fratzilor cand au produs carnatul asta de album. Dar mai nasol decat albumul e clipul blairwitch style pe care si l-au tras, parca vroiau sa demonstreze cu tot dinadinsul ca e un album de bucatarie.

As mai vrea sa va zic ceva si de noul Mars Volta dar ma scoate din sarite, nu rezista sa-l ascult 2 piese la rand asa ca poate revin altadata, desi cu noul Nick Cave in Ipod cine stie cand o sa se intample asta.

Am mai incercat si Cover Up, noul album de coveruri al lui Ministry dar stilul sec si cadentzat al trupei (al vocii in special) parca omoara tot farmecul pieselor originale, inclusiv cel dupa Louis Armstrong care mi s-a parut mult mai convingator in varianta Meads of Asphodel.

4 comments:

Anonymous said...

nustiu cum sa zic, dar eu audrey hornu si christian deathu nu le gasesc nicicum si le caut de ceva vreme.
nick cave nu m-a penetrat pana acu, e drept ca l-am ascultat o singura data si eram cam sbuciumat la momentu ala.
oror, tocmai a iesit children of bodom.

Li said...

grip inc, ce misto erau :) aveau un cover bestial dupa stones - paint it black. Si audrey horne astia suna fain.

Anonymous said...

Hmm, Virgin Black sunt una din trupele mele de suflet, inca de prin 2002 cand an am ascultat prima data Sombre Romantic (a urmat Elegant and Dying dar ma prinsesera astia prin liceu cu porcariile lor americanite).

Noekk e practic Empyrium. The Ministrel's Curse e mai ok parca decat Grimalkin. Un alt side project al vocii pe care o amintesti este The Vision Bleak.

Iti recomand The Deathship has a new Captain de la The Vision Bleak daca nu ai ascultat deja :)

Catalin Mihaila said...

felicitari pentru proza cu dihorul. delicioasa!